Comori Nemuritoare

Traian Dorz

Să lăsăm aici, la Crucea
unde stăm îngenuncheaţi
toată grija grea sub care
suferim încovoiaţi
şi să ne ’nălţăm privirea
spre Iisus cel Răstignit,
El şi grija, şi păcatul
ni le-a dus desăvârşit.

El şi-ngrijorarea toată,
şi păcatul orişicui,
din ’napoi şi din ’nainte,
le-a luat asupra Lui.
Cum ne-a izbăvit din vină,
şi de-ngrijorare-ar vrea,
dacă noi cu-ncredinţare
le-aruncăm asupra Sa.

…Doamne, când noi nu ştim asta
ori când vezi că nu putem,
ia-ne Tu îngrijorarea
ce pe suflet, grea, avem.
Să simţim despovărarea
şi să-Ţi mulţumim apoi,
căci din toate, totdeauna,
numai Tu ne scapi pe noi.

Toţi cei născuţi în lume, din carne şi păcat,
sunt rânduiţi la patimi şi moarte, şi durere,
– aceasta e pedeapsa Cuvântului călcat,
şi orice neascultare sfârşitu-acesta-l cere!

Dar toţi cei care-ascultă Solia lui Iisus
sunt izbăviţi de-osânda şi moartea viitoare,
prin Jertfa Lui pe Cruce, El pentru toţi S-a pus
Zălog Răscumpărării şi Uşă Salvatoare.

Priviţi spre El, voi robii şi prada lui satan,
voi cei mânaţi spre flăcări ca o orbită turmă;
din veşnica osândă, de veşnicul duşman,
Hristos, doar El, vă este Salvarea cea din urmă!

Priviţi spre El acuma cât încă n-aţi intrat
pe uşa după care în veci nu-i vreo scăpare,
căci dacă-n viaţa asta aţi plâns pentru păcat
cânta-veţi mântuirii în Viaţa Viitoare!

Traian Dorz, Cântarea biruinței

Lidia Hamza

De ce să te tulburi prăpădul că vine
Când Domnul iubirii pe palme te ţine?
Căci nu e furtună să nu-I ştie glasul
Și nu sunt abisuri să nu-I ţină pasul.

Atunci când vârtejul loveşte să rupă
Slăbita nădejde, întinde-te după
Seninul ce-ntins e de-asupra furtunii
Și calcă pe nori către zarea minunii.

De ce să te sperii când moartea te cheamă,
Că-n spate-i lumină şi pace, nu teamă,
Iar îngerii slavei cu slavă te-mbracă,
Pe porţile slavei uşor să te treacă.

Şi-atunci, ca să nu simţi a morţii aripă,
Să laşi pentru iad strălucirea de-o clipă,
Cu mâinile-ntinse spre veşnica zare
Să calci pe deasupra a ceea ce moare.

De ce ţi-e tot teamă că vine sfârşitul?
Și lumea, ca ziua, îşi are-asfinţitul,
Odihna urmându-i şi dulcea nuntire,
Și Domnul, ce-aşteaptă cu-atâta iubire.

Şi ca să nu suferi în ceasul sfârşirii,
Te-ntreabă de astăzi ce laşi ispăşirii
Și caută suişuri de lume desprinse,
Că-n capăt, Stăpânu-i cu mâinile-ntinse.

Întoarce cât se poate, de ce voieşti să pieri
îndepărtat de Domnul în veşnice dureri?
Întoarce cât se poate, că dacă tot amâi
se poate pe vecie în moarte să rămâi!

N-ai şi tu oare-n ceruri fiinţe dragi ce-au dus
o inimă curată pe calea lui Iisus;
n-ai vrea să fii Acolo cu-acei ce te-au iubit?
De nu te-ntorci la Domnul, pe veci v-aţi despărţit!

Şi n-ai tu oare-n lume fiinţe dragi ce-acum
urmează cu credinţă pe-al Domnului sfânt drum?
…Curând ei se vor duce şi-n veci n-ai să-i mai vezi
de nu te-ntorci la Domnul, ca ei şi tu să crezi.

O,’ntoarce cât se poate, cât este încă zi,
cât uşa nu-i închisă şi cât mai eşti aci!
Căci Uşa de se-nchide şi Harul s-ar lua,
chiar dac-ai mai întoarce, tu n-ai să poţi intra!

Traian DORZ

Lidia Hamza

Ce dulce e lumina ce mă-nfășoară lin
Când noaptea mă-mpresoară cu groaznicul ei chin,
Când neagra-nfiorare a spaimelor din ea
Mi se strecoară-n suflet în clipa cea mai grea…

Lumina-Ți dulce vine blând,
Fiori și temeri alungând!

Ce falduri dragi m-acopăr când ispitirea grea
Spre mine își întinde înșelăciunea sa,
Când șoaptele viclene să prindă-n mreje vor
Iubirea mea săracă și tainicul ei dor.

Ce Falduri dragi m-acopăr blând
Când guri de flăcări vin suflând!

Ce scumpe brațe, Doamne, de mijloc mă cuprind
Când gata-s de cădere în apele vuind,
Când frânt, catargu-mi zace și pânzele s-au rupt
Și fulgere brăzdează tot ceru-mi, ne-ntrerupt.

Ce scumpe-s Brațele ce blând
Mă strâng la piept, furtuni certând.

Dar când în rană, mută, durerea s-a aprins
Și sfredelește aprig al dragostei întins,
Atunci ființa-ntreagă în Tine, drag Iisus,
Mi-o simt cuprinsă veșnic suind mai sus, mai sus.

Pe treptele suirii, blând
Mă urci mai sus, mai sus, cântând.

Traian Dorz

Iisuse, când am fost căzut
în mâini de sânge pline,
atâţia oameni au trecut,
şirag, pe lângă mine;
mulţi chiar cu jale mi-au vorbit
şi m-au privit cu jale,
dar, vai, nici unul n-a putut
din tină să mă scoale.

Nici unul nu s-a-nduioşat
să-mi şteargă plânsu-n gene,
Tu Singur Te-ai apropiat,
Milos Samaritene;
a mele răni adânci le-ai uns,
durerea să se-aline,
iar eu, la Pieptul Tău ascuns,
plângeam: „Rămâi cu mine…”

Căzut fusesem între spini
şi-n chinul cel mai mare,
spre cer, cu ochi de lacrimi plini,
cerşeam ajutorare;
din câţi atunci au auzit
a mele lungi suspine,
doar Tu, Iisus, Păstor Iubit,
Te-ai coborât la mine. | Continuare »

Dă-ţi mâna ta celui căzut,
căci pentru asta ai crezut,
fii milostiv, cum ţi s-a spus,
– pentru Iisus, pentru Iisus!

Aşa ne vrea Hristos
pe orice credincios
şi numai cel ce face-aşa
ascultă voia Sa!

Dă-ţi haina ta celui sărac,
dă-ţi graiul tău celor ce tac,
dă-i locul tău celui supus
– pentru Iisus, pentru Iisus.

Dă-ţi sfatul celui rătăcit,
dă-ţi umbra celui ostenit,
dă-ţi crezul tău celui răpus
– pentru Iisus, pentru Iisus.

Dar mai întâi te dă mereu
pe tine-ntreg lui Dumnezeu,
acesta-i darul mai presus
– pentru Iisus, pentru Iisus!

Traian DORZ

Vino, dulce înger care-n mână ţii
cel dintâi potirul ultimei urgii,
cheamă-mă şi-arată-mi dulce să privesc
strălucind Mireasa Mielului Ceresc.

Ea este Cetatea de mărgăritar,
ea-i Ierusalimul Nou de-Azur şi Har,
ea e Piatra Scumpă de-Aur sfânt şi greu,
cea ce se pogoară de la Dumnezeu.

Ea e ca un soare dulce şi curat,
numa-n curcubee sfinte-nconjurat;
în lumina-i scumpă zboară mii şi mii,
intonându-şi veşnic alte melodii.

Ea este Fecioara cu un scump veşmânt,
strălucind gătită Mirelui ei Sfânt,
dulcea ei făptură e un imn frumos,
a spălat-o-n Sânge Domnul ei Hristos.

…Spune-mi, dulce înger, că şi eu voi fi
lângă Domnu-n Ziua când El va veni,
căci cu dor fierbinte ţin a Lui porunci,
ca să pot fi vrednic să-L slăvesc atunci.

Traian Dorz, Cântarea Viitoare

Traian DORZ

…Ce-i puterea ce mă umple
copleşind slăbia,
ce e fericirea care
mi-a gonit pustia?

…Ce-i lumina ce mi-alungă
multa-ntunecare,
marea linişte ce-alină
marea-mi frământare?

…Ce-i viaţa care-nghite
tot ce-i moarte-n mine?
…Ah, cunosc, Iisuse Doamne,
m-am atins de Tine!

Traian DORZ

Nu-ţi urî duşmanii nici în gând măcar,
nu-ntrista iubirea cu nimic amar,
numai Bunătatea arma ta s-o faci
şi Blândeţea punte când răspunzi sau taci!

Uşa niciodată n-o-ncuia-n zăvor,
orişicând să intre bietul călător,
câinii blânzi să-ţi fie, prietenoşi oricând,
orişicui îţi vine dragoste-arătând.

Lampa-ţi fie-aprinsă cum ai aştepta
cineva să-ţi vină drag de undeva,
masa-mbelşugată, patul primitor,
totul să se vadă cald şi iubitor…

Când aşa-ţi vei face dragostei părtaşi
vor pleca prieteni câţi îţi vin vrăjmaşi
şi-n a ta căsuţă, mai mult, an cu an,
vei avea doar prieteni, fără vreun duşman!

N-ajung niciodată Cerul cei ce nu pornesc de-odată
într-o sfântă hotărâre, c-o voinţă-nflăcărată,
cu un legământ puternic şi-o predare fericită
şi nu luptă pân’ la moarte cu-ndrăzneală neclintită.

Frate, dacă vrei, dacă vrei, dacă vrei
premiul să îl iei,
luptă neclintit, neclintit, neclintit
până la sfârşit
– şi-ţi va da, şi-ţi va da Iisus
toată slava Sus…

N-ajung niciodată Ţinta cei ce alte căi apucă,
nici cei care fug de cruce şi-o aruncă,-n loc s-o ducă,
nici cei care-s îndoielnici, nici cei ce-s legaţi de-avere;
alergarea după Domnul să le laşi pe toate-ţi cere.

Vino, suflet drag, încingeţi bine mijlocul şi-aleargă,
lupta sfântă nu-i uşoară, calea Domnului nu-i largă,
dar dac-alergăm cu Domnul şi cu fraţii dimpreună,
strălucită ne aşteaptă o răsplată şi-o cunună.

Traian DORZ

Cum știe iarba să ierte, zdrobită sub pași,
Dulce sărut dând chiar tălpii ce-apasă,
Doamne, așa să iubesc și să iert pe vrăjmași
Cum ar fi-ai mei cei mai dragi de acasă.

Cum știe crinul mireasmă plăcută să dea
Tocmai în teascul zdobirii de sine,
Inima mea cu iubire în brațe să ia
Pumnul ce dă cel mai tare în mine.

Doamne, atât îmi doresc: ca în clipa cea grea
Lacrima cea mai durută să-mi fie
Dragoste dulce spre orice vrăjmaș aș avea,
Ca sus în cer să mi-o dărui și mie.

Lidia Hamza

Cruce veche dintre drumuri,
părăsită şi uitată,
ce duios mi-aduci aminte
viaţa mea de altădată…

Ce duios mi-aduci aminte
câte primăveri senine
din uitata mea pruncie
mi le-am petrecut cu tine!

Aplecată într-o parte
te-am ştiut de-ntâia dată,
cu Iisus, părând aievea,
trist privind la lumea toată.

…Când apoi durerea-mi mare
m-a pornit pe drum pribeag,
lângă tine, ca un prieten,
răsărea un pui de fag.

Mai târziu, o toamnă rece,
într-un timp cu vânt şi ploi,
te-a plecat spre fagul prieten,
să daţi mâna amândoi…

Astăzi, când din nou Trecutul
pe-al prunciei drum m-aduce,
ne mai întâlnim o dată,
sfântă şi străină cruce. | Continuare »

Când vine încercarea,
Greul arde lăuntrul meu.
Şi trupul meu tresare
Ca muşcat de durere.
Şi totuşi mintea mea cântă
Și inima mea strigă:
Mai aproape,
Mai aproape de Tine,
Doamne, mai aproape…

Şi iar mă mir:
Aşa iute vii, încercare?
Şi iar ard,
Și iar cânt,
Și iar şoptesc:
Mai aproape, Doamne,
Mai aproape de Tine…

Nici nu se uscă rănile vechi,
că altele noi înfloresc lângă ele
Și cântă inima mea:
Doamne, mereu mai aproape,
Mai multe răni,
Mai scurt drumul spre Tine.

Lidia HAMZA

De ce-ai uitat acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
când trebuia să lupţi să ţi le ţii
chiar de-ţi cereau viaţa şi fiinţa?

Ai datorat s-asculţi de Dumnezeu,
căci El ţi-a dat viaţa şi ţi-o ţine,
tu L-ai uitat că El te-a scos din greu
– ce-ngrozitor va fi-asta pentru tine!

Ai datorat părinţilor atât,
dar ei s-au dus cu inima zdrobită,
– cum vei zăcea odată doborât
gemând sub datoria neplătită!

Ai datorat săracilor un strai,
– dar ei s-au dus şi n-ai vrut a li-l da,
ai datorat spre lacrimă un grai,
dar nu l-ai dat – şi cine-ţi va ierta?

… O, nu uita acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
căci tot ce nu plăteşti acum, să ştii
că-n veci, în foc, îţi va plăti fiinţa!

Traian DORZ, din vol. CÂNTAREA BIRUINŢEI

Lidia Hamza

Sunt un fir de iarba verde
Tot în drumu-oricui crescut…
Orice talpă să-mi dezmierde
Către ea întors sărut.

Sunt un țipăt ca de mierlă
Ducând dorul tuturor
Orice pumn se face perlă
Strânsă din ocara lor.

Sunt un nor bătut de vânturi
Tot în soarele cuiva
Ca să ude-a lui pământuri
Ploaia din privirea mea.

Sunt în veri petală albă
Tot în sus nălțând fior
Ca să-și facă alții salbă
De purtat pe fruntea lor.

Sunt un bulgăr de țărână
Pe mormântul orișicui
Cât aș vrea să strâng în mână
Pentru cer, vreo roadă, nu-i…

După toate-acestea, tare
Doamne, strânge-mă la Piept,
Căci nu-i nimeni de la care
Vreun sărut să mai aștept…

Traian DORZ

Strângeţi fărâmiturile divine
din Pâinea împărţită de Hristos
când mesele frăţeşti sunt pline-pline
şi tot Cuvântu-i dulce şi mănos.

Când toţi trimişii Domnului aleargă
şi-mpart belşugul Viului Cuvânt,
deschideţi-vă inima mai largă
şi strângeţi tot ce-mparte Duhul Sfânt.

Atunci vă faceţi mintea o cămară
şi-n ea vă strângeţi sfinte fărmituri
de gânduri şi-amintiri, ca pe-o comoară,
din bogăţia Sfintelor Scripturi.

Strângeţi fărâmiturile divine,
căci locul unde sunteţi e pustiu
şi nu ştiţi cât belşugul va mai ţine,
iar mâine poate fi-va prea târziu.

…Iisuse Doamne, binecuvântează
pe cei ce ni le-aduc din partea Ta,
cu Duhul Tău cel Sfânt îi luminează,
mereu mai viu şi dulce-a ni-l purta.

Fă toţi cei ce-l aud să-l preţuiască,
ca,-mpărtăşiţi din Pâine şi din Vin,
mai credincioşi şi rodnici să-Ţi slujească,
spre Slava Ta, Iisus Hristos –
Amin.

De Traian Dorz, din vol. Cântările Căinţei

Când trebuie o jertfă, – eu mă gândesc la tine,
iubirea mea cerească, frumos şi drag copil,
şi simt că tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd cerându-ţi-l!

Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu simt că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
tu ai să arzi, ca alţii s-ajungă-n stări de har!

Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că tu eşti preţul, iubire scumpă mie,
şi-ai să te frângi pe tine, să scapi a lor vieţi!

Când mâinile crispate vor cere-o răstignire
şi pentru-a lumii ură se cere-un preţ de dat,
eu ştiu că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
căci cerul nu primeşte decât un dar curat!

Când trebuie o jertfă, iubirea mea tăcută,
tu n-aştepta ca alţii să fie răstigniţi;
păşeşte tu ’nainte şi crucea ne-o sărută,
tu ştii c-am fost, în lume, la asta rânduiţi!

…Atunci şi când veni-va Hristos în strălucire,
cu răpslătirea celor ce-au ars cu El pe-altar,
răbdarea ta smerită, frumoasa mea iubire,
va fi-ntre-a Lui podoabe un scump mărgăritar…

Noi L-am aflat pe-Acela ce orbilor dă văz,
când ochii stinşi de patimi îi spală El de tină,
căci ne-a adus în noaptea îndureratei prăzi
lumina Lui, Izvorul de veşnică lumină.

Noi L-am aflat pe-Acela ce muţilor dă glas
şi-i face să vestească minunea bucuriei,
când inima-nţelege al încercării ceas
şi sufletul primeşte cuvântul veşniciei.

Noi L-am aflat pe-Acela ce morţilor dă trai
şi-i face să cunoască eterna înviere,
când inima nu poate să spună-n nici un grai
a Duhului slăvită şi sfântă înfiere.

Noi L-am aflat pe-Acela ce-ologilor dă mers
şi-i face să alerge, ca lumii-ntregi să spună
nemaiuitata clipă când boala lor s-a şters
şi fericirea care le-a dat-o Vestea Bună. | Continuare »

La ceasul pocăinţei mă cercetez în tot
adâncul vieţii mele – şi fără părtinire,
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot,
să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire.

… N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar
şi ochii de dorinţe n-au biruit ispite…
N-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des şi cu plăcere am mers pe căi oprite.

Prea m-am temut de ochii tâlhari şi prefăcuţi,
lumina cea din mine nu le-a învins trufia
şi n-am luat în seamă duşmanii cei tăcuţi,
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!

Prea multă nepăsare am dat la cele mici,
prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte | Continuare »

Traian DORZ

Acolo unde-i domn păcatul
e iadul cel mai fioros,
acolo-i osândită mila,
de-acolo-i alungat Hristos,
acolo moare curăţia
şi piere-al Duhului oleu,
şi sufletul căzut ajunge
un hulitor de Dumnezeu.

Iar unde Dumnezeu, cu ură,
e lepădat şi necinstit
acolo diavolul s-aşază
stăpân tiranic şi cumplit,
şi omul stăpânit de demoni
ajunge-un blestem tuturor
şi cine oare să-l mai scape
când el nu-şi vrea Mântuitor?

O Dumnezeule, ai milă
de toţi aceşti nefericiţi
ce n-au nici minte, nici credinţă
şi nici nu ştiu că-s osândiţi,
şi nici că plata lor e iadul
şi chinul cel mai fioros
– cu Mare Mila Ta cuprinde-i
în Preţul Jertfei lui Hristos!

O, nopţilor ascunse ale vieţii mele,
ce grele de lumină şi de cântări mi-aţi fost,
în sărutări de rouă şi-n tremurări de stele,
voi mi-aţi sfinţit iubirii cerescul adăpost!

O, drumurilor scumpe ale vieţii mele,
ce fericiri înalte mi-aţi dat la orice pas,
din voi mi-s adunate seminţele mai grele,
pe voi am stâlpi de aur la fiece popas!

O, ceasurilor sfinte a rugăciunii mele,
ce nimburi aurite pe-a mele cruci aţi pus,
ce praf de-argint pe aripi, ce pulbere de stele,
când m-am ’nălţat spre Taină sau m-am întors de Sus!

O, Tainică Prezenţă a Dragostei Divine,
ce dulce siguranţă îmi dai când mă-nsoţeşti,
toţi îngerii şi fraţii se roagă lângă mine
sau merg cu mine-alături când Tu cu mine eşti!

Traian Dorz, Cântarea Învierii

Acolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu
cu cald veşmânt de cântec şi iubire
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu, că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată –
mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a’ vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a’ Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt. | Continuare »

Eu n-am să mor din lume, mă voi preface-un steag
purtat în lupta sfântă, arzând în fâlfâire,
mă voi preface-o harfă, cântând şi mai cu drag
eroicul din jertfă, sublimul din iubire!

Mă voi preface-o cruce nălţată tot mai sus,
o candelă de rugă, de veghe şi-aşteptare,
o dâră luminoasă pe urma lui Iisus,
o proaspătă fântână mereu răcoritoare,
o trâmbiţă cerească cu sunet desluşit
şi-o sabie de flăcări eroic mânuită…
– că-n fiecare-i crezul prin care n-am murit
şi-n toate, veşnicia tot lui Hristos trăită.

Eu n-am să mor din lume, când va pieri ce par,
nu mă căutaţi în groapă, în vis şi-n amintire,
– voi fi, mai viu ca astăzi, un fără-de-hotar
îndemn spre conştiinţă, spre cântec şi-nfrăţire!

Traian Dorz,
din CÂNTAREA CÂNTĂRILOR MELE