Comori Nemuritoare

Traian Dorz

– după Ioan 6, 38 –

Eu n-am fost un trup pe lume,
nici un chip cum se părea,
nici o carte, nici un nume
– am fost misiunea mea.

N-am fost scrisul sau cuvântul,
n-am fost viaţa mea, ci-n ea,
steagul, sabia şi cântul
– am fost misiunea mea.

Cât am ars luptând, trăind-o,
dăruit şi-aprins în ea,
mi-am plătit-o înălţând-o
şi-am fost misiunea mea.

Traian DORZ

Când am să plec aş vrea să spun
la toţi cei ce-mi rămân în lume
cuvântul cel mai sfânt şi bun
ce-aş vrea viaţa să le-o-ndrume,

Cuvântul care m-a purtat
mereu cu Domnul dimpreună,
ce m-a-ntărit şi m-a păstrat
ostenitor către cunună,

Căci cât am fost nedreptăţit
şi cât am ars în suferinţă
n-am fost nicicând nefericit,
nici frânt – căci am avut credinţă!

Învăţătura cea dintâi
nepărăsind-o niciodată
mi-a dat tăria să rămâi
pe calea dreaptă şi curată. | Continuare »

de Traian DORZ

Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.

Traian Dorz, Cântările dintâi

Voi, cei orbi
(căci orb e-acela ce trăieşte-n fapte rele),
voi, ce-a cugetului haină
v-aţi pătat cu-a urii vină,
dacă vreţi al vostru suflet
să vi-l izbăviţi de ele,
o, veniţi,
Iisus de-a pururi la toţi orbii dă lumină!

Iar voi, cei la care Domnul
cu lumina Lui cea mare,
luminând al vostru suflet,
viaţa v-a făcut senină,
fiţi şi voi lumină celor
care-alunecă-n pierzare,
cu lumina voastră calea
le-arătaţi către lumină!

Iar voi, cei ce-n lume ardeţi
cu o flacără aprinsă,
luminând cărarea celor
care-n noaptea grea suspină,
arătaţi la cei orbi drumul
spre lumina cea nestinsă,
Jertfa Golgotei – lumina
ce dă tuturor lumină!

În focul luptei încleştate
în care iarăşi ne găsim,
Iisuse, tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.

Când mii se pierd în orice clipă,
de-a lor pierzare ne-ngrozim,
Iisuse-n ceasul greu de-acuma
ajută-ne să biruim.

Când cu privirile la Tine,
cu-avânt şi sete năvălim,
Iisuse, mergi ’naintea noastră
şi-ajută-ne să biruim.

’Noieşte-ne mereu avântul
şi nu lăsa să obosim,
Iisuse, creşte-ne credinţa
şi-ajută-ne să biruim.

Să mergem ne-ncetat ’nainte
spre-al Tău măreţ Ierusalim,
Iisuse, Tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.

Train Dorz, Cântări Luptătoare

Din marile izvoare cu apele vieţii
aş vrea să scot întruna măsura cea mai plină
şi cât ar fi mulţime străinii şi drumeţii
să vină să se-adape din cea mai grea Lumină.

Ce dulce e să umpli ulcioarele uscate
şi să le vezi udându-şi şi florile, şi gura
şi ce dumnezeieşte-i să vezi apoi cum toate
îşi picură cântarea şi-şi dăruie căldura.

Fii binecuvântată, Tu, veşnică Fântână,
din care beau de veacuri străinii şi drumeţii,
din Tine-mi umplu vasul, să-l trec din mână-n mână,
toţi semenii-adăpându-mi cu apele vieţii!

Traian DORZ

Traian DORZ

O, florile Credinţei Sfinte,
ce-ncununaţi un chip slăvit,
spre Cinstea Celui ce vă cheamă
purtaţi-vă desăvârşit!

Dac-aţi primit chemarea sfântă
să-I fiţi podoabe la altar,
frumos în suflet, ca lumina,
păstraţi al curăţiei har!

Dac-aţi primit chemarea sfântă
şi grea, de mame ori soţii,
purtaţi în jurul crucii voastre
cununa sfintei curăţii!

Dac-aţi primit chemarea sfântă
de lucrătoare-a’ lui Iisus,
purtaţi pe toată viaţa voastră
sfinţirea Chipului de Sus!

Purtaţi mai scump ca ochii voştri
al sufletului alb veşmânt;
mai bine vă lipsiţi de viaţă,
decât cădeţi din legământ!

Căci voi sunteţi cununa Celui
în veci Cântat şi Preaiubit;
pentru Hristos şi pentru lume
purtaţi-vă desăvârşit!

Traian DORZ

Taină şi Minune e viaţa ta,
Maică şi Fecioară, cine-o va cerca.
Dac-o-ncerci cu lacrimi, o vezi imn divin,
dac-o-ncerci cu cântec, e profund suspin.

Taină şi Minune
ce n-o ştie spune
nimeni pe pământ,
Maică şi Mireasă,
tu lumini frumoasă
Noul Legământ.

Taina şi Minunea nu ţi-au dezlegat
nici cei dinainte, nici cei ce-au urmat;
şi-acei care-o caută, şi-acei care-o ştiu
mai mult tac şi-acopăr decât spun şi scriu.

Taina şi Minunea toţi ţi-o tac mereu,
au lăsat s-o ştie numai Dumnezeu;
magii ori păstorii, azi, ca şi-n trecut,
spun numai cu ochii, graiul lor e mut.

Maică şi Fecioară, ce-ai fost şi ce nu,
Roabă şi Regină nu eşti decât tu.
Taină şi Minune eşti şi jos şi Sus.
Plecăciune ţie, Maica lui Iisus!

Acum din străfundul genunii
Lumina se nalță-n zenit.
Ieșim să cântăm cu străbunii
Că veacul de plâns s-a sfârșit!

Pământul de slavă răsună,
De-un cântec de oameni nălțat
Cu îngeri din cer împreună:
Hristos din mormânt a-nviat!

Zdrobite-s zăvoarele porții,
Căci iadul pe veci e înfrânt.
Hristos, sfărâmând boldul morții,
Spre slavă-a-nviat din mormânt.

Să prăznuiască zidirea creștină
Cu Paștile-n case închis!
Scăldându-le toate-n lumină,
Hristos casă-n cer ne-a deschis.

Și lanț de s-ar pune, și fiare,
Și văluri pe Sfintele Cruci,
Și lacăte grele pe-altare,
și preoții toți în butuci,

Lumina tot vine! Tot vine!
Puteri nu-s s-o-nvingă sub cer.
Acum să-nțeleagă oricine:
Hristos este-al ei Făclier!

Lidia Hamza

O, Crucea Ta, Iisuse, în dulce dimineață
Cu dulce-mbrățișare iartarea mi-a adus.
Simțeam cum îmi străluce lumina Ta pe față
Și cum îmi arde fruntea sărutul ce mi-ai pus.

O, Crucea Ta, Iisuse, mă-ndeamnă către slavă,
Mă cheamă să-mi arate al cerurilor drum,
Sub ea mi-s toate-a mele ca-n cea dintâi Dumbravă,
Când nu căzusem încă în negură și-n scrum.

Sub Crucea Ta, Iisuse, primesc cât nu pot duce:
Ocara mi-e cântare de coruri îngerești,
Însingurarea, iată, mireasma Ta mi-aduce,
Povara mi-e cununa pe care mi-o-mpletești.

Dar crucea mea, Iisuse, chiar greu de-o duc pe cale…
Ea singură deschide lumina Ta-nspre ea,
Ea singură pătrunde-nțelesul Crucii Tale
Și-mbrățișează-n zare și Crucea Ta, și-a mea.

O, crucea mea, Iisuse, sub Crucea Ta străbate
Furtuni și lupte grele cu steagul neînvins.
Și nerăpus mi-e duhul când doar îngemănate
Golgotele își urcă braț după braț cuprins.

O, crucea mea, Iisuse, o crucea mea: jertfirea
Mă duce-n veșnicie, căci capătul de sus
Pe Crucea Ta în taină își reazemă suirea
Și-și află odihnirea pe brațul Tău, Iisus.

Lidia Hamza

– după Fapte 2, 23 –

Doamne, ziua ce desparte Moartea şi Viaţa-n două,
Ziua Patimilor Tale iarăşi ne-ai adus-o nouă,
înaintea lui Caiafa iar eşti dus la judecată,
iarăşi Ţi se caută vină, martori mincinoşi îţi cată,
caută litera din lege care să-l îndreptăţească,
să Te judece la moarte şi puterea să-Ţi zdrobească,
caută crucea suferinţei să Ţi-o facă cât mai mare,
nimicirea mai deplină, chinurile mai amare,
duhul urii lui Caiafa iar Te scuipă cu ocară
şi-ar dori ca lumea-ntreagă răstignirea Ta s-o ceară.
Ar dori să-Ţi bată-n palme şi-n picioare mii de cuie,
şi pe mii de cruci să poată, nu pe una, să Te suie,
ar dori să-Ţi vadă râuri Sângele curgând la vale,
ca apoi, cu glas de miere şi cu suflet „plin de jale“,
„apărând credinţa dreaptă“, priceput să-nvinuiască,
Îţi va zice: „Răstignitul trebuia să ispăşească“.

*

Ai să urci din nou Calvarul, Te vor arde iarăşi spinii,
dar pe umerii Tăi astăzi, mii de cruci Îţi pun „creştinii“,
după Tine gloata umblă şi Te scuipă şi Te-njură,
îndreptând spre Tine pumnii şi privirile cu ură
şi eşti singur, nu-s cu Tine nici apostolii, nici Mama,
nimeni Faţa-nsângerată să Ţi-o şteargă cu marama,
nu-i nici Simon Cirineanul, nici femeile ce-ar plânge,
numai ochi aprinşi de ură şi călăi setoşi de sânge. | Continuare »

Iubeşte-ţi crucea ta şi-o poartă,
oricât de aspră ţi-ar părea,
căci şi cea mai amară soartă
cândva ţi-o îndulceşti cu ea.

Când va veni singurătatea
şi prea din greu ţi-o vei purta,
ca de-al soţiei sân preadulce,
lipeşte-te de crucea ta.

Când, cu puterile sleite,
nici s-o târăşti n-ai mai putea,
prin cele mai fierbinţi ispite,
mergi apărat de crucea ta.

Când se va năpusti furtuna
şi nici un scut nu vei avea,
cu-ncredere întotdeauna,
te-adăposteşti sub crucea ta.

Prăpăstii când o să te-nfrunte
şi nici un pod nu vei avea,
ea peste ele-ţi va fi punte
şi-ai să le treci pe crucea ta.

Iar când vei merge spre cunună,
Hristos ieşi-va-n calea ta,
spunându-ţi: „Bine, slugă bună“,
şi-n schimbul crucii ţi-o va da.

Traian Dorz, Cântările căinței

Traian DORZ

Slăbănog mă simt, Stăpâne,
şi străin, de toţi uitat,
am ajuns de azi pe mâine,
ca un câine
alungat.
Hule multe, fără nume,
împrejurul meu ascult,
dar par toate dintr-o lume
– val în spume –
dus de mult.
Cu nădejdile apuse,
alungat de toţi am fost,
numai Crucea Ta, Iisuse,
îmi mai fuse
adăpost.
Arsul meu obraz pe care
lacrimi curg şi azi fierbinţi
îl loviră mâini barbare
şi amare
suferinţi.
Numai Tu cu mângâiere
în suspinul meu mai vii,
să-mi aduci la greu putere
şi-n durere,
bucurii.
O, Iisuse, din înaltul
cerului, să vii, Te rog,
când din chin şi-aşteaptă saltul
iarăşi altul
slăbănog.

Traian Dorz, din volumul «Minune şi Taină»

Dacă îngerul cel tare,
de la Dumnezeu trimes,
ţi-a grăit sfântă urare
şi ţi-a spus «un vas ales»
şi-a zis: «Plecăciune ţie,
suflet preacurat şi blând»,
şi noi azi, Sfântă Marie,
te cinstim, cu el cântând:

Bucură-te, Preacurată,
vas ales şi fericit,
Maică binecuvântată
a Hristosului Slăvit!

Şi cum îngerii Măririi
au cântat «Osana»-n cor
pentru dragostea venirii
Scumpului Mântuitor,
cuprinzându-te-n cântare
şi pe tine cu Hristos,
şi noi binecuvântare
ţi-nălţăm în cor frumos. | Continuare »

Traian DORZ, Cântări Noi

Fii puternică şi mare
în Hristos, credinţa mea,
nici nu ştii azi ce mai are
încă Dumnezeu să-ţi dea!
Nici gândeşti cu ce-ndurare
bunătatea Lui mai vrea
să-ţi prefacă noaptea-n soare,
– ai Iubirea, crede-n ea!

Ţine steagul sus purtându-l,
ochii ţintă la Iisus,
sfânt şi drept să-ţi fie gândul,
hotărât cuvântul spus,
neschimbat urmează-ţi rândul,
neclintit unde-ai fost pus,
El te va ’nălţa ’nălţându-L,
– ai Nădejdea, ţine-o sus!

Nu ceda un iot din drumul
Adevărului frumos,
oricât te-ar călca duiumul
veacului necredincios,
toate vor pieri în scrumul
unui prăpăd nemilos,
– vină focul, crească fumul,
tu fii sigur în Hristos!

Păstrează-mi darul Tău, Părinte:
– credinţa care-ntâi mi-ai dat,
mereu mai rodnică şi-adâncă,
dar cea dintâi, de neschimbat!

Păstrează-mi darul Tău, Iisuse:
– învăţătura cea dintâi,
prin ea în Adevăr să umblu,
prin ea-n Iubire să rămâi!

Păstrează-mi darul Tău, Duh Sfinte:
– preasfântul har ceresc, în veac,
prin el să pot rodi edenic
în tot ce simt şi-n tot ce fac!

Păstrează-mi râvna şi-ascultarea
spre tot ce-ai spus şi mi-ai lăsat,
să-Ţi poţi primi napoi talantul
mai însutit de cum l-ai dat!

Traian Dorz,
din CÂNTAREA ANILOR

Traian Dorz, CÂNTĂRI DE DRUM

De te mai zbaţi avar s-aduni
comori râvnite de nebuni
să ştii: ce laşi pe-al morţii drum
deşertăciune sunt şi fum!

Cu ce cuvinte-ai strâns de ieri
te duci spre veşnice tăceri,
cu ce talanţi ai câştigat
te-ntorci la Cel Ce ţi i-a dat.

De-ai învăţat ceva trăind
la crinii câmpului privind
sau corbii care n-au grânar
vei şti să n-alergi în zadar.

De-ai învăţat s-asculţi ceva
cu ochii şi cu inima,
atunci vei şti ce plâns amar
e cel târziu şi în zadar!

Doar când înveţi să nu-ţi aduni
comori râvnite de nebuni,
abia de-atunci vei şti mereu
să-ţi strângi comori spre Dumnezeu!

Ioan Marini,
«Isus Biruitorul» nr. 1 / 1 ian. 1936, p. 5

Cu avânt, de bunăvoie,
Când gornistul ne-a chemat,
Noi în Oastea care luptă
Bucuroşi ne-am înrolat.

Nu aduşi cu sila suntem
Ici pe câmpul de război,
Ci de bunăvoie jugul
Luptei l-am luat şi noi…

Voluntari vrem să rămânem
Lângă crucea lui Iisus;
În Biserica Sa sfântă
Să luptăm privind în sus.

Pentru El şi-a Lui iubire
Vrem de-acum ca să trăim;
Pentru El şi-a Lui Oştire
Viaţa noastră s-o jertfim.

Voluntari vrem să rămânem
Lângă crucea lui Iisus…
În Oştirea care luptă
Pentru Patria de sus.

O, Adevăr, ce greu eşti astăzi pentru atât de multe frunţi,
că mulţi nu pot să te ridice nici pân’ la perii cei cărunţi
şi pier prin mlaştina minciunii întunecaţi şi otrăviţi,
ei, care-ar fi putut prin tine să fie-atât de străluciţi.

O, Dragoste, şi tu ce grea eşti, că multe inimi, până mor,
nu izbutesc să te ridice nici pân’ la jumătatea lor
şi pier în viermăria urii şi-n cel mai fioros gheţar,
ei, care-ar fi putut prin tine să guste-al cerului nectar.

O, Adevăr, ori unde te-aflu, îmi eşti ca soarele cel drag,
mereu spre tine-ntorc privirea ca după cel mai dulce steag.
De tine mi-am legat viaţa pe veci, de-aici şi până-n cer,
învăţătura ta s-o dărui – şi-nţelepciunea ta s-o cer.

O, Dragoste, – oricând mă afli îmi vindeci câte-o rană grea
şi-n cea mai dulce-mbrăţişare cuprinzi însingurarea mea.
Tu te-ai legat de-a mea viaţă pe veci, de-aici şi până-n cer;
înlăcrimarea mea ţi-o dărui şi sărutarea ta ţi-o cer…

Traian Dorz, Cântările căinţei

Totdeauna pe-a Domnului cale
au fost lupte şi-au fost spini destui,
căci acei ce-au urmat voii Sale
trebuit-a să-I semene Lui!

N-a iubit lumea, nu, niciodată
pe-acei câţi I-au urmat Lui cu zel,
ci cu-o ură mereu ne-mpăcată
i-a primit, pe pământ, ca pe El.

Dar cu ochii-aţintiţi la răsplată,
prin răbdarea Golgotei privind,
n-au cârtit cei aleşi niciodată,
ci-au trăit şi-au murit biruind.

Nu-i la fel pentru toţi încercarea,
nici nu-i vremea la toţi într-un fel,
însă toţi în vreun fel au chemarea
la un preţ de dureri pentru El.

Cei ce fug sau fricoşi la-ncercare
L-au lăsat sau vândut pe Iisus,
ruşinaţi se vor pierde-n uitare,
alungaţi de blestemul de Sus. | Continuare »

Traian DORZ,

din CÂNTAREA ANILOR

O, nu priveliştea-i schimbată,
ci ochii tăi au azi puteri
şi văd mai mult ca altădată,
cât nu puteau cuprinde ieri!

Aceleaşi vremi, aceiaşi oameni,
ca ieri, sunt şi-astăzi tot aşa,
tu eşti acel ce nu mai semeni,
tu eşti schimbat – şi faţa ta!

Azi ţi-s privirile mai sfinte,
ţi-s mai curate ca-n trecut
– şi văd ce nu vedeau nainte,
ştiu ce nainte n-au ştiut.

De-a lor lumină te pătrunde
iar nu de ochii cei trupeşti,
că miez e ceea ce s-ascunde,
dar coajă-i ceea ce priveşti!

Traian DORZ

Acum din nou, cu Domnul trec pragul casei voastre
şi vin la voi cu Anul-Ce-Vine împreună,
sunt sol trimis cu Anul-Cel-Nou, din slăvi albastre,
ca şi-n căsuţa voastră să spun de Vestea Bună…

Şi inimile voastre s-audă Vestea Nouă,
ce, poate, pân’ acuma voi nu aţi auzit,
Iisus Mântuitorul adusu-v-a şi vouă
putinţa mântuirii, pe lemn când S-a Jertfit.

Să ştiţi – orice păcate, oricât de mari şi grele
cu care-al vostru suflet, trăind, v-aţi încărcat,
El le-a luat asupră-Şi şi S-a suit cu ele
pe Golgota, – şi-acolo cu Sânge le-a spălat…

Că din osânda morţii, din veşnica pieire,
prin chinuri şi prin moarte, iertarea v-a adus,
că prin credinţa-n Domnul, venind la mântuire
şi-urmându-L cu-ascultare, – veţi fi cu Tatăl Sus.

E Anul Nou, e vremea şi clipa cea mai bună
să ascultaţi chemarea ce vi se face-acum;
primiţi cu drag pe Domnul şi mergeţi împreună
cu El pe totdeauna pe-al mântuirii drum.

Primiţi cu drag pe Domnul în inimă şi-n casă,
să-ncepeţi de-azi cu Domnul un drum ceresc şi voi,
cu El, va fi viaţa aici cea mai frumoasă
şi cea mai fericită în Veacul de Apoi…

Traian DORZ

Astăzi când cobori, Iisuse, iară-n lumea păcătoasă,
ca să baţi la orice poartă şi s-aştepţi la orice casă,
Baţi şi la palat cu cântec, baţi şi la bordei cu jale,
baţi la toţi şi-aştepţi să facă loc şi poposirii Tale!

Duci cu Tine bucurie pentru inimă şi casă,
să dai tuturor acelor ce Te-ascultă şi Te lasă!
Dar ’năuntru-i veselie, cântece şi vorbe multe
şi la Tine n-are vreme nimeni azi să mai asculte.

Nu e parcă nici o casă, nici o inimă creştină
să Te-aştepte, ca odată, cu cântări şi cu lumină!
Prea eşti parcă altfel astăzi şi în glasul Tău răsună
prea tot dragoste şi milă şi îndemn la faptă bună!

Şi nu-i place lumii, astăzi, la de-acestea să asculte,
în aşa de multe locuri Te întâmpină insulte.
Căci e „cultă“ lumea astăzi, de-al Tău Nume i-e ruşine.
…Cum vor bate ei odată şi se vor ruga de Tine!

Demult, din frageda pruncie,
dureri adânci m-au încercat…
Prea multe-au fost numai urgie
şi prea puţine, bucurie,
prea rar de tot eu am cântat,
– din frageda copilărie,
prea multe lacrimi am vărsat!

Prea mult amar,
prea lacrimi grele
şi prea nemângâiat le-am plâns,
în adâncimea vieţii mele
o mare s-a-nchegat din ele
acolo toate când s-au strâns,
– şi-n marea lacrimilor mele,
atâtea bucurii s-au stâns.

Dar în adâncul lor odată,
când am privit, într-un apus,
– de străluciri înconjurată,
dumnezeiască,
neuitată,
cum sori de strălucire nu-s,
şi blândă,
şi iubire toată
– văzut-am faţa Ta, Iisus! | Continuare »