Comori Nemuritoare

Traian Dorz,
CÂNTĂRILE ROADELOR

Doamne, să nu pot vreodată s-arunc crucea şi să fug,
nici de-ar trebui viaţa să-mi jertfesc arzând pe rug!

Să nu-mi pot abate paşii de pe urma Ta nicicând,
nici pe-ntreaga lumii slavă pacea inimii să-mi vând,

Nici să pot să-nchid vreodată uşa mea de vreun sărac,
nici să-mi pot deschide gura când Tu-mi porunceşti să tac.

Să nu-mi pot schimba credinţa cea dintâi pe nici un crez,
nici cuvântul primei lacrimi să nu pot să nu-mi păstrez.

Să nu-mi pot uita trecutul, nici să-mi chinui fraţii mei,
nici să-mi pot privi strămoşii fără să mă nalţ spre ei.

Doamne, să nu-mi calc pe steagul, nici pe conştiinţa mea,
nici să-mi poată scoate geamăt chiar durerea cea mai grea,

Ci cu orice bir de lacrimi şi de sânge-adus din greu
jertfa mea să-şi nalţe fumul tot mai drept spre Dumnezeu!

Traian Dorz, CÂNTAREA VEŞNICIEI

Noi toţi vom fi aduşi odată
la Judecata lui Hristos
şi-atunci o să-şi primească plată
şi cel drept, şi cel păcătos,

Şi cărţile vor fi luate
– şi orice fapte-a fiecui,
şi vorbele,-adunate, toate,
vor cere răsplătirea Lui.

Atunci, nu pământeasca vină
va fi păcatul cel mai greu,
ci lepădarea de lumină
şi râderea de Dumnezeu!

Atunci nu Dumnezeu va duce
pe nime-n locul bun sau rău,
ci fiecare-o să apuce
el însuşi către locul său.

Atunci vor fi doar două feluri:
cei drepţi – şi cei nelegiuiţi,
apoi, spre cele două ţeluri
vor merge, veşnic despărţiţi.

– O frate om, tot nu iei seamă
spre-acest înfricoşat Judeţ,
tot nu te-ntorci, tot nu ţi-e teamă
şi tot nu vrei nimic să-nveţi?

Traian Dorz

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Iubirii,
până nu soseşte lacrima zdrobirii,
dragostea trezită, arsă de mustrare,
care-nvinge-ori moare, care-nvinge-ori moare.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Luminii,
cât e tot departe osândirea vinii,
geamătul căinţei, setea curăţirii,
dorul mântuirii, dorul mântuirii.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Iertării,
cât mai paşte fiul porcii neascultării,
cât i-e conştiinţa încă sugrumată
şi păcatu-mbată, şi păcatu-mbată. | Continuare »

Lidia Hamza

Doamne, toate câte vin
Ori din nor, ori din senin
Ori din cântec, ori din dor
Sau din plânsul tuturor,
Fă aşa ca să nu-mi ia
Cântecul şi dragostea.

Doamne, multe doruri zac
În sufletul meu sărac…
Dar tot drumul Tău curat
Cere jertfă necurmat,
Ori de-i soare, ori de-i nor
Toate au un preţ al lor.

Lacrima sau cântecul
Pot ucide sufletul
Sau să-l nalţe până sus
Plătind preţul de nespus
Doamne, preţul Tău să-mi iai
Ori din cântec, ori din vai.

Doamne, voia Ta s-o ştiu
Ori de-i foc, ori de-i pustiu.
Că prin toate trec voios
Când ştiu rostul lor frumos.
Și cu Tine n-o să pier
nici în flăcări, nici în ger.

Slăvită fii, Lumină
ivită fericit
spre ochii care-n vină
şi-n noapte-au rătăcit!…

Slăvit fii Tu, Iisus,
Ce-n suflet ne-ai adus
lumina cea de Sus,
– Slăvit fii Tu, Iisus!

Slăvită fii, Puterea
luminii, Ce-ai deschis
viaţa şi-nvierea
din veşnicul abis!

Slăvită fii, Izbânda
luminii, Ce-ai înfrânt
blestemul şi osânda
atâtui greu mormânt!

Slăvită fii, Iubirea
luminii, Care-ai pus
pe toate strălucirea
sărutului de Sus! | Continuare »

Traian Dorz, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Ce târziu am început să trăiesc, Iisuse, –
timpul meu spre Nevăzut ce curând se duse!

Ce târziu mi s-au deschis ochii spre viaţă,
– azi mi-e totul ca un vis învelit în ceaţă.

Ce târziu am auzit despre Calea Vie,
ce-n zadar mi-am risipit viaţa mea pustie!

Ce târziu ajung să-mi pun spre câştig dinarii,
câţi i-am risipit nebun una cu tâlharii!

Ce târziu văd eu, Iisus, ce-am pierdut întruna
şi ce multe mi s-au dus azi, pe totdeauna!

O, ce har că azi Te-ascult şi că vin la Tine
– dar de-aş fi venit de mut cât era mai bine!

Să nu mă rog pentru scăpare,
Iisuse,-n faţa celui rău,
ci pentru sfânt curaj – să apăr
lumina şi-Adevărul Tău.

Să nu privesc către-nceputul
de norii-ameninţării plin,
ci pururi să privesc sfârşitul
promis de-al Tău Cuvânt divin.

Chiar de-aş rămâne doar eu singur,
să îndrăznesc cum am fi mii,
mărturisind statornicia
unei cereşti credincioşii.

Chiar dac-ar fi vrăjmaşii sute,
să-i văd, în faţa Ta, nimic,
ca Adevărul, niciodată,
nici să-L trădez, nici să-L dezic.

Cutremură-mi şi rugăciunea,
şi locul unde-atunci voi sta,
să fiu încredinţat în totul
de harul şi prezenţa Ta.

Cu pacea-ncrederii depline
privind în ochi vrăjmaşii mei,
să văd cum Tu, Acel din mine,
l-ai biruit pe-acel din ei.

Traian DORZ

Iubeşte, iubeşte, iubeşte şi rabdă de-ar fi şi să mori,
iubirea îţi creşte răbdarea şi-aceasta-i cât sute de sori.

Când pietre şi bulgări, şi bice spre tine se-abat vâlvătăi,
sărută-n tăcere şi mâna, şi umbra vrăjmaşilor tăi.

Când rănile-adânci par să-ţi strige alean şi aloe cerând,
răbdând, înfloreşte-ţi iubirea pe ceilalţi răniţi vindecând.

Şi rabdă şi-mbracă-n iubire întregul vieţii suspin,
noian de suspine s-acoperi în alţii, iubind pe deplin.

Când valuri de singurătate te-atrag înspre neguri afund,
tu rabdă şi cheamă Iubirea şi relele toate se-ascund.

Spre Domnul aruncă-ţi răbdarea, pe oameni de-a pururi iubind
că tot ce-ţi lipseşte pe lume nu capeţi decât dăruind.

Vlad Gheorghiu

Traian DORZ

Tu-ai fi putut s-alegi, Iisuse,
dar n-ai ales – ci ai primit
cu mulţumire şi-ascultare
ce Tatăl Sfânt Ţi-a dăruit.

Ajută-mă să pot şi eu
să-I mulţumesc lui Dumnezeu,
în orice loc şi-n orice fel,
de tot ce-mi rânduieşte El.

Tu-ai fi putut s-alegi şi trupul
şi Mama care să le ai,
dar n-ai ales, ci cu iubire,
ce Tatăl Îţi dădea, primeai.

Tu-ai fi putut s-alegi alt leagăn
şi-alt loc pentru venirea Ta,
dar n-ai ales, ci cu răbdare
primeai ce Tatăl Ţi-arăta.

Tu-ai fi putut s-alegi şi fraţii
şi calea de mărturisit,
dar n-ai ales, ci-ai vrut pe-aceia
ce Tatăl Ţi i-a rânduit.

Tu-ai fi putut s-alegi, Iisuse,
oricând – şi tot ce-ai fi dorit,
dar n-ai ales, ştiind că Tatăl
alege cel mai potrivit.

În veci noi n-am vedea pe Tatăl
când prin Hristos nu L-am privi,
căci focul Feţei Lui ne-ar arde
şi strălucirea-I ne-ar orbi.

Pe Dumnezeul Cel Ascuns
doar Singur Fiul L-a pătruns!
– De nu vrei să-L cunoşti prin El
în veci nu vei putea altfel!

Noi n-am putea-ntâlni pe Tatăl,
căci nimenea nu L-a-ntâlnit
decât prin marea mijlocire
a Unicului Fiu Slăvit.

Noi n-am putea în veci pătrunde
în locul arzător şi Sfânt
de n-ar fi Crucea Lui prin care
primit-am drept şi crezământ.

Cine-ar putea vedea pe-Acela
ca mii de sori mai strălucit,
Izvorul Slavei şi Luminii,
– scăpând nears şi neorbit?

O, slavă Ţie-n veci, Iisuse,
Mijlocitorul căii noi,
că-n Tine noi suim spre Tatăl
şi-L întâlnim venind spre noi!

Mărire Ţie, Tatăl nostru
şi-Atotputernic Dumnezeu,
că ne-ai unit cu Tine-n harul
cel mai uşor şi cel mai greu!

Traian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

Traian DORZ, CÂNTĂRILE ROADELOR

Sunt fiinţe blestemate
şi sunt zile rele-n lume
că doar una
şi ajunge să distrugă mii de vieţi…
şi să lase-o nesfârşită urmă de nenorocire
şi să stingă bucuria pentru ţări şi pentru ani.
Chipul lor privit e-ntruna cu cutremur
şi cu groază,
numele, rostit cu scârbă
şi cu-nfiorare-n veci.

Astfel de fiinţi
sau zile
răspândesc nenorocire
şi naintea lor, şi-n urmă
pentru toţi pe unde trec.
Înainte: neliniştea prevestirilor de groază,
simţământul şi-apăsarea relei lor apropieri,
iar în urma lor: rămâne grozăvia cu cutremur
cât trăieşte rana,
golul
şi ruina ce-au lăsat.
Urma lor e urma fiarei care bagă spaima-n toate
şi de care chiar şi cele fără suflet se-ngrozesc.

Ele sunt nenorocirea celor către care vin
şi sunt ispăşirea celor peste care au trecut,
plăgi şi cangrene pe trupul Timpului
şi-al Omenirii
de la care cu cutremur amintirile se-ntorc…
Dumnezeule, ai milă:
să nu le-ntâlnim din faţă,
nici din urmă să ne-ajungă
niciodată, pe pământ!

Încredinţează-ne, iubire,
că-n clipa-n care-am acceptat
să dăm un preţ de plâns ori sânge,
e tot aşa cum l-am fi dat,

C-atunci când acceptăm Lumina,
am şi ajuns sfinţiţi de ea,
c-odată noaptea biruită,
nu-i luptă să mai fie grea,

C-atunci când acceptăm calvarul,
am şi ajuns biruitori,
că cel ce-a-nvins în el viaţa,
e-nvingător de mii de ori,

C-atunci când acceptăm ocara,
nimica nu va mai fi greu,
vor curge pietrele, dar ochii
ni-i vom scălda în Dumnezeu.

C-atunci când acceptăm mormântul,
am şi ajuns nemuritori;
pot cât vor vrea să ne zdrobească,
noi şi suntem biruitori,

Că moartea acceptată vrednic
şi liniştit, şi curajos
e-o biruinţă şi-o cunună,
şi-o-mpărtăşire cu Hristos.

Traian Dorz,  Cântări Nemuritoare

Veniţi, suflete chemate,
cât nu-s zilele ’nnoptate,
că de se-nchid porţile,
rămân numai morţile
şi de se-nchid căile,
rămân vâlvătăile,
arşiţa mustrărilor,
plata neascultărilor
şi-atunci clopotul pustiu
va suna că-i prea târziu.

Veniţi, suflete-apăsate,
până nu-s închise toate,
până soarele n-apune,
până-i încă rugăciune,
până ochii nu se-nchid
după umbra de sub zid,
până vasul cel de lut
nu s-a-ntors din ce-i făcut,
până clopotul pustiu
n-a sunat că-i prea târziu!

Veniţi, suflete-aşteptate,
căci, iată, sunt gata toate: | Continuare »

Partea I

Într-o noapte neuitată a venit la noi Iisus
împlinind făgăduinţa ce prin înger s-a adus,
ca s-aducă mântuire pentru neamul omenesc
cum făgăduise mila Tatălui Celui Ceresc,
să-mplinească tot ce Duhul Sfânt grăise prin profeţi
de Fecioara ce va naşte pe-Mpăratul Noii Vieţi,
de Mesia, Ce coboară întrupându-Se ca noi,
ca să mântuie din moartea şi osânda de Apoi.

… Trei păstori, în câmp, de strajă împrejurul turmei stând
au văzut din cer un înger… şi-apoi alţii mulţi cântând
şi-auzind că Se născuse Pruncul Sfânt Mântuitor,
plini de-o sfântă bucurie toţi au izbucnit în cor:

«O ce Veste Minunată
lângă Vifleem s-arată
cerul strălucea,
îngerul venea
pe-o rază curată.

Când Iosif şi cu Maria
au sfârşit călătoria
într-un mic sălaş
din acel oraş
S-a născut Mesia. | Continuare »

Traian DORZ
– colind –

Sfântul Copilaş
într-un stăuraş
Domnul cel ’Nălţat
stă pe fân uscat.

Osana, Osana,
Vine Domnul-Copilaş
înfăşat în scutecaş
în grăjduţ cu miei şi oi
să ne mântuie pe noi…

– Îngeraşi de Sus,
ce-I daţi lui Iisus?
– Cerul cel senin
şi cununi de crin!

– Păstoraşi de jos,
ce-I daţi lui Hristos?
– Raza soarelui,
floarea câmpului. | Continuare »

Traian DORZ, din vol. CÂNTĂ-MI, MAMĂ

Sfânt Copil Ceresc
eu Te preamăresc
căci Tu, Drag Iisus,
ai venit de Sus,
să ne spui mereu
despre Dumnezeu…

Domnul meu Ceresc,
fă-mă bun să cresc,
să Te preamăresc
şi să Te slujesc…

Sfânt Copil Iisus,
eu doresc supus
ca să cresc mereu
pentru Dumnezeu
în a Lui dorinţi,
ca părinţii sfinţi.

Sfânt Copil Divin,
dă-mi un duh senin
să-Ţi fiu slujitor
blând şi-ascultător
vrednicei credinţi,
ca părinţii sfinţi.

Iosif  GHEORGHIŢĂ

O, vino, dulce înger, din ţara cea de dor,
pierduta Bucurie redă-ne-o tuturor.
Străbate bezna nopţii de-ntunecime grea,
tu, purtător de slavă, străluce-ne cu ea!

Descoperă-ne Semnul cel unic şi Divin
ce, înfăşat în iesle, Se dăruie deplin.
E Domnul, e Mesia, născut pe fân, plăpând,
dezvăluit credinţei şi lacrimii-aşteptând.

În nelumească fire, cu chip tot mai ceresc,
se naşte-n noi Iubirea în cuib dumnezeiesc.
Căci Pruncul Sfânt din iesle e Semnul cel dintâi
ce stă spre mântuire de veacuri căpătâi.

O, sufletul meu, vino în staul, să te-nchini
Iubirii ce Se naşte pe paie, între spini.
Cu îngerii-mpreună slăveşte-L pe Hristos
şi cu păstorii cântă-ţi colindul bucuros.

Iubirea mea, smerită şi tu pe veci rămâi,
când aurul şi smirna, şi-a magilor tămâi
le duci ca pe-al credinţei şi-al ascultării dar
ars până-n veşnicie pe-al rugăciunii jar.

Traian DORZ

Recunoştinţă, Doamne, pentru Lumina Ta
şi pentru ochii care mi i-ai deschis s-o vadă,
pentru mereu aceeaşi dintâi iubirea mea
şi Adevărul Unic ce inima să-l creadă.

Recunoştinţă pentru Cuvântul Tău cel Sfânt
şi pentru mintea care curat să-l înţeleagă,
şi pentru ziua care am pus-o legământ,
şi pentru tot ce viaţa adânc, din ea, mi-o leagă.

Recunoştinţă, Doamne, de prietenii iubiţi,
de fericirea care, prin ei, dai vieţii mele,
de visele-mplinite, de fiii dăruiţi,
de lacrimile care mi le-ai schimbat în stele.

Recunoştinţă, Doamne, de-un sfinţitor calvar,
de toată mângâierea nădejdii luminoase,
de-apropierea Ţintei cu tot mai noul har,
de roada tot mai dulce a crengilor frumoase.

Recunoştinţă, Doamne, de tot ce ne-a durut
aducător de largă comoară nesecată,
de rodul tot mai tainic, mai dulce, mai tăcut,
ce-l gustă rugăciunea de fiecare dată!…

Un dor mai am, – un singur dor,
Iisus, ’nainte ca să mor:
să-mi văd urmaşul, fericit,
’nălţându-Ţi Steagul strălucit
mereu mai sus, – biruitor
– şi pot să mor, şi pot să mor.

Şi-o singură dorinţă-aş vrea
’nainte de plecarea mea:
pe-acest viteaz să-l văd luptând
biruitor în primul rând,
cu ochii-n lacrimi să-l petrec
– şi pot să plec, şi pot să plec.

Şi-o rugăciune-aprinsă am:
să-mi văd unit al meu sfânt neam
în juru-acestui Steag Viteaz
’nălţat cât soarele-n amiaz;
atunci sunt fericit deplin
– şi pot să vin, şi pot să vin…

O Doamne, – singurul meu dor
ascultă-mi-l – şi-apoi să mor;
doresc să-mi văd urmaşul meu
înalt venind spre Dumnezeu,
urmat de-un nesfârşit popor
– şi pot să mor, şi pot să mor. (Traian DORZ)

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR pg. 55

Acel care-a iubit Credinţa adevărată a grăit:
– Mai rele decât necredinţa
şi decât răul mai cumplit
să ştiţi că-s falsele credinţe, ereticele-nvăţături,
răstălmăcirile Scripturii – izvor de certuri şi de uri!
Pentru Credinţa-adevărată acestea-s cel mai mare rău
şi cea mai mare vătămare cinstirii către Dumnezeu.

Cu-acest venin amar, satana a otrăvit izvorul sfânt
al Evangheliei în lume
şi al Credinţei pe pământ.
Ca şerpii, falsele credinţe încolăcesc curatul trup
al Sfintei Domnului Biserici
pe care-o sug,
pe care-o rup…

Din pricina acestor rele şi blestemate născociri
ale vrăjmaşului Credinţei au pătimit atâţi martiri!
Atâţia oameni duşi la moarte
şi de credinţă-nstrăinaţi
şi pier atâtea binefaceri prin dezbinarea
dintre fraţi. | Continuare »