Comori Nemuritoare

Cu fila cea din calendar ce le-a-ncheiat şiragul,
s-a dus un an şi altul iar ne trece astăzi pragul.

O, dacă vrei al tău amar să-l schimbi în bucurie,
pe-al vieţii tale calendar azi pe IISUS tu-L scrie.

Şi pune-ţi gând să-ntrebi mereu de El în rugăciune:
– Ce-ai face Tu în locul meu? Şi fă ce crezi c-ar spune.

Când blândul Său Cuvânt ţi-ar sta în suflet şi pe limbă,
vedea-vei tu cum viaţa ta preafericit se schimbă.

De-L vei primi sfătuitor, prieten de-L vei cere,
în greu El fi-Ţi-va ajutor, în chinuri, mângâiere.

Ce fericiţi ţi-ar fi aşa şi zilele şi anii,
n-ai vrea să-L schimbi, de-ar fi să-ţi dea tot aurul, toţi banii… (Traian Dorz)

Veniţi, ostaşi, la rugăciune
ca în Ninive, mai frumos!
înaintaşii dragi să-mbune,
prin stăruinţă, pe Hristos.

Veniţi, dragi fraţi, cu pocăinţă,
din nou nălţând al Oastei steag,
cântarea de recunoştinţă
să se înalţe mai cu drag.

Veniţi, fraţi dragi, veniţi, să-ntoarcem
napoi la crezul nostru sfânt,
din lacrimi grele să ne toarcem
un nou şi veşnic legământ.

Că nu vom mai uita vreodată
al Oastei rost, şi drum, şi ţel,
nici prin ce jertfe-a fost nălţată
de naintaşi, nici în ce fel.

Că nu vom mai lăsa-n noroaie
al ei stindard, oricât de greu
şi-amar s-ar năpusti şuvoaie,
c-o să ne-ajute Dumnezeu!

Lidia Hamza

La hotar de an trecut, sufletul opreşte,
peste drumul petrecut înapoi priveşte:
câte taine, câte stări fericit trăite,
câte binecuvântări zilnic înnoite!

Câte lacrimi şi căinţi urmelor lăsate,
câte jertfe şi dorinţi dragostei curate!
Ce-nălţări şi ce căderi ne-au uimit privirea,
ce comori şi ce dureri poartă amintirea!…

Am lăsat pe drum de jar sânge şi izvoare,
mărturii de crez şi har Oastei viitoare;
am lăsat prin nopţi de chin soare şi morminte,
urme celor care vin pentru veci nainte.

Dumnezeule Slăvit, – inima se-nchină –
fă din tot ce Ţi-am jertfit cale de lumină!
Fă-Ţi Lucrarea Ta de har Oaste nesfârşită,
de la ultimul hotar s-o privim slăvită!

Traian Dorz

Traian DORZ

Pe drum lung şi-ndepărtat
Maica Fiul şi-a luat,
căci vrăjmaşii gând şi-au pus
să-L omoare pe Iisus.

Vino, dulce îngeraş,
să fugim de cel vrăjmaş
până trece vremea sa
şi răsplata-şi va lua.

Tatăl Sfânt L-a ocrotit
până-n locul pregătit
şi L-a-ntors în ţara Sa
când cel rău nu mai era.

Doamne, Tu pe-ai Tăi nu-i laşi
nimiciţi de-ai lor vrăjmaşi;
uneori i-nstrăinezi,
dar oriunde Tu-i veghezi.

Vremea greului trecând,
Tu-i vei izbăvi-n curând
Sus, în Sfântul Tău Lăcaş,
unde nu-i nici un vrăjmaş.

Traian DORZ, din vol. Cântări Noi

Iisus a venit o dată
când în iesle S-a Născut
din Fecioara Preacurată,
pentru-acest pământ pierdut;
– atunci El ne-a dat Cuvântul
Sfânt al Tatălui Ceresc
şi S-a dat Răscumpărare
pentru toţi cei ce-L primesc.

Iisus vine-a doua oară
când la uşa fiecui
stă şi bate, şi aşteaptă
să-L primească-n viaţa lui;
– atunci El, cui Îl primeşte,
îi dă naşterea de Sus
şi părtaş îl face Slavei
veşnice de care-a spus.

Şi Iisus, a treia oară,
o să vină în curând,
punând capăt fărdelegii
şi cununile-aducând;
– atunci El la fiecare
răsplăti-i-va pe deplin
ori cu veşnicu-ntuneric,
ori cu veşnicul senin…

Colo-n freamătul mulţimii, spre-a Se-nscrie când s-a dus,
iată alergând Fecioara ca să-L nască pe Iisus.

Ea, bătând din poartă-n poartă, întreba neobosit
cine-o va primi în casă, dar o casă n-a găsit.

Vine seara, se-nnoptează, toţi se-ntorc spre case-acum,
doar Fecioara şi cu Iosif tot mai merg srăini pe drum.

Când în marginea cetăţii ei ajunseră-n sfârşit,
se găsi-un sărac cu milă şi-ntr-un staul i-a primit.

Astfel a născut Fecioara Fiul Sfânt venit de Sus,
şi atunci, în câmp şi-n noapte, îngeri la păstori s-au dus.

Şi le-a spus despre Mesia Care-n iesle L-au găsit,
El e Domnul ce profeţii mai ’nainte L-au vestit.

Ei s-au dus şi se-nchinară Pruncului dumnezeiesc.
Azi, şi inimile noastre I Se-nchină şi-L sfinţesc.

Iisuse, azi e praznic aici în lumea noastră,
sunt mesele-ncărcate, e traiul mulţumit,
aprinsă e lumina la fiece fereastră,
e praznic mare astăzi… Crăciunul a sosit.

Pe noi, tot aşteptarea şi astăzi ne apasă,
deşi-n fereşti lumina aprinsă-i şi la noi,
deşi tot cald e parcă azi şi la noi în casă,
din inimile noastre curg lacrime şuvoi.

– O, toţi au sărbătoarea ce an de an le vine
c-o haină mai aleasă, c-o zi de trai mai bun,
de-aceea a’ lor feţe de zâmbet pot fi pline,
ei pot să cânte astăzi, la toţi e azi „Crăciun”.

Dar pentru noi şi astăzi e tot „Ajunul” încă,
ajunul îndelungii şi tristei aşteptări,
în jalea-nsingurării din noaptea cea adâncă,
ni-e inima la uşă, iar ochii-n depărtări.

Ţi-am pregătit, Iisuse, nu ieslea de poiată,
ci candida-ncăpere a inimilor noi,
Ţi-am aşternut în cale nu fân, ca altădată,
ci albele petale a’ crinilor din noi.

Umplut-am de podoabe a sufletului casă,
întreaga-i încăpere cu drag am primenit,
cu cele mai alese din daruri stăm pe masă,
Te-aşteaptă, neatinse, pe Tine, Cel Dorit.

O, vino şi adu-ne întregul rai de soare,
ivind şi-n casa noastră ai Praznicului zori,
e lung de zeci de veacuri ajunul de-aşteptare,
e ceasul Liturghiei Slăvitei Sărbători…

Traian Dorz, din Cântarea Cântărilor Mele

Traian Dorz, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Prin naşterea în lumea asta noi am venit într-un exil,
Tu ne-ai trimis pentru-o slujire – şi timpul rânduindu-ni-l.
Când slujba noastră şi când timpul cel hotărât
va fi-mplinit,
noi, fericiţi, ne vom re-ntoarce la locul drag făgăduit.

Dar chiar şi-aici, ce dulci popasuri ne-ai rânduit
din când în când,
ce minunat ne-a fost tot drumul spre muntele slăvit urcând,
de-am fi ştiut privi nainte cum ştim acum privi napoi
cu cât mai plin de bucurie şi-ncredere-ai fi mers cu noi!

Şi-acum când ceva ni se-ntâmplă
şi trec prin noi nişte fiori,
deşi nu ştim nimic nainte, stăm liniştiţi şi-ncrezători;
va fi, sau nu va fi, – Tu Singur ştii numai ce ne-ai rânduit,
la ce răscruce stăm! – şi totuşi ce pace ne-ai statornicit!

De câte ori am fost nainte la vreo răscruce ca acum
eram atât de plini de teamă
şi ne feream de-acest greu drum,
iar azi, când asta, omeneşte, ar fi să fie şi mai grea,
cu câtă linişte ne umpli fiinţa chiar privind la ea! | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântări de drum»

Când m-am născut cu trupul acesta printre voi
era şi nor, şi noapte, şi iarnă, şi război…,
ce stări nefericite, cum s-au răsfrânt durut
cu toată-amărăciunea pe viaţa mea de lut!

Când m-am născut cu duhul, din Duhul Cel Divin,
era şi primăvară, şi pace, şi senin,
tot cerul cu pământul se-mbrăţişau zâmbind
privindu-mi viaţa nouă din lacrimi zămislind.

Din ea, pe câte drumuri apoi am străbătut,
împrăştiat-am darnic al lacrimii avut,
nemaifiind pe lume decât un călător
cu cât duc mai puţine pot merge mai uşor!

Când Mâine înc-o dată mă voi renaşte iar
va străluci Cuprinsul de-un nou şi veşnic har
şi-abia-n a treia viaţă voi strânge fericit
ce-n celelalte două am ars şi-am dăruit!…

Traian DORZ

Astăzi nu mai sunt pe lume fapte mari
ca altădată,
fiindcă nu mai sunt pe lume
suflete de oameni mari,
nici puternice credinţe,
nici simţiri adânc curate…
Creştinismul este încă,
– dar creştini aproape nu-s
şi Credinţa mai există – însă credincioşi,
puţini.

Cele trei nălţimi curate:
Dragostea adevărată,
Bunătatea şi-ndurarea sunt din ce în ce mai rare,
au ajuns necunoscute printre oamenii de astăzi…
Oamenii, lipsiţi de-acestea, profanează tot ce-ating,
ard tot ce privesc
şi uscă tot ce calcă pasul lor.

Oamenii de azi cu ură se apasă unii pe-alţii,
se nenorocesc, făcându-şi unii altora dureri
până când cu neputinţă va fi viaţa pe pământ.
Alungaţi dincoace-n-colo,
ca talazurile mării,
vor dori să moară, însă moartea va fugi de ei. | Continuare »

Traian DORZ

Doresc să-Ţi fiu, Iisuse, ostaş adevărat
cu toată armătura cerească îmbrăcat!

Mijlocul cu-Adevărul doresc să-l am încins,
de nici o rătăcire să nu mai pot fi-nvins.

Cu platoşa Dreptăţii s-am pieptul apărat
să nu-mi pătrundă-n suflet nimica necurat.

Cu râvna Veştii Bune picioarele să-ncalţ,
s-alerg în slujba sfântă un steag mai sfânt să-nalţ.

Iar peste toate, scutul credinţei să-l încing,
săgeţile-arzătoare a răului să sting.

Sub coiful Mântuirii să-mi fie capul meu,
ca mintea sănătoasă s-o pot avea mereu.

Ca sabia cea tare a Duhului Preasfânt
în gura mea să fie al Domnului Cuvânt.

– Aşa fiind, Iisuse, ne-nvins de-orice vrăjmaş,
Ţi-aş fi cu vrednicie adevărat ostaş!

(Pe aceeaşi temă: Armele unui ostaş din Oastea Domnului)

Traian DORZ

Ce rost mai ai tu-n lume oare,
nedând nimic din tot ce-adui,
ţi-e plin adâncul de izvoare,
dar n-alini setea nimănui;
în nesătulele-ţi hambare
tot strângi nesăţios şi pui,
dar din zgârcita lor strânsoare
n-astâmperi foamea nimănui.

Ce rost puteai avea sub soare
şi-n ce frumseţi puteai s-apui,
dar mergi în veşnica-nchisoare,
tu n-ai fost frate nimănui.

În largi dulapuri, sub zăvoare,
grămadă avuţia-ţi pui,
dar, rob al ei ca-ntr-o-nchisoare,
tu nu-mbraci frigul nimănui;
ştii calea cea mântuitoare,
ştii adevărul cum să-l spui,
vezi câtă lume-n beznă moare,
dar n-arăţi calea nimănui…

Vezi câţi se frâng sub cruci amare,
căutând odihna unde nu-i,
tu, cu priviri nepăsătoare,
n-ajuţi poverii nimănui;
de-a semenilor tăi sudoare,
în tine nici o milă nu-i,
vei geme şi tu-n stări amare,
dar n-o să-i pese nimănui.

Cereţi şi vi se va da, numai cereţi până
Domnul va deschide-a Lui fericită Mână.

Şi căutaţi, căci veţi găsi, – dar căutaţi întruna,
până veţi găsi, – aşa afli totdeauna.

Bateţi şi va fi deschis, – dar să bateţi tare
şi-atât până vor fi trase-orice zăvoare.

…Oricui cere i se dă, dacă cere până
Domnul Îşi deschide-a Lui fericită Mână.

Cine caută va găsi – dacă-ntruna cată,
până află ce-a dorit – asta-i e răsplată.

Oricui bate, se deschid uşile-ncuiate,
dacă până se deschid nu-ncetează-a bate.

…Cereţi şi voi chiar şi când Domnul Se ascunde,
dar rugaţi-vă crezând până va răspunde. | Continuare »

Traian DORZ

Daţi drumul celor prinşi, că nu-i
mai mare har pe lume
ca libertatea orişicui
în Sfântul Crucii Nume!

Desfaceţi pe cei prinşi în laţ
de pofte blestemate,
că-i vai de cei ce mor lăsaţi
în veşnice păcate!

Deschideţi uşile spre Har
la toţi cei robi uitării,
că nu-i în veci mai mare dar
ca clipa liberării.

Desfaceţi lanţuri şi cătuşi,
zăvoare şi lăcate,
toţi cei robiţi să fie-aduşi
la Sfânta Libertate,

La Libertatea ce Hristos,
El singur o aduce,
când liberatul păcătos
devine sfânt prin Cruce.

Iar voi, toţi cei ce preamăriţi
Suprema Libertate,
rămâneţi robi pe veci sfinţiţi
ai Dragostei curate!

Curaj, trudit semănător,
nu deznădăjdui pe cale,
oricât de greu e-al tău ogor
sporeşte-ţi râvna muncii tale!

Împrăştie-ţi tot mai cu-avânt
sămânţa bună şi curată
pe ploi, pe arşiţe şi vânt
c-o-ncredere nezdruncinată.

Chiar dacă-i prea mult loc pietros
sau spinii-i vezi crescând prea tare,
sau corbi prea mulţi strângând folos
– tu seamănă fără-ncetare!

Căci semănând neobosit
– pierind ce-i rânduit pieirii –
va creşte rodul însutit
al harului şi-al nemuririi.

Chiar dac-arunci sămânţa ta
scăldată-n lacrimi şi-n sudoare,
trudit semănător, nu sta,
destul e Mâine Sărbătoare.

Căci nu va fi mai minunat
şi-n Cer cunună mai slăvită
ca pentru-acel ce-a semănat
cu mâna mai bătătorită!

Traian Dorz, Cântări de drum

Traian DORZ

Nu plângeţi pe cel viu cu morţii,
nici pe cel drept, ca pe cei răi,
căci fericit cel drept la Domnul
şi-n veci e el cu sfinţii Săi.

Fericit e cine moare credincios,
căci răsplata lui e mare la Hristos!…

Slăvit în veci să fie Domnul
ce l-a-ntărit şi ajutat
de şi-a păzit deplin credinţa
şi lupta bună s-a luptat.

Nu-i mort cel care moare-n Domnul
dac-a trăit pe-al Lui sfânt plac,
ci-i dus din moarte la viaţă
şi-i fericit în veac şi-n veac.

Nu plângeţi pentru el, ci plângeţi
pentru păcatul vostru greu,
căci dacă nu-i urmaţi credinţa
voi nu veţi fi cu Dumnezeu.

Nu plângeţi, ci-L rugaţi pe Domnul
ca să ne-ajute să-L slujim,
ca-n Raiul Lui, cu scumpul nostru,
şi noi la Dumnezeu să fim!…

O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu n-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!

De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.

De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.

Mi-ntunecai orice-amintiri,
mi-nseninai orice-ntristare,
să dau oricâte despărţiri
pe-o strălucită-mbrăţişare. | Continuare »

Eu ştiu ca Tu ştii cât de mult
Vreau s-ascult
Şi ştiu că Tu vezi cât suspin
Că-i puţin,
Şi simt că, deşi-s plin de dor,
Tot nu zbor,
Dar Tu tot primeşti plâns zălog
Când mă rog…

Şi-s trist că nu ştiu de-a putut
Plâns durut
S-arate că ştiu cât de grea
Plată vrea
Chiar starea mea leneşă când
Vii chemând
Sau clipa de râs când, uitat,
Te-am lăsat.

Dar simt că, deşi sunt sărac,
Ţie-Ţi plac
Şi chiar dacă n-am în năvod
Nici un rod,
Tu mai înspre-adânc îmi faci semn
Să mă-ndemn;
Din harul Tău dulce să-mi dai
Loc în rai.

Lidia Hamza

Traian DORZ

Iisuse Drag, ce Crucea
prin sânge ai sfinţit,
fă-mi ochii s-o privească
cucernic şi smerit.

Fă-mi graiul să vorbească
tot mai adânc pătruns
de harul fără margini
ce-n ea pe veci e-ascuns.

Albeşte-mi haina vieţii
prin Sângele Curat,
ca-n clipa fericită
în care m-ai creat.

Aprinde-mi nalt iubirea
eternă, căpătâi,
ca-n clipa fericită
a dragostei dintâi.

Fă-mi mintea sănătoasă
şi duhul umilit
ca pentru slujba cărei
destoinic m-ai dorit.

Nevoiţi-vă să mergeţi
pe cărarea strâmtă
cum a mers Hristos cu Crucea
spre Golgota sfântă,
căci e largă calea care
la pierzare duce,
dar îngustă-i şi spinoasă
calea către Cruce;
– Doamne-ajută-ne să mergem
calea Ta cea dulce.

Şi intraţi pe uşa strâmtă
către Biruinţă
cum Hristos a mers în slavă
doar prin suferinţă.
Largă-i uşa, lată-i calea
care duc la moarte,
vai de cei ce-aleg această
blestemată soarte;
– Doamne, nu lăsa s-alegem
calea către moarte. | Continuare »

Traian Dorz

Iubește-ți crucea ta și-o poartă,
oricât de aspră ţi-ar părea,
căci şi cea mai amară soartă
odată ţi-o-ndulceşti cu ea.

Când va veni singurătatea
şi prea din greu ţi-o vei purta,
ca de-al soţiei sân preadulce,
să te-alipeşti de crucea ta.

Când, cu puterile sleite,
nici s-o târăşti n-ai mai putea,
prin cele mai de jos ispite,
mergi sprijinit de crucea ta.

Când se va năpusti furtuna
şi nici un scut nu vei avea,
cu-ncredere întotdeauna,
te-adăposteşti sub crucea ta. | Continuare »

Semănaţi Cuvântul Sfânt
şi pe ploaie, şi pe vânt,
şi pe nor, şi pe senin,
semănaţi cu sacul plin;
semănaţi din zori de zi
până noaptea va sosi,
şi când vine-al nopţii ceas
să n-aveţi nimic rămas.

Dacă păsări mai răpesc,
dacă spini mai ’năbuşesc,
dacă pietrele mai ard
şi mai pier pe sub vreun gard,
– semănaţi întruna, spun,
că va cade şi-n loc bun,
şi Stăpânului Iubit
va da rodul însutit.

Semănaţi şi semănaţi,
dragi surori
şi vrednici fraţi;
tot ce semănaţi plângând
o să seceraţi cântând,
tot ce aruncaţi cu plâns
va da cel mai dulce strâns;
– cine seamănă cu har
nu va osteni-n zadar!  (Traian DORZ)

Credinţa mea, sub crunte uragane
Se clatină adesea, tremurând…
Când valuri uriaşe spumegând
Se-abat să-mi sfarme luntrea mea trecând
Însingurată către sfintele-Ţi limane.

Nădejdea mea în mâini cu frântă spadă
Timidă-abia se-ntinde către cer
De sub deşertăciunile ce pier
Precum plăpânda floare-n aspru ger
Abia spărgându-şi stratul de zăpadă.

Dar dragostea-mi din toate se aprinde
Chiar dacă vifor suflă peste ea
Sau buzele îi ard de sete grea…
Căci simt, Iisuse bun, iubirea Ta
Cum înspre mine mâna şi-o întinde.

Şi-apoi, cât stânca-mi creşte-a mea credinţă
Şi din cenuşă iar nădejdea mea
Se-aprinde din firava ei scântea –
Iisuse, Soare către Care-aş vrea,
Cât vecii toţi să-aduc recunoştinţă.

Lidia Hamza

Pentru toate-Ţi suntem Ţie,
Doamne, recunoscători,
dar pentru Cuvântul Vieţii,
– slavă de-nmiite ori!

Sfânt Cuvânt Dumnezeiesc,
Te ador şi Te iubesc,
dă-mi preaplinul Tău ceresc,
fericit să Te trăiesc.

Îţi dăm zilnic slavă, Doamne,
pentru-al Pâinii har primit,
însă pentru Pâinea Vieţii,
slavă Ţie înmiit.

Recunoscători Îţi suntem
pentru-apus şi pentru zori,
dar pentru Lumina Vieţii,
– slavă de-nmiite ori.

Îţi dăm slavă pentru soţul
şi prietenul iubit,
dar de-nsoţitorul vieţii,
slavă Ţie înmiit.

Recunoscători Îţi suntem
pentru-ai apei dulci fiori,
dar pentru Izvorul Vieţii,
slavă de-nmiite ori.

Îţi dăm slavă pentru toate
până-n veacul nesfârşit,
dar pentru Cuvântul Vieţii,
slavă Ţie înmiit!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Doamne, ce sărac e-acela
care pâinea lui nicicând
nu şi-o-mparte ca s-aline
foamea unui mai flămând!

Doamne, cât de orb e-acela
ce se uită numa-n jos
şi nu vede-n veci lumina
mântuirii lui Hristos!

Doamne, cât de surd e-acela
lângă care-atâta har
cântă, cheamă şi suspină,
şi se roagă în zadar!

Doamne, cât de rob e-acela
care-i lacom şi zgârcit,
care-şi poate-nchide mâna
dinspre semenul lipsit!

Doamne, ce-ngheţat e-acela
care n-are-n sânul lui
nici o rază de iubire
spre durerea nimănui!

Doamne, ce pierdut e-acela
ce se vrea necredincios,
căci, râzând, calcă-n picioare
harul său de la Hristos!

Traian Dorz, Cântări de sus