Un fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz de la o adunare – ianuarie 1982
(…) Din toată inima mulţumim Domnului şi Dumnezeului nostru pentru fiecare prilej pe care nu i-l dă când doi sau trei putem să ne întâlnim împreună în Numele Lui, să ne îmbărbătăm, să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, după sfânta Sa poruncă şi după Cuvântul Său cel Sfânt.
Cu atât mai mult în prilejurile deosebite, cum e cel de astăzi, când Dumnezeu ne dă, împreună cu bucuria revederii noastre, şi fericita ocazie de a ne aduce aminte de unele dintre cele mai însemnate datorii şi binecuvântări pe care ni le-a rânduit nouă Dumnezeu.
Am fost şi între fraţii din noaptea Domnului şi am dorit şi împreună cu ei să ne amintim că, la sărbătoarea aceasta, se împlinesc 59 de ani din noaptea minunată când a strălucit şi peste câmpiile patriei noastre lumina care a strălucit peste câmpiile Betleemului atunci când, de sus de la Dumnezeu, îngerii aducători de veste bună au spus păstorilor care vegheau: „Bucuraţi-vă! Vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!”. Vestea aceasta fericită a adus lumina şi a adus bucuria şi fericirea tuturor celor care, de atunci şi până astăzi, au avut ochii deschişi să vadă această lumină şi au avut sufletul deschis să o primească. Şi şi-au deschis viaţa, fiinţa şi puterea lor pentru a urma lumina aceasta şi îndemnul care a venit o dată cu ea.
Se împlinesc, cum am spus – s-au împlinit în noaptea de revelion, în noaptea de Anul Nou – 59 de ani din acea noapte minunată când, lângă toate oile pierdute ale poporului nostru, veghea un singur păstor. Şi îşi frământa sufletul său, şi-şi storcea ochii de lacrimi şi sufletul, şi inima lui de dragoste pentru Dumnezeu, în îngrijorarea şi în frământarea dureroasă pentru pierderea tuturor oilor acestora care erau risipite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor.
Spune Părintele Iosif că – în noaptea când Dumnezeu i-a trimis de sus de la El solia cea mare şi sfântă a chemării spre mântuire, a renaşterii spirituale pe care o pregătea pentru poporul nostru şi a hotărârii pentru o viaţă nouă – pe sub fereastra lui auzea urlând cetele de beţivi şi de petrecători, cum era obiceiul în toate nopţile de Anul Nou, în toate satele şi oraşele patriei noastre, ca şi în toate satele şi oraşele acestei lumi… Ale acestei omeniri, care rătăceşte pierdută ca o turmă fără un păstor şi fără lumină. Se frământa atunci Părinte Iosif. Şi a cerut de la Dumnezeu lumina şi călăuzirea în această lucrare sfântă de chemare şi de strângere la staulul Domnului şi la picioarele Crucii Lui a acestor suflete care se pierdeau în noaptea păcatului. Şi Dumnezeu a făcut să strălucească peste el lumina; şi Dumnezeu a făcut ca, prin el, să strălucească peste toate hotarele ţării noastre lumina chemării Sale la această lucrare mântuitoare care este Lucrarea Oastei Domnului.
În noaptea aceea a răsărit o lumină mare; şi mulţumim lui Dumnezeu că n a mai apus de-atunci. Mulţumim lui Dumnezeu că, împreună cu păstorul care veghea singur atunci, Dumnezeu a mai adus şi alţii, şi alţii; şi astfel s-a împlinit şi s-a umplut ţara noastră de purtători ai veştii bune şi ai luminii aprinse atunci, în noaptea aceea, prin păstorul binecuvântat care o ceruse şi care o primise de la Dumnezeu în mijlocul ţării noastre.
Suntem fericiţi acum când un nou fel de a petrece noaptea Anului Nou, un nou fel de a petrece bucuriile noastre, aniversările noastre, sărbătorile noastre, nunţile noastre şi chiar înmormântările noastre ne-a trimis Dumnezeu prin această Lucrare. Dacă n-ar fi venit lumina aceasta, noi am fi şi astăzi în întuneric, cum în întuneric este încă mare parte din acel popor al nostru peste care încă şi la care încă n-a ajuns lumina aceasta. Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că am avut nişte părinţi credincioşi care, de la naşterea noastră, ne au adus la lumina aceasta şi ne-au învăţat, şi ne-au călăuzit cum să umblăm în ea. Îi mulţumim lui Dumnezeu că, din lumina aceasta, noi am primit apoi tot ceea ce priveşte viaţa şi evlavia trăirii noastre şi trupeşti, şi sufleteşti.
Îi mulţumim lui Dumnezeu că, în poporul nostru, unde nu era o cântare religioasă, unde nu era o poezie creştină, unde nu era o lucrare, o adunare de evanghelizare sănătoasă, unde nu era o carte de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu pe linia cea sănătoasă, vie, a naşterii din nou şi a trăirii în Hristos, astăzi Dumnezeu ne-a umplut ţara noastră cu tot felul de astfel de binecuvântări.
Mulţumim lui Dumnezeu că acum noi am ajuns să ne petrecem în alt fel sărbătorile noastre; în alt fel să ne sărbătorim lucrurile şi împrejurările deosebite din viaţa noastră şi a familiilor noastre. Avem un tineret nou. Avem o ţărănime nouă, o preoţime nouă chiar, o familie nouă, o adunare nouă, un popor nou, născut prin harul lui Dumnezeu şi crescut pentru acest har, spre slava lui Dumnezeu. În poporul nostru, lumina lui Dumnezeu străluceşte aşa de minunat şi atât de mulţi au sufletul plin, viaţa plină, familia plină, inima plină, cărările pline de lumina şi de bucuria Lui! Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu din toată inima pentru că avem această lumină şi pentru că, prin harul şi puterea lui Dumnezeu, avem ajutor să umblăm pe căile ei. Dar să nu uităm… nu trebuie să i uităm niciodată, scumpii mei, pe toţi aceia prin care noi am primit lumina aceasta. Lângă Domnul Iisus şi lângă înaintaşii noştri, trebuie să-i amintim mereu pe aceia care ne-au împărtăşit direct lumina aceasta şi ne-au umplut sufletele noastre de bucuria şi de harul de a o cunoaşte şi de a trăi în ea.
Trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceasta, fiindcă această lumină este nu numai ceea ce ne poartă paşii pământeşti în tot ceea ce este frumos şi vrednic, şi plăcut, şi minunat; nu numai că ne umple viaţa noastră pământească de tot ceea ce este plăcut, frumos şi binecuvântat; ci, mai ales, ne-a dăruit şi ne păstrează nădejdea mântuirii şi fericirii veşnice, părtăşia cu Dumnezeu şi părtăşia cu toţi cei care, ca şi noi, au fost chemaţi fii ai lui Dumnezeu şi înfiaţi prin această Lucrare şi apoi înfrăţiţi în harul lui Dumnezeu, să mergem ducând până la capăt această lumină minunată şi la alţii.
Avem datorie faţă de lumină. Avem o datorie mare faţă de Dumnezeul Care ne-a chemat pe noi să cunoaştem şi ne-a făcut parte în chip deosebit de această cunoaştere. Noi trebuie să ne facem nişte purtători de lumină şi nişte călăuzitori ai tuturor celor care încă nu au lumină, spre a ajunge la lumina aceasta.
E trist însă că cea mai mare parte dintre noi ne bucurăm că am ajuns la lumina aceasta, ne bucurăm că ne împărtăşim din ea, dar nu ne facem de-ajuns datoria faţă de fraţii noştri şi faţă de ceilalţi, care nu cunosc încă lumina aceasta, de a-i călăuzi şi de a-i îndruma şi pe ei, pentru ca s-o afle. Ne rugăm prea puţin pentru ei. Le mărturisim prea puţin. Dorim din toată inima să facem prea puţin pentru ei. Şi din cauza aceasta, noi suntem încă puţini, când ar trebui să fim mereu tot mai mulţi şi tot mai binecuvântaţi.
Mi-aduc aminte de vremile de la început ale Lucrării, când noi eram copii duhovniceşti şi eram tineri ca şi voi. Ce minunată dragoste era şi ce înflăcărată era chemarea şi mărturisirea tuturor către alţii, pentru ca cu toţii să ajungem la cunoaşterea Domnului şi la umblarea şi trăirea în Lumina Lui. Eram copil, abia ieşisem de la şcoala primară, când m-am întors la Domnul şi când învăţasem primele cântări. Mi-aduc aminte ce râvnă aveam. Prima cântare pe care am învăţat-o era: A venit de mult de sus / Păstorul cel bun, Iisus. I-am adunat pe toţi copiii, colegii mei de şcoală, şi învăţam împreună această cântare… şi cântam cu lacrimi, şi eram fericiţi. Pe toate drumurile pe care mergeam, şi la bătrâni, şi la tineri, nu mă puteam stăpâni, ci le mărturiseam cu toată puterea viaţa cea nouă, lumina cea nouă, fericirea cea nouă pe care am aflat-o şi pe care doream s-o afle şi ei în Hristos. Rugăciunea era cea mai mare şi mai puternică, şi mai fericită bucurie a mea. Cuvântul lui Dumnezeu, la fel. Învăţasem pe de rost versete, capitole întregi din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi mi-aduc aminte cu câtă râvnă şi dragoste mărturiseam.
Mai târziu, am mai slăbit în această râvnă şi-mi pare aşa de rău… Şi doresc aşa de mult să am mereu râvna [de-atunci] (…).