Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Sâmbăteni – iulie 1979
„Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine” (Ps 139, 5).
Slăvit să fie Domnul!
Nu ştiu de ce fiecare dintre noi aşa mult ne bucurăm să fim înconjuraţi de dragostea celor din jurul nostru. Aşa mult ne bucurăm atunci!
Tinerii noştri dragi a căror nuntă o sărbătorim acum se bucură de astăzi mai mult, că toţi îi înconjoară cu dragostea lor. Şi aceasta, fiindcă viaţa lor se află înaintea lor. De aceea toţi îi înconjoară cu dragostea.
Când vine omul în această lume, cât îi de mititel, toţi îl înconjoară cu dragoste, toţi îi zâmbesc, toţi îl iubesc, toţi îl îmbrăţişează, toţi îl înconjoară cu dragoste. Dar când omul a trecut şi viaţa lui rămâne în urma lui, rămân tot mai puţini acei care îl înconjoară cu dragostea lor. Rămân doar cei mai apropiaţi. Şi, când viaţa s-a scurs aproape întru totul, sunt foarte puţini acei care îl înconjoară cu dragostea lor.
Poate că nişte bătrâni, acum când voi cântaţi la o nuntă, stau undeva părăsiţi la o margine de sat, dezbrăcaţi şi fără pâine pe masă… O, sărmanii!… De ce nu-i mai înconjoară şi pe ei cineva cu dragoste?… Ei s-au dus şi viaţa lor este în urma lor şi poate chiar unii dintre cei mai apropiaţi ai lor vor spune: „Apoi, mai bine Şi-ar pune Dumnezeu mila cu ei, ca să nu se mai chinuiască pe pământul acesta”.
O, fraţii mei dragi, fiecare dintre noi suntem călători. La unii… a noastră viaţă este mai în urmă… Voi, tineri dragi, viaţa o aveţi înaintea voastră.
Am vrea cu acest prilej să ne gândim la o altă dragoste, despre care spune David în Psalmul 139 de care am amintit, la dragostea lui Dumnezeu: că dragostea Lui ne înconjoară nu numai înaintea noastră, ci şi înapoia noastră. Ne înconjoară şi când am trecut şi viaţa ne-a rămas în urmă, şi nimeni nu se mai gândeşte la noi… Nimeni! Toţi ne dau încet uitării… Atunci, frate, atunci adu-ţi aminte că există totuşi o dragoste: şi aceasta-i dragostea lui Dumnezeu, care vrea să ne înconjoare şi pe dinainte, şi pe dinapoi.
Zilele trecute am văzut un copil pe care maică-sa îl învăţa să umble. Făcea doi paşi şi era gata să cadă, dar aşa de fericit şi bucuros era când putea să facă doi sau trei paşi!
Un braţ al mamei era înaintea lui… un braţ al mamei era înapoia lui…
Iar faţa ei zâmbitoare şi plină de dragoste era deasupra lui şi zâmbea, şi veghea…
Va cădea în faţă? Mâna mamei îl sprijineşte, iar el va cădea în braţele mamei şi nu va pica cu faţa pe foc!
Va cădea în spate? Va afla braţele mamei şi nu va cădea ca să nu se mai scoale.
O, fraţii mei dragi, dragostea lui Dumnezeu veghează asupra noastră! Cunoaşteţi voi această dragoste? Vă puteţi voi bucura de ea? Că vă înconjoară şi pe dinapoi şi vă înconjoară şi pe dinainte.
În aceste momente, poate sunt mulţi care vor spune: „Binecuvântată să fie dragostea dulce a lui Hristos, căci cu mine aşa s-a purtat. De câte ori era să cad, dar Mâna Lui m-a sprijinit, braţele Sale nu m-au lăsat.
Pentru ca să înţelegem oarecum mai bine aceste cuvinte, am vrea să ne aducem aminte de Israel. Israel, iubitul lui Dumnezeu, poporul lui Dumnezeu, alesul lui Dumnezeu… Acela de care Domnul S-a ocupat atât de mult, pentru că l-a iubit atât de mult… cum atât de dragi I-aţi fost şi frăţiile voastre, că, dacă nu I-aţi fi fost dragi, n-aţi fi la nunta aceasta de data aceasta. Pe Israel, Dumnezeu l-a scos din Egipt: „Hai, fiul Meu, că ai răbdat destul, ai fost rob de multă vreme, ai făcut destule cărămizi… Dumnezeul tău şi al părinţilor tăi Şi-a adus aminte de tine şi nu te mai lasă în locul acesta… Vreau să-Mi slujeşti Mie! Vreau să-ţi dăruiesc o Ţară, o Patrie mai bună şi mai fericită…”.
Iar Israel a ascultat glasul lui Dumnezeu prin trimisul lui Dumnezeu, prin Moise, omul ales, omul iubit, omul acela cu care Dumnezeu împreună a lucrat. Doamne, fii binecuvântat, că în toate vremile Tu nu ai vrut să lucrezi numai Singur, ci Ţi-ai luat de aici de jos, dintre noi, oameni ca şi noi, cu care ai lucrat împreună şi prin care Tu ai vorbit, şi prin care Tu i-ai călăuzit şi pe ai Tăi spre Ţara cea Minunată.
Israel a ieşit din Egipt, iar Dumnezeu era înaintea lor! V-aduceţi aminte de stâlpul acela de foc, de stâlpul acela de nor!… Pe o parte era lumină, pe o parte era umbră…
Era dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu.
Era puterea şi smerenia lui Dumnezeu.
În stâlpul acela de foc era El, era Iisus, era Fiul lui Dumnezeu. Era Acela Care îl iubea pe Israel.
Dumnezeu era înaintea lor… Înaintea lor…
Înaintea lor era marea… Înaintea lor era pustia…
Înaintea lor erau şerpii cei veninoşi…
Înaintea lor erau canaaniţii… Înaintea lor erau fiii lui Anac, nişte uriaşi, pe lângă care Israel spunea: „Noi suntem numai nişte lăcuste…”.
O, Israele, nu tremura, că înaintea ta merge Dumnezeu, merge Hristos. Înaintea ta e Acela care te-a scos pe tine din casa robiei. El te înconjoară pe dinainte. Poţi să te duci, Israele, liniştit. Nu marea sau moartea, nu canaaniţii… Ci Dumnezeu merge înaintea ta şi apoi vin ei, duşmanii tăi.
V-aduceţi aminte că, abia ajunşi la Marea Roşie, stâlpul de nor era înaintea lor… Le croia calea…
O, binecuvântat stâlp de nor şi de foc!
Nopţile în părţile acelea erau răcoroase, erau friguroase. Un tânăr spunea cu mulţi ani înainte: „Noaptea tremuram de frig, iar ziua mă topeam de căldură”. Aşa era. Nopţile erau răcoroase, iar zilele, foarte călduroase. Dar noaptea, stâlpul acela de foc care era lumină îi lumina, dar îi şi încălzea. O, ce lumină dulce era lumina aceea! Fiecăruia i se părea că este lumina lui… Fiecare putea să spună: „Lumina mea…”, „Domnul meu… Lumina mea!”…
Şi Dumnezeu era în nor. Şi Dumnezeu era în stâlp.
Iar ziua, când era cald, acel stâlp, care noaptea îi încălzea şi le făcea lumină, ziua le ţinea răcoare. Puteau să se ducă liniştiţi la vremea aceea, măcar că era arşiţa zilei, căci Dumnezeul lor era răcoarea lor. Ce umblare dulce, ce umblare scumpă a fost umblarea aceasta! Ferice de cei care o cunosc! Ferice de voi, copii ai lui Dumnezeu!
Faraon, după ce văzu că israelitenii au plecat, s-a supărat: „Cine ne va mai face cărămizi? De ce i-am lăsat să plece? Hai din urmă, să-i ajungem…”.
Ce a făcut atunci Dumnezeu? S-a mutat şi a venit înapoia poporului Israel. Dragostea care-i ducea şi era înaintea lor, aceeaşi dragoste i-a înconjurat şi a venit înapoia lor – între Israel şi Faraon. Mai putea să facă ceva Faraon, cu toată puterea lui? Mai putea să facă un pas, când între el şi Israel stătea Dumnezeu? Nu mai putea să facă nimic!
Aşa-i păzeşte Dumnezeu pe ai Lui!
Aşa-i păzeşte Dumnezeu pe credincioşii Săi!
Fraţii mei cei dragi, Dumnezeu v-a scos din Egipt. Dumnezeu vrea să vă ducă în Canaan, în Împărăţia Lui Veşnică. Poate că unii dintre noi – sau mai mulţi chiar – am făcut multe cărămizi lui Faraon, lui „Adam” cel vechi.
Odată şi odată a trimis Dumnezeu şi la noi pe un om al Său şi ne-a spus şi nouă: „Ieşiţi din locul acesta. Aţi făcut destule cărămizi lui Faraon…”.
Lui Faraon i-ar fi plăcut dacă Israel ar fi mers în pustie jumătate de zi sau trei zile, dar iarăşi să se întoarcă înapoi şi să facă numărul de cărămizi, aşa cum mulţi dintre noi am făcut. Căci dimineaţa ne-am dus la biserică şi ne-am rugat lui Dumnezeu frumos şi am spus cu aceeaşi gură „Tatăl nostru Care eşti în ceruri…” cu care pe urmă am blestemat… Şi am făcut cu aceeaşi mână sfânta Cruce, cu care pe urmă am lovit şi am furat, şi am făcut rău. De o astfel de slujire s‑ar fi bucurat Faraon să-i facă Israel. Putea să se ducă numai până undeva, dar iarăşi să se întoarcă înapoi şi iarăşi să fie robii lui.
Dar Moise nu s-a târguit! Moise n-a cedat. El a spus: „Faraoane, cu noi ai terminat! Noi nu-ţi mai facem nici o cărămidă! Noi vrem să-I slujim lui Dumnezeu cu toată viaţa noastră. Noi nu ne vom întoarce înapoi niciodată…”.
„Atunci lăsaţi-ne măcar pruncii voştri…”
Vedeţi cum şopteşte şi azi diavolul: „Duceţi-vă voi, dar să lăsaţi copiii, să lăsaţi soţiile…”.
Lăsaţi copiii, lăsaţi soţiile! Duceţi-vă voi la biserică. Puteţi voi să vă duceţi până la nuntă, până la adunare, dar lăsaţi-i pe ai voştri în robie…
Moise nu s-a târguit: „Nu va rămâne nici o unghie. Noi vrem să-I slujim Dumnezeului nostru cu toţi ai noştri”. Şi de aceea mânia lui Faraon s-a aprins atât de tare şi s-a sculat, ca să-i lovească cu moarte şi să-i nimicească. Dar putea oare? Iisus era în nor, Iisus era în stâlp… Iisus era Acela care Şi-a schimbat locul de dinainte şi a venit în urma lor.
Nu vă bucuraţi voi, fiii lui Israel, că aveţi un astfel de Dumnezeu a Cărui dragoste vă rămâne pe veci? Bucuraţi-vă, căci dragostea Lui v-a înconjurat nu numai pe dinaintea voastră, ci şi pe dinapoia voastră.
Fraţii mei cei dragi, mai avem şi noi de mers. Poate şi înaintea noastră este o mare, noi nu o ştim…
Poate şi înaintea noastră este pustia, noi nu o cunoaştem…
Poate şi înaintea noastră să fie uriaşii…
Poate şi înaintea ta să fie moartea ori cuţitul, ori operaţia, ori lacrimile, ori durerea…
Dar tu eşti copilul lui Dumnezeu, nu tremura! Nu-i operaţia, nu-i cuţitul, nu-i moartea, nu-s lacrimile, nici durerea…
E Hristos între tine şi operaţie!
E Hristos între tine şi pustiu!
E Hristos între tine şi lacrimi!
Nu-ţi pierde nădejdea, căci tu ai un Dumnezeu Mare şi Bun. Tu ai o dragoste veşnică, ce te înconjoară nu numai pe dinainte, ci te înconjoară şi pe dinapoia ta. Căci şi pe dinapoi poate să vină primejdia, cum a venit la atâţia şi i-a lovit pe atâţia, şi i-a ajuns pe atâţia.
Dar Dumnezeu [a fost] Acela care ne-a izbăvit până aici; şi-n nopţile noastre ne-a fost lumină, şi-n iernile noastre ne-a fost căldură… şi-n arşiţele noastre ne-a fost umbră. Ne-am dus la muncă cântând cu drag şi cu bucurie, ca şi părinţii noştri care erau la umbra lui Dumnezeu.
Astăzi, când atâţia uită munca, [ştim că] părinţii noştri pe noi ne-au învăţat să muncim. Ei au muncit cu drag, cântând, pentru că ei erau la umbra lui Dumnezeu. Numai la răcoarea Lui poţi să te duci vesel, poţi să te duci bucuros, poţi să te duci cântând, poţi să munceşti voios, poţi să lucrezi pentru tine şi pentru casa ta, pentru societatea ta şi pentru poporul tău.
Tu poţi să munceşti cu drag şi cu bucurie la umbra lui Dumnezeu; răcoarea lui Dumnezeu îţi dă putere, ca să poţi merge, să nu cârteşti, să nu gemi, să nu-ţi pară rău, să nu-ţi pară greu, să nu-ţi pară lung.
„Tu mă înconjori şi pe dinainte şi pe dinapoi şi-Ţi pui Mâna peste mine…”
Fraţii mei dragi, acei care aţi simţit că dragostea lui Dumnezeu v-a înconjurat din zilele tinereţii voastre, să aveţi o încredere veşnică în Dumnezeul Acela care v-a călăuzit până aici şi v-a luminat, şi v-a mângâiat, şi v-a întărit, că vă „înconjoară şi pe dinapoi şi că vă duce până la capăt”.
Dar atunci oare de ce mai este nevoie să-Ţi pui Mâna asupra mea?
Am spus despre mama aceea care-şi veghea copilul ca să nu cadă nici în spate, nici în faţă. Era cu faţa ei deasupra odorului drag.
Spune sfântul David: „Mâna Ta apasă asupra Mea…”.
Sfântul Apostol Pavel spunea altădată: „Mi-ai pus un ţepuş în carne, din pricina strălucirii, a descoperirilor câte mi-ai arătat mie, Dumnezeule, ca nu cumva prin toate aceste descoperiri să mă îngâmf”.
Mâna lui Dumnezeu a stat asupra mea şi m-a ţinut mic şi m-a făcut smerit. Căci altfel, Pavele, puteai oare şi tu să ajungi să te înalţi? El a spus: „Eu nu sunt vrednic să fiu apostol. Petru, Iacov şi Ioan sunt stâlpi ai Bisericii, dar eu sunt o stârpitură, cel dintâi dintre păcătoşi…”.
Aşa s-au smerit aceşti oameni ai lui Dumnezeu!
Sunt unii arbori care cresc mai altfel decât ceilalţi, mai înalţi; şi atunci vin vânturi mai puternice care îi rup pe la jumătate ori îi smulg cu rădăcinile.
Am vrea doar un singur exemplu să luăm din viaţa cuiva din Israel – poporul lui Dumnezeu: din viaţa Mariei, sora lui Moise. Maria, care a fost şi ea împreună cu Aron şi Moise lucrătoare împreună cu Dumnezeu. Maria aceea care a cântat atât de frumos când Dumnezeu i-a trecut prin Marea Roşie, care a făcut o cântare şi o cânta, şi le învăţase pe toate surorile ei să cânte cum i-a izbăvit Dumnezeul lor pe ei din mâna lui Faraon… cum puterea lui Faraon a fost înecată în Marea Roşie… Maria proorociţa, Maria care era atât de preţuită, Maria care era tot împreună cu Aron şi cu Moise, la un moment dat, ajunge la o creştere înaltă. Maria aceea care ajunge şi ea să fie înconjurată de dragostea lui Dumnezeu şi pe dinainte, şi pe dinapoi… într-un moment dat, când Mâna lui Dumnezeu nu era asupra ei, ea s-a ridicat la un nivel foarte înalt şi ce a făcut apoi? A zis: „Moise, omul acesta, ar trebui să fie mai curat, mai desăvârşit, mai bun… Moise nu prea se poartă bine. Moise a cam rămas în urmă. Moise a luat o femeie etiopiană de nevastă şi nu trebuia…”.
Maria se socotea mai la înălţime, Maria se socotea mai desăvârşită, se credea mai sfântă ca Moise. Şi-i mai aţâţa şi pe alţii să vorbească împotriva alesului lui Dumnezeu, să vorbească împotriva omului lui Dumnezeu…
Şi atunci ce face Dumnezeu? Imediat o loveşte cu lepră pe Maria: „Maria, de ce te-ai ridicat? Unde ţi s-a înălţat capul? Cum poţi tu să vorbeşti de rău pe copilul Meu, Moise? Pe omul de care Eu M-am folosit? Dumnezeu nu vede în Moise nici un rău şi nici o pată. Şi atunci tu, Maria, tu vezi?…”
Starea aceasta este atât de dureroasă, fraţii mei dragi! De aceea David dorea aşa de mult, după ce l-a înconjurat dragostea lui Dumnezeu şi pe dinapoi, şi pe dinainte, [ca El] să-Şi ţină Mâna Lui deasupra capului său. Şi să nu se ridice niciodată la o înălţime mai mare decât ceilalţi.
David, unsul lui Dumnezeu, proorocul, psalmistul, cântăreţul cel iubit… ce zicea el despre el însuşi? „Eu sunt un purice, un câine mort, iar Saul este unsul lui Dumnezeu. Să nu puneţi mâna pe el, el este unsul lui Dumnezeu”.
O Doamne, cum ştii Tu să-i ţii în starea cea umilă, să se înalţe numai Numele Tău prin ei!
Stările acestea sunt dureroase, fraţii mei dragi. În stările acestea este cu putinţă să cadă numai cei aleşi, numai cei care au fost mereu lângă Moise. Numai aceia care au cântat. Numai aceia care mărturisit. Numai aceia de care s-a folosit Dumnezeu. Ei poate, într-un moment dat, să creadă că sunt mai la înălţime decât fraţii lor. Şi aceasta este starea cea mai primejdioasă, cea mai dureroasă.
Spunea Sfântul Apostol Pavel că, între armele cu care vrea el să fie îmbrăcat fiecare credincios, e şi coiful mântuirii, care să fie deasupra. Când vin săgeţile arzătoare ale celui rău, să nu rănească sufletul care a fost purtat multă vreme de dragostea lui Dumnezeu şi înconjurat de ea mereu. Aceasta poate să fie starea cea mai dureroasă a unui suflet care a umblat cu Dumnezeu, care a fost răcorit de Dumnezeu, care a fost luminat şi păzit de Domnul Iisus. Odată şi odată în viaţa lui poate îşi permite să zică: „Moise a rămas mai jos… Moise nu mai trăieşte cum ar trebui să trăiască… Moise nu mai este desăvârşit…”. Poate aţi auzit printre frăţiile voastre sau poate am auzit…
Domnul să ne întărească, pentru ca nici unul din noi să nu ne ridicăm mai presus de aleşii Domnului. Ci totdeauna să-i socotim şi preţuim, să-i ascultăm, să le urmăm credinţa lor. Ei au fost aleşii lui Dumnezeu, nu este nimeni ca şi ei.
Dumnezeu ştie de ce i-a ales, dar şi diavolul ştie; şi de aceea i-a ispitit mereu şi pe Maria, şi pe Aaron… ca înainte pe Core, Datan şi Abiram, care erau nişte căpetenii ce s-au răsculat şi ei împotriva lui Moise şi au spus: „Ce, Moise? De ce vorbeşti tu? De ce te ridici tu mai sus? Ce eşti tu? Toată adunarea-i sfântă, toată adunarea este a lui Dumnezeu…”.
Şi atunci Moise a spus: „Veţi vedea voi mâine cine-i sfânt şi care-i adunarea lui Dumnezeu”… Şi Moise a căzut cu faţa la pământ.
De câte ori au căzut oamenii lui Dumnezeu cu faţa la pământ… De câte ori…
De câte ori fraţii noştri au căzut cu faţa la pământ? De câte ori, din pricina necredinţei noastre?
De câte ori părinţii noştri au plâns pentru noi?
De câte ori, o, de câte ori!
O, fraţi tineri, o, soră tânără, n-ai mâhnit tu oare inima tatălui tău şi a mamei tale? Nu i-ai întristat? Nu i-ai făcut să şadă cu faţa în palme pentru tine?
N-am mâhnit noi Inima Domnului Iisus, Inima care a vegheat asupra noastră? Inima Aceluia care ne-a călăuzit în nopţile noastre când nu ştiam unde să ne ducem? Când gemeam în suferinţă, în lacrimi? Când toţi cei dragi nu ne puteau face nimic… Nu ne-a mângâiat El şi pe noi în necazurile noastre? Nu ne-a purtat El ani şi ani de-a rândul peste atâtea vremi şi atâtea greutăţi? Noi nu L‑am mâhnit pe El niciodată?
Să ştii: când l-ai mâhnit pe Moise, pe Dumnezeu L-ai mâhnit. Atunci când ai vorbit împotriva fratelui tău pe care l-a trimis Dumnezeu la tine, împotriva Domnului ai vorbit.
O, Marie, lepra asta oare când va dispărea? Doar când Mâna Domnului va fi asupra tuturor copiilor lui Dumnezeu. Să nu mai îndrăznească niciunul să se ridice la un nivel mai sus, să se socotească mai înalt, la o stare mai desăvârşită decât acela pe care Dumnezeu l-a trimis şi de care s-a folosit Dumnezeu ca prin el să lucreze şi să mântuiască un popor întreg.
Cât de mult am dorit ca şi aici la această nuntă să învăţăm ceva, fraţii mei dragi, căci dragostea lui Dumnezeu este aceea care nu se schimbă. Dragostea lui Dumnezeu, care ne-a purtat şi ne-a adus până aici, să vă ducă până la capăt.
Dar am dori din suflet ca şi deasupra noastră să fie Mâna Lui, ca să nu putem niciodată să ne ridicăm cu mândrie.
Părintele Iosif a spus: „Oastea Domnului este un voluntariat la picioarele Crucii, jos”.
De aceea, de la picioarele Crucii, tu, care spui Cuvântul, de-acolo să-l spui. Nu te scula sus, nu te scula în picioare. De-acolo, sora mea iubită care cânţi şi înveţi pe surorile tale să cânte… Stai în genunchi la picioarele Crucii şi de acolo le vei învăţa să cânte o cântare despre „Doina Golgotei”, din smerenie şi ascultare.
De-acolo, fraţii mei dragi, de-acolo de jos, de la picioarele Crucii. Să învăţăm şi de această dată.
Noi am fi dorit la nunta acesta să vorbim numai despre nuntă şi numai despre mire şi despre mireasă. Am venit cu atâta bucurie şi drag să sărbătorim această sărbătoare a scumpilor noştri Ionatan şi Violeta.
Dar nu-i mare lucru că noi am fost chemaţi. Ci lucrul cel mai mare este că a venit Domnul Iisus jos între noi şi de aceea noi ne purtăm mereu cu sfială şi cu respect la nunta aceasta; pentru că El ne vede pe fiecare.
El ne cunoaşte pe fiecare.
El ştie gândurile fiecăruia dintre noi.
Şi de aceea nu putem sta la nunta aceasta orişicum şi nu putem vorbi orişicum, aşa cum se face la alte nunţi; şi nu putem cânta orişicum.
Noi Îi cântăm lui Dumnezeu sau Îi spunem lui Dumnezeu, sau Îi plângem lui Dumnezeu. El este aici în mijlocul vostru.
Veniţi aici voi, toţi cei care nu vă înconjoară nici o dragoste! Veniţi la Iisus!
Căutaţi-L pe Domnul Iisus, cei care nu aveţi un Dumnezeu! Ce veţi face atunci când va veni pustia? Când va veni cuţitul? Când vor veni fiorii morţii, voi, toţi cei care nu-L aveţi pe Dumnezeu?
Israel a putut să meargă liniştit, pentru că în faţa lor era Iisus. Înaintea lor era Izbăvitorul lor, era toată puterea Lui, care era din veşnicie. Ei puteau să se ducă liniştiţi.
Tu, frate, care stai aici şi-L cauţi pe Iisus… Tu soră, care Îl ai pe Dumnezeu, păşeşte liniştită, păşeşte cu încredere: înaintea ta-i Dumnezeu…
Dar spuneţi-le tuturor celora care nu au nici o nădejde să vină, să-şi caute şi ei un Prieten, că El îi aşteaptă… Iisus îi aşteaptă. Chiar când nu-i aşteaptă nimeni, Iisus îi aşteaptă!
Cu ocazia aceasta, am spune şi dragilor noştri miri că dragostea lui Dumnezeu îi înconjoară de la primii paşi, de la leagăn pe fiecare şi i-a cunoscut de mititei. Şi noi i-am cunoscut de micuţi. Am cunoscut şi braţele care i-au crescut… Şi am cunoscut şi sânurile care le-au dat viaţă. Dorim ca această dragoste a lui Dumnezeu să-i înconjoare până la capătul călătoriei lor.
Am dori ca această dragoste a lui Dumnezeu nu numai să îi înconjoare, dar să şi vegheze asupra lor.
Unii tineri, când ajung la o stare mai înaltă, îşi uită părinţii… mulţi copii. Li-e ruşine de părinţii lor… De tata cel bătrân… De mama cea zbârcită…
Voi, fraţii mei dragi şi miri scumpi, avem toată încrederea că voi nu veţi face aşa! Că voi nu veţi uita niciodată căminele voastre dragi care v-au dat cea dintâi lumină ochilor trupeşti şi sufleteşti. Care v-au dat şi pâine şi pentru corpurile, şi pentru sufletele voastre. Avem încrederea aceasta că voi până la capăt vă veţi aduce aminte de părinţii voştri trupeşti şi sufleteşti. Şi veţi fi o pildă vie pe locurile unde veţi fi. Veţi fi o pildă de credincioşie, de dragoste, de muncă, de viaţă trăită, aşa ca cei din jurul vostru să spună: „Aici este ceva! Aici este Mâna lui Dumnezeu! Oamenii aceştia nu sunt ca ceilalţi. Tăcerea lor, iertarea lor, bunătatea lor ne vorbesc mai mult decât toate celelalte lucruri”.
Scumpii noştri Ionatan şi Violeta, dacă Dumnezeu a fost aşa de bun cu voi şi v-a răsărit în nişte cămine credincioase… Dumnezeul vostru şi în ziua de astăzi a fost atât de bun cu voi!
Dumnezeu S-a îngrijit, frate Ionatan, să ai o soţie aşa cum s-a rugat măicuţa ta şi tatăl tău. Acest dar primeşte-l din mâna lui Iisus. Să fii pentru ea şi tată, şi mamă. Fii pentru ea mai mult decât un soţ, ca ea să-şi găsească în tine tot ce lasă: dragostea de mamă, dragostea de tată, dragostea de surorile ei. Să nu-i pară niciodată rău, Ionatane, că şi-a lăsat părinţii, că şi-a lăsat fraţii şi ţi-a dat ţie inima şi viaţa, şi tot ce-a avut mai scump. Şi ştim că vei face aşa. Domnul îţi va ajuta şi iubirea ei n-o să fie înşelată niciodată.
Tot aşa tu, soră Violeta, soră mireasă, primeşte-l şi tu pe soţul tău pe care ţi l-a dăruit Dumnezeu. Primeşte-l din Mâinile Lui şi spune: „Doamne, Îţi mulţumesc că Tu mi l-ai dat”.
Nu va fi niciodată noapte în cămin la voi, atâta vreme cât veţi fi uniţi unul cu celălalt prin Iisus. Casa ta, căminul vostru va fi totdeauna cald. Va fi totdeauna fericit soţul tău când tu îl vei întâmpina întotdeauna cu o inimă zâmbitoare şi veselă. El va uita orişice: că a fost obosit sau că cine ştie ce bântuieli ar fi avut cu serviciul sau cu alte lucruri. Când acasă îl întâmpină o inimă iubitoare, o faţă zâmbitoare, el va uita toate şi va spune: „Doamne, nu-i nicăieri ca la noi acasă! Doamne, căminul nostru este colţul de rai. Iar fraţii voştri pe care i‑au crescut părinţii voştri în căminele lor să găsească întotdeauna în căminul vostru o mângâiere, o fericire adevărată.
Voi nu veţi uita niciodată ceea ce a fost drag lui Dumnezeu, ceea ce a fost drag tăticului vostru, ceea ce a fost drag măicuţii voastre; voi nu-L veţi uita niciodată pe Iisus.
Am văzut aici chipul lui Iisus cel Răstignit. Aşa am dorit de mult să-L vedem înviat, să-L vedem pe Iisus, să-L vedem cu braţele deschise, să cânte cu noi…
De ce oare El este tot răstignit şi la nunţi?
De ce oare mereu, pe unde vă duceţi voi, de ce oare I se spune: „Iisus – Acela Răstignitul”?
N-am vrea noi oare să fie El coborât de pe Cruce, odată măcar să vină şi El la nuntă, să cântăm împreună?
Poate va veni cât de curând şi vremea aceea. Dar atâta vreme cât eu mai am o vină… cât sora mea mai are un păcat… cât noi nu suntem desăvârşiţi, Iisus trebuie să stea tot pe Cruce. Păcatul meu nu mai este iertat când Se coboară Iisus de pe Cruce. Nu mai are cine să-l ispăşească. Numai stropii de sânge ce cad din rănile Lui pot să ispăşească vina mea, pot să ispăşească vina ta…
El trebuie să rămână tot pe Cruce. El trebuie să rămână tot răstignit. N-ar fi oare, o, n-ar fi oare bine să ne dăm fiecare dintre noi silinţa ca să nu mai fie El răstignit pe Cruce? Ca să poată spune sufletul meu şi sufletul tău: „Doamne Iisuse, de acum poţi veni!”.
Ca să putem spune împreună cu mireasa din Apocalipsa: „Amin. Vino, Doamne Iisuse!”.
O, nu-i nimica, luminile-s tot mai rare în sat. Dar oare în Sâmbăteni?
O, Sâmbătenilor, a mai fost o noapte peste voi, a mai fost încă o noapte în viaţa voastră! Câte lumini se vor aprinde oare în satul acesta şi de la această nuntă?
Vă mai cercetează Dumnezeu încă o dată. Ţine mult la voi. Nu ştiu ce are Dumnezeu în planurile Lui, că ţine atât de mult la voi!
Alţii vor spune: „Luminile în sat la noi sunt tot mai rare, ca la miezul nopţii. Mulţi au vegheat ei până la miezul, dar la miezul nopţii luminile încep să se rărească şi ochii încep să se închidă.
Cine oare va mai fi treaz când va veni Mirele? Aşa să faceţi, scumpii noştri dragi care v-aţi spălat feţele voastre de mulţi ani în lacrimi. Mai vegheaţi încă şi mai faceţi să se aprindă o lumină. Mai vorbiţi cu vecinul şi cu vecina. Mai vorbiţi aşa cu fratele sau cu sora: „Frate, mai aprinde lumina! Frate, mai veghează o clipă! Frate, mai ţine ochii deschişi în sus, că nu mult trebuie să mai aştepţi!”.
La miezul nopţii e întuneric aşa de mare! Trebuie să vină, că El a spus.
La toate nunţile noastre, noi nu putem să nu vorbim şi despre această Nuntă şi despre acest Mire. Căci n-avem alt nume mai drag decât Numele Acela despre care vorbesc Evangheliile de la început şi până la sfârşit.
Mulţumim Domnului pentru sărbătoarea aceasta. Dorim cu acest prilej şi toţi Îl rugăm pe Domnul [să rămână] în acest cămin pe care îl binecuvântează astăzi, ca să poată spune şi Domnul Iisus că mai are unde să-Şi plece capul. Iar fraţii noştri dragi, când alţii Îl vor alunga… când gadarenii vor spune: „Doamne, du-te!”, ei să spună: „Vino numai până la noi şi rămâi la noi şi noi să rămânem cu Tine!”. Amin.
Slăvit să fie Domnul!