Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei (Meditaţii la Apostolul din duminica a IV-a după Paşti)
Cuvântul Sfânt spune că, în vremea aceea, Biserica Domnului se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea duhovniceşte şi umbla în frica Domnului şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea (Fapte 9, 31).
Când ucenicii Domnului trec biruitori prin încercare şi nu se lasă înfricaţi de potrivnici, aceştia, până la urmă, n-au ce să le mai facă şi îi lasă în pace, o vreme.
După o perioadă de închisori şi prigoniri, urmează totdeauna o perioadă de pace… După ce potrivnicul ameninţă, bate şi amendează un timp, apoi se linişteşte iarăşi un timp.
În acel timp, dacă ar şti fraţii să folosească bine libertatea şi pacea de care se bucură Lucrarea Domnului, spre a lucra cât mai harnici şi mai cu spor, ce bine ar fi!
– Acum ne vor lăsa în pace o vreme – spuneau nişte fraţi amendaţi a treia oară pentru adunare. În timpul acesta haideţi să lucrăm neobosiţi pentru Domnul! Ei socotesc acum că noi ne-am înfricat şi ne-am liniştit. Până când se vor ridica din nou împotriva noastră, noi să fim departe. Să fie folosit bine timpul de pace dintre cele două prigoniri. Ce-i făcut e făcut. Ce-i câştigat e câştigat. Ce-i semănat – nimeni nu mai poate strânge înapoi.
Aşa făceau mărturisitorii Domnului de la început.
Aşa să facem şi noi!
Timpul de pace nu ţine mult. Prigonitorul nu poate odihni ştiind că Domnul lucrează. Dar, cât ţine pacea, noi să o ştim folosi bine.
O, ce minunată e vremea de pace, dar ce scurtă este această vreme şi ce puţin o ştiu folosi credincioşii Domnului.
Mă gândesc aici la anii când trăia Părintele Iosif, când Lucrarea Domnului avea tipografie, librărie, gazetă, misionari, libertate… Ce mult s-ar fi putut lucra atunci, dar ce puţin ştiam noi folosi acest timp fericit.
Cei care aveau condiţii nu dădeau din ele nimic pentru Domnul… Câte cărţi, Biblii, reviste şi cântări s-ar fi putut răspândi atunci, cu avuţiile pe care le-a mâncat îndată după aceea focul, împreună cu stăpânii lor zgârciţi cu tot!
Câte drumuri sfinte nu s-ar fi putut face, la câte suflete s-ar fi putut duce lumina, câte nevoi grabnice s-ar fi putut acoperi, câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători, numai cu un strop din bunăvoinţa celor mari, numai cu o fărâmă de conştiinţă a celor care erau datori să facă şi puteau face! Dar n-au vrut să facă nimic.
Iar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna şi i-a luat pe toţi aceştia, potopul – şi i-a prăpădit, focul – şi i-a ars şi pe ei, şi avuţiile, şi vremea lor.
Chiar acum mai avem încă har, mai avem încă vreme, mai avem încă cu ce să lucrăm pentru Domnul. O, de am face cât putem!
Să nu aşteptăm, fraţilor şi surorilor, vremi mai bune pentru lucru! Să lucrăm acum, cu toată graba şi cu toată puterea, ceea ce încă mai putem – fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic!
Când este vremea de pace şi avem picioarele dezlegate, haideţi, fraţilor, să mergem mereu, cutreierând toate cetăţile frăţeşti! După cum făceau Sfinţii Apostoli, Sfântul Petru.
Să nu stăm atunci numai în Ierusalim, numai unde sunt mulţi.
Să mergem atunci nu numai prin Iudeea sau Galileea, unde avem cunoscuţi, rudenii, prieteni, suflete scumpe şi locuri dragi.
Să mergem şi în Samaria, ca Apostolii, căci Domnul are şi acolo suflete alese, care Îl aşteaptă şi Îl doresc.
Să mergem şi la Lida, unde zac slăbănogi sufleteşti de ani îndelungaţi, aşteptând pe Domnul nostru Isus Hristos să vină să-i vindece. Să mergem şi la Iope unde sunt suflete ascunse, dar curate ca aurul, pe care lumina lui Hristos vrea să le facă şi mai strălucitoare.
Când sunt vremi de pace şi libertate pentru vestirea Evangheliei şi pentru cercetarea fraţilor – o, fraţi iubiţi, lucrători buni, nu staţi într-un loc şi nu vă duceţi numai în două… Mergeţi pretutindeni şi cercetaţi cât mai mult, semănând Cuvântul şi plivind buruienile.
Mergeţi întărind pe slăbănogi, înviind pe morţi şi mângâind pe cei zdrobiţi.
Aşa să vă găsească Hristosul şi Împăratul Răsplătirii veşnice… Şi picioarele voastre se vor face îndată de lumină şi urmele voastre – strălucitoare, în veci de veci.