Traian Dorz
Am lăsat în urmă lumea şi-am ajuns pe-ai Slavei munţi,
cu-a Iubirii flăcări ars-am orice legături şi punţi;
să rămânem pe vecie numai Singur Tu şi eu,
nu mai vreau nici o comoară, sunt bogat, Iisuse-al meu!
Tot ce poate să-mi dea lumea nu mai are nici un preţ,
nu privesc decât spre-a’ Tale bogăţii şi frumuseţi –
nu m-atrage decât dorul după Tine, Domnul meu,
sunt bogat că Te-am pe Tine, Tu mă-mbogăţeşti mereu.
O, al Veşniciei mele Dulce şi Puternic Far,
Tu-mi arăţi mereu mai scumpe ţărmuri fără de hotar
şi mă treci prin stăvilarul Timpului încet şi greu,
să cuprind Nemărginirea strânsă-n Tine, Domnul meu!
Depărtat deplin de lume, de părinţi şi de copii,
Tu-mi rămâi cea mai aleasă dragoste pe veşnicii –
ştiu că tot în lume piere ca un stins fitil de seu,
dar Tu-n veci rămâi Acelaşi, tot mai Scump, Iisuse-al meu!
Tu simţirile fiinţei mi le umpli şi le-nchegi,
Tu, Comoara vieţii mele şi iubirii mele-ntregi,
Tu cu cât mă-nalţi spre Tine, tot mai însetat Te vreu,
Tu eşti Raiul vieţii mele, numai Tu, Iisuse-al meu!
Adă vremea, adă locul fericirii fără saţ,
lângă Tine să ne strângă al Tău Scump şi Dulce Braţ,
să rămânem împreună veşniciile apoi,
numai ochii, numai glasul, numai Sânul Tău – şi noi!