Părintele Iosif Trifa, Trăim vremuri biblice
Biblia este o carte minunată în care se vede amănunţit cum curge şi cum se scurge viaţa omeniri şi viaţa omului. Biblia cuprinde toată istoria şi toată viaţa omenirii, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacurilor. Partea din urmă din viaţa omenirii e pusă în cartea ultimă a Bibliei, şi se numeşte Apocalipsa. Cartea aceasta cuprinde vedeniile ce le-a avut Apostolul şi Evanghelistul Ioan pe insula Patmos.
În aceste vedenii, Domnul Dumnezeu i-a arătat Evanghelistului Ioan tainele cele mari ale vremurilor din urmă. Apostolul Ioan a pus aceste arătări în cartea ce se numeşte Apocalipsa, cartea descoperirilor dumnezeieşti (în chipul de mai sus se vede Evanghelistul Ioan prinzând în carte dumnezeieştile descoperiri).
Apocalipsa e o carte plină de „peceţi“ şi de taine care întrec ştiinţa şi cunoştinţa oamenilor. Nu e dat omului să dezlege aceste taine. Toţi cei care încearcă acest lucru, amintind fel de fel de numere şi nume, de ani şi de oameni, greşesc cumplit. Tainele Apocalipsei privesc vremurile din urmă, privesc vremurile ce vor veni, iar tainele viitorului şi ale sfârşitului veacurilor singur Tatăl Ceresc le ştie (Marcu 13, 32).
Nu se poate însă tăgădui faptul că vremurile noastre încep tot mai mult să se asemene cu vremurile arătate în Apocalipsă.
Apocalipsa arată vremurile din urmă ca vremuri de cumplite stricăciuni sufleteşti. O generală decădere sufletească va cuprinde lumea şi omenirea. Vor fi vremuri de stricăciuni sufleteşti şi de răutăţi care n-au fost de la începutul lumii.
Numărul celor credincioşi va scădea grozav.
Această cumplită decădere sufletească va fi însoţită de vremuri grele, de grozave urgii şi arătări cereşti. Vor fi urgii, necazuri, semne şi arătări cereşti care n-au fost de la începutul lumii.
Însă, în faţa tuturor urgiilor şi arătărilor cereşti, oamenii vor stărui până la sfârşit în răutăţi şi nepăsare de cele sufleteşti.
În această asemănare, vremurile noastre încep a se potrivi cu vremurile arătate în Apocalipsă. Şi vremurile noastre au aceste trei puncte:
1. stricăciuni sufleteşti şi răutăţi mai mari ca oricând;
2. urgii, arătări cereşti, necazuri şi greutăţi mai mari ca oricând;
3. este plină lumea de oameni care, în faţa urgiilor şi arătărilor cereşti, stăruie în răutăţi şi nepăsare de cele sufleteşti.
Citind în Apocalipsă şi în cărţile unor prooroci (în special a proorocului Daniel), parcă ai citi despre vremurile şi oamenii de azi. Citind Apocalipsa îţi vine să te întrebi: oare nu cumva au început a se deschide „peceţile“?… Oare nu cumva am intrat în zodia vremurilor apocaliptice?… Oare nu cumva au început judecăţile?… Oare nu cumva stăm sub judecata vremurilor apocaliptice?…
Poate că n-am ajuns încă în aceste vremuri… poate am intrat în ele… singur Tatăl Ceresc ştie.
Un lucru însă e sigur: trăim vremuri biblice care strigă spre noi să ne lăsăm de răutăţi şi să ne întoarcem de îndată la Tatăl Ceresc.
În acest înţeles dăm în paginile următoare trei arătări din Apocalipsă: cu cei patru cai, cu cele şapte cupe şi cu cele şapte trâmbiţe.
Fiecare dintre aceste arătări prezintă vremurile de apoi scurgându-se în mijlocul unor cumplite stricăciuni, al unor grozave urgii şi arătări cereşti şi al unei cumplite orbii şi nepăsări sufleteşti. În acest înţeles, ele seamănă cu vremurile pe care le trăim.
Dăm aceste arătări nu ca pe nişte proorocii, ci ca pe nişte trâmbiţe cereşti care strigă spre noi să ne trezim din somnul răutăţilor.
Urgiile şi arătările vremurilor noastre sunt o strigare cerească, să ne lăsăm de răutăţi.
Cei patru cai…
„Şi am văzut – scrie Evanghelistul Ioan – când a deschis Mielul (Iisus) una din cele şapte peceţi… şi mi-a zis vino şi vezi.
Şi am văzut, şi iată un cal alb; şi cel ce şedea pe el avea arc; şi s-a dat lui cunună şi a ieşit biruitor, ca să biruiască…
Şi, când a deschis a doua pecete, am văzut, şi iată alt cal, roşu; şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca unul pe altul să se înjunghie; şi s-a dat lui sabie mare…
Şi, când a deschis pecetea a treia, am văzut, şi iată un cal negru şi cel ce şedea pe el avea cumpăna în mâna sa. Şi am auzit glas în mijlocul celor patru vieţuitoare, zicând: O măsură de grâu pentru un dinar, şi trei măsuri de orez pentru un dinar…
Şi, când a deschis pecetea a patra, am văzut, şi iată un cal galben; şi celui ce şedea pe el îi era numele Moartea, şi iadul urma cu ea. Şi s-a dat lor putere ca să omoare peste a patra parte a pământului, cu sabie şi cu foamete şi cu moarte…
Şi, când a deschis a cincea pecete, am văzut sub jertfelnic sufletele celor junghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Şi am văzut când a deschis pecetea a şasea: iată, cutremur mare s-a făcut şi soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna ca sângele. Şi cerul s-a strâns ca o carte, învăluindu-se, şi toţi munţii s-au mutat din locurile lor.“ (Apoc. 6)
Această arătare se potriveşte cu profeţia Mântuitorului, de la Matei 24. În ea se vede mersul vremurilor de apoi, se vede mersul întreg al creştinătăţii. Calul cel alb închipuie venirea Domnului şi biruinţa Evangheliei.
Dar după această biruinţă urmează caii cei răi: calul cel roşu, cel negru şi cel galben; ofensiva şi biruinţa iadului, după care va veni iarăşi, la sfârşit, biruinţa Evangheliei. În toate locurile din Sf. Scriptură, vremurile de apoi sunt arătate ca vremuri de grozave stricăciuni sufleteşti şi urgii. Vremurile din urmă ale creştinismului sunt arătate ca mergând spre o biruinţă a iadului. „Calul cel roşu“ şi „fiara cea mare“ vor ajunge la putere (Apoc. 16 şi 17). Aşa sunt arătate şi în pecetea aceasta a cailor apocaliptici.
Nimeni n-ar putea şti de s-a deschis ori ba pecetea cailor apocaliptici. Aşa însă cum umblă vremurile şi oamenii de azi, parcă se aude prin lume ropotul cailor roşii, negri şi galbeni.
Un cal roşu, cu „sabie mare“, se pare că a fost şi războiul cel mare. Avem şi acum acest „cal roşu“. E diavolul, cumplitul vrăjmaş care omoară mereu pacea şi dragostea dintre oameni şi din sufletul lor.
Avem şi „calul cel negru“ care de ani de zile ne strigă şi nouă preţuri grozave: scumpete, lipsă şi mizerie.
Avem şi „calul cel galben“. Acesta e calul cel grozav ce vine cu „veşti de războaie, cutremure de pământ, ploi de cenuşă, foamete şi ciumă“ (Matei 24). Acesta e „calul“ ce ne ameninţă cu „un necaz aşa de mare cum n-a fost de la începutul lumii până acum“ (Marcu 13). Cu adevărat, „moartea şi iadul“ umblă parcă prin lume cu acest cal. Ah! Ce seceriş grozav are moartea şi iadul în zilele noastre! E plină lumea de cumplite fărădelegi şi stricăciuni sufleteşti. E plină lumea de cei omorâţi cu sufletul de către „caii“ apocaliptici. E plină lumea de moarte sufletească.
Mergem spre „ziua mâniei Mielului“, când se va arăta iarăşi „calul cel alb“. „Apoi am văzut cerul deschis şi iată, s-a arătat un cal alb. Cel se stătea pe el era îmbrăcat în haină muiată în sânge. Numele lui este „Cuvântul lui Dumnezeu“; „Cel ce judecă“ (Apoc. 19, 11-13).
Vai de cei ce nici în aceste vremuri nu se trezesc din somnul răutăţilor!
Cele şapte cupe…
„Şi am auzit glas mare zicând celor şapte îngeri: «Mergeţi şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu».
Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat cupa sa pe pământ şi s a făcut rană rea şi mare între oameni. Şi al doilea înger a vărsat cupa sa în mare şi s-a făcut sânge ca de mort. Şi al treilea înger a vărsat cupa sa în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au făcut sânge. Şi al patrulea înger a vărsat cupa sa peste soare şi i s-a dat lui să dogorească pe oameni în focul lui. Şi au fost dogoriţi oamenii de o arşiţă mare şi au hulit numele lui Dumnezeu, Cel ce are stăpânire peste rănile acestea, şi nu s-au pocăit, ca să-I dea slavă Lui.
A cincea şi a şasea cupă s-au deşertat. «Şi au hulit (oamenii) pe Dumnezeul cerului pentru durerile lor şi pentru rănile lor şi nu s-au pocăit de faptele lor». Şi al şaptelea înger a vărsat cupa sa în aer şi a ieşit glas mare din biserica cerului, de la scaun, zicând: S-a făcut…
Şi s-a făcut cutremur mare, toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai aflat.“ (Apoc. 16)
Se vede şi în această arătare, a cupelor, mersul vremurilor de apoi. Se vor revărsa pe pământ fel de fel de groaznice urgii, în faţa cărora însă oamenii vor sta nepăsători. Urgiile vor lovi pământul şi pe oameni cu rană mare, dar, în loc de îndreptare, oamenii vor huli „numele lui Dumnezeu, Cel ce are stăpânire peste aceste răni“.
Mergând spre ziua arătării Fiului Omului, oamenii vor trece prin cupele mâniei lui Dumnezeu.
Nimeni n-ar putea şti de s-a început ori încă nu revărsarea celor şapte cupe… De am ajuns ori încă n-am ajuns sub revărsarea lor. Acest lucru singur Tatăl Ceresc îl ştie.
Aşa însă, cum umblă vremea şi purtările oamenilor, se pare că am ajuns de fapt într-o zodie a revărsării cupelor. De ani de zile se revarsă peste noi cupele mâniei lui Dumnezeu, dar oamenii „hulesc mai departe numele lui Dumnezeu“, stăruind în fărădelegi şi nepăsare faţă de cele sufleteşti.
S-a revărsat peste noi cupa cea cu sânge a războiului, dar n-am ascultat-o. Suntem mai răi ca înainte de război.
S-au revărsat şi se revarsă mereu peste noi cupe cu foc, cu secete, cu grindină, cu furtuni, cu beteşuguri, cu potopuri, cu uragane, cu greutăţi, cu lipsuri, cu necazuri şi cu alte fel de fel de plăgi, ce nu se mai gată. Însă noi, în loc să ne îndreptăm, tot mai răi ne facem.
Cupele mâniei lui Dumnezeu se revarsă mereu asupra noastră, dar noi ne vedem înainte de păcate şi fărădelegi.
Vremurile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de înfricoşare, de post, de rugăciune şi de întoarcere la Dumnezeu. Însă, în loc de aceasta, vremurile noastre sunt vremuri de cumplite păcate şi fărădelegi.
Domnul vorbeşte cu noi prin fel de fel de urgii şi arătări şi ne cheamă să ne întoarcem din căile pierzării. Cupele mâniei lui Dumnezeu se revarsă peste noi strigând după noi să ne lăsăm de răutăţi.
În ziua cea mare a Judecăţii, cupele ce se revarsă azi peste noi cu urgii şi arătări cereşti vor mărturisi contra noastră. Prin ele Domnul Dumnezeu a vorbit cu noi şi ne a strigat să ne lăsăm de răutăţi, dar noi n-am ascultat chemarea Lui. Vai celor ce nici în aceste vremuri biblice nu se trezesc din răutăţi!
Oamenii aşteaptă vremuri mai bune… Oamenii suspină după vremuri de uşurare, dar nici un bine şi nici o uşurare nu ne va veni până nu ne vom întoarce la Dumnezeu. Cupele vor revărsa înainte peste noi urgii şi pedepse atâta timp cât nu ne vom lăsa de răutăţi.
Cele şapte trâmbiţe…
„Şi când s-a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer ca la o jumătate de ceas. Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-a dat lor şapte trâmbiţe.
Şi îngerul cel dintâi a trâmbiţat şi s-a făcut grindină şi foc amestecat cu sânge. Şi al doilea… al treilea… al patrulea înger a trâmbiţat şi am auzit pe un înger zburând în mijlocul cerului, zicând cu glas mare: Vai, vai celor ce locuiesc pe pământ… În zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor pofti să moară şi moartea va fugi de la ei…
Şi al cincilea… şi al şaselea înger a trâmbiţat… şi de aceste bătăi s-a omorât a treia parte din oameni… şi ceilalţi oameni, care n-au murit de rănile acestea, nu s au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor (adică patimilor şi păcatelor)… şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.
Şi al şaptelea înger a trâmbiţat şi s-au făcut glasuri mari în cer, zicând: Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti, şi Cel ce erai, şi Cel ce vii, că ai luat puterea Ta şi ai împărăţit.“ (Apoc. cap. 8, 9, 10 şi 11).
Seamănă şi această arătare cu celelalte două de mai înainte: cu arătarea „cailor“ şi cu a „cupelor“. Spune şi această arătare că în vremurile din urmă se vor ivi groaznice urgii şi arătări cereşti, faţă de care însă oamenii vor sta nepăsători şi vor muri în fărădelegile lor.
Arătarea cu cele şapte trâmbiţe e cea din urmă şi parcă cea mai grozavă. Suntem încă departe, suntem poate încă foarte departe de ea. Însă vremurile noastre seamănă şi cu această arătare. Urgii şi arătări destule s-au ivit şi se ivesc şi azi în lume, însă oamenii stau nepăsători faţă de ele. Îşi văd mai departe de răutăţi şi păcate.
Urgiile şi arătările din vremurile noastre sunt tot atâtea trâmbiţe cereşti care ne strigă să ne trezim din somnul păcatelor şi al pieirii sufleteşti.
O trâmbiţă după alta, un necaz după altul, o urgie după alta răsună şi strigă spre noi să ne trezim din păcate. Însă oamenii „se închină mai departe dracilor şi idolilor“… se închină drăceştilor patimi şi păcatelor… „nu se pocăiesc de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor“.
Vremurile noastre sunt o trâmbiţă cerească ce strigă: „Vai, vai de locuitorii pământului, că trecură două nenorociri şi vin altele… Vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte trâmbiţe ce au să mai sune“!
Vremurile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de trezire, de înfricoşare, de post şi de întoarcere la Dumnezeu. Însă, în loc de acestea, vremurile noastre sunt vremuri de cumplite păcate şi fărădelegi.
Trăim vremuri biblice, trăim vremuri apocaliptice. Trăim parcă vremurile „cailor“, ale „cupelor“ şi ale „trâmbiţelor“ apocaliptice. De ani de zile parcă tropăie prin lume „caii“ apocaliptici, se revarsă „cupele“ şi răsună „trâmbiţele“. Sub ochii noştri se împlinesc Scripturi şi profeţii.
Somnul cel mai greu şi adânc este cel dinaintea revărsatului zorilor. Omenirea parcă doarme într-un astfel de somn de adâncă decădere sufletească. Un somn greu după care va veni „Mirele“.
Vai, ce puţini au rămas cei ce „priveghează“! Vremurile noastre sunt o trâmbiţă cerească ce strigă celor ce dorm să se trezească şi celor ce priveghează să n adoarmă.
Ferice de cel ce se va afla priveghind (Matei 24, 46).