de AVAELIAS
„Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4, 19)
În rânduiala şi preştiinţa lui Dumnezeu sunt cuprinse stări şi evenimente la care oamenii se gândesc prea puţin sau aproape deloc.
Dumnezeu, cu zeci de ani înainte sau din veşnicie (Ps 139, 16; Ier 1, 5), a rânduit evenimentele vieţii noastre, aşa cum vedem în cazul Esterei şi în multe alte exemple. Aceste stări sau poziţii în care poate să ajungă cineva dintre noi sunt rânduite de Dumnezeu pentru a îndeplini o misiune (aşa cum vedem şi la Ieremia), pentru îndeplinirea voii lui Dumnezeu nu numai de către cel care a ajuns în acea poziţie, ci şi de către toţi cei din jurul lui, toţi cei care doresc şi luptă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.
Aşa ne-am trezit noi ostaşii din starea căzută şi din întunericul păcatelor, prin chemarea Părintelui Iosif, cel care a sunat trâmbiţa chemării la mântuire peste întreaga ţară.
Părintele Iosif a înţeles să-şi împlinească misiunea pe care i-a dat-o Domnul. Tot aşa ne-am învrednicit mulţi dintre noi, deşi nevrednici, să-l cunoaştem pe urmaşul părintelui, pe fratele Traian Dorz, care şi-a îndeplinit misiunea, ducând mai departe lupta de vestire a Cuvântului în forme alese, în poezii divine şi în meditaţii profunde, pentru creşterea şi zidirea noastră sufletească.
Toate aceste exemple sunt cazuri fericite în care cei trimişi şi-au îndeplinit datoria, au căutat să-şi împlinească misiunea şi astfel Lucrarea lui Dumnezeu a mers mai departe. Sufletele atrase spre Domnul au înţeles, la rândul lor, că trebuie să trăiască, să lupte pentru a duce mai departe făclia şi steagul cu statornicie şi ascultare smerită, în locul în care au fost aşezaţi, în duhul înaintaşilor binecuvântaţi de ei şi de Domnul.
Dar vedem şi o altă faţă a lucrurilor, aceea că se poate întâmpla ca cel trimis să refuze sau să-şi rateze misiunea. În sensul acesta, Mardoheu o avertizează pe Estera: „Dacă tu vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din alta parte”, fapt care ne demonstrează că omul ales de Dumnezeu poate s-o ia razna, poate, din locul înalt în care l-a pus Dumnezeu pentru o vreme, să facă după propria sa voie. Însă chiar dacă va trece o vreme, Dumnezeu tot va găsi sau va pregăti pe altcineva să ducă la îndeplinire misiunea.
Vedem în istoria Oastei cum fratele Traian a căutat, a ales, a format şi pregătit pe unii fraţi pentru misiunea de străjeri ai Oastei. A fost probabil dorinţa de a asigura un drum neted, un parcurs liniştit, fără frământări pentru Lucrare. Dar, cu toate aceste eforturi binecuvântate de Domnul, unii dintre aceşti fraţi pregătiţi să vorbească, să meargă, să ducă Lucrarea Domnului pe drumul croit ei de către înaintaşi, n-au înţeles că „tocmai pentru o vreme ca aceasta” au ajuns în astfel de poziţii şi au dezertat de la misiunea încredinţată, au ales o cale mai uşoară, după propria viziune, şi, în loc să ducă Lucrarea spre culmi, i-au îndrumat pe fraţi spre nisipuri mişcătoare, spre locuri mlăştinoase, fără urcuş, fără spini, fără jertfă, fără lepădare de sine şi fără suferinţă.
Astfel s-a ivit posibilitatea ca cel rău să-şi trimită unealta pregătită din vreme în locul în care – după cum toţi fraţii recunosc, fără tăgadă – a fost şi ar trebui să fie Ierusalimul Oastei. Aşa s-a ajuns la situaţia în care acest loc să fie deturnat şi aservit unor scopuri potrivnice duhului Lucrării, iar Lucrarea să fie dusă pe alte căi: „Dar dacă vreodată fraţii se vor dovedi nevrednici de acest dar mare, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate, drept pedeapsă, să le-o ia pe aceasta. Şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare…
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestei respingeri. Parcă ne găsim în vremea când Ierusalimul nu înţelegea vremea cercetării sale – şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat.
…Ierusalimul Oastei, Sibiul, face acelaşi lucru astăzi pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de proroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu…” (Traian Dorz, Istoria unei jertfe vol. 2, Sibiu, 1999, pag. 370).
Iată cum Părintele Iosif a prorocit că Sibiul sau Ierusalimul Oastei o să devină nimicitorul Oastei, datorită nevredniciei fraţilor. Acest lucru este mai uşor de întrevăzut atunci când îl corelăm cu o altă previziune, făcută de fratele Popa Petru de la Săucani în 1981 (vezi Strângeţi fărâmiturile vol. 1, Sibiu 2011, p. 354).
Astfel constatăm cu durere că se poate întâmpla ca alţi fraţi să fie „suiţi” în locuri înalte chiar de către diavolul, în încercarea de a distruge Lucrarea lui Dumnezeu. „Ne-am gândit oare noi la asta? Că atunci când unii copii ai lui Dumnezeu sunt suiţi sus, sus, la înălţimi, de unde se uită în jos la fraţii lor… ne-am gândit că poate să fie suiţi de diavolul?” (Fr. Popa Petru).
Privind la aceste înştiinţări, nu putem să trecem peste îndemnul Mântuitorului de a-i recunoaşte pe cei „suiţi” de diavolul după roadele lor!
Vă rog să faceţi un exerciţiu de sinceritate şi să judecaţi fără părtinire: priviţi starea jalnică a adunărilor conduse şi dirijate de aceşti „suiţi” sau cocoţaţi; să ascultaţi cu atenţie conţinutul cuvântărilor şi să constataţi câte dintre ele converg cu duhul Părintelui Iosif, cu al fratelui Traian? Cât din acest conţinut reprezintă textele citate la propriu din sfinţii înaintaşi? Priviţi cât de „transfiguraţi!”, „plictisiţi”, „adormiţi” sau „învioraţi”, „plini de viaţă şi de duh” sunt fraţii, ce se poate observa pe chipurile fraţilor, ce reacţie au ei la cuvântările respective? Câte lacrimi, câtă pocăinţă? Ce duh au rugăciunile lor, pe care, de cele mai multe ori, le eludează complet. Adunări care încep fără rugăciunea liberă şi deci, în consecinţă, nu sunt Adunările Oastei!
Căutaţi şi sintetizaţi în idei principale conţinutul vorbirilor acestora şi vedeţi cât de puţin seamănă cu vorbirile fraţilor dinainte de 1989, vorbiri ce se mai păstrează încă pe înregistrările de atunci (sau care au fost cuprinse în cele şase volume Strângeţi fărâmiturile). Veţi constata cum anumite teme revin azi cu obstinaţie la fiecare vorbitor din fruntea Oastei, ca şi cum fraţii din fronturi trebuie îmbisericiţi; şi cum sunt puşi la cuvânt nu cei mai destoinici fraţi, ci cei mai slugarnici. Astfel se dă numai o aparenţă de specific al Oastei ori cu o duioasă cântare, ori cu o frumoasa poezie; în rest, se observă o singură direcţie, un singur scop, o singură finalitate: „îmbisericirea” fraţilor ostaşi (a se vedea Prefaţa Almanahului «Iisus Biruitorul» pe anul 2017). Oare, în concepţia celor „suiţi” în scaune, fraţii din Oastea Domnului chiar sunt mai puţin „îmbisericiţi” decât cei din lumea largă? Mai puţin decât cei din cârciumi, din cluburi, din staţiunile de distracţie şi destrăbălare, mai puţin chiar decât cei care vin numai de trei ori în viaţă la biserică: de două ori aduşi de alţii şi o dată pe propriile lor picioare, dar şi atunci împinşi de la spate?
Dar Oastea Domnului nu a fost niciodată în afara Bisericii. Este o fiică a acesteia. Despre ce îmbisericire poate fi atunci vorba? Se vede limpede că nu alipirea fraţilor de învăţătura Bisericii se urmăreşte prin această mult trâmbiţată „îmbisericire”, ci ascultarea necondiţionată a ostaşilor de ierarhia clericală, care vrea să ducă şi să tragă şi Lucrarea Domnului în amestecătura numită ecumenism.
Atunci când privim la nelucrarea în care este menţinută Oastea, constatăm şi felul în care cei „suiţi” în locuri înalte privesc de sus la fraţi, nu iau în considerare nici o observaţie, nici o propunere. Fiind pătrunşi de un duh de aroganţă şi automulţumire, îi sfidează pe toţi, pentru că nu grija Lucrării o au, ci grija scaunelor, a funcţiilor.
Frate care în chip nevrednic îţi faci datoria faţă de Lucrarea Domnului, care prin acceptarea acestei stări de lucruri, prin tăcerea ta, prin „cuminţenia” ta indiferentă dai o mână de ajutor celor ce abat Lucrarea, ai grijă că tocmai pentru o vreme ca aceasta ai fost îngăduit de Dumnezeu acolo! Dacă nu vezi nimic rău şi nepotrivit acolo, atâta timp cât este, dacă nu reuşeşti să deosebeşti duhurile şi să-l păstrezi pe cel al înaintaşilor, mai bine pleacă şi altul va face lucrarea cu destoinicie! Căci salvarea tot va veni, din altă parte, dar tu şi casa ta vei avea de suferit!
Cei care doresc o Lucrare mai fierbinte, cu mai multă lumină, mişcată de duhul dintâi, Lucrare care să-şi îndeplinească misiunea, trebuie „să vorbească unul cu altul” (Maleahi 3, 16): să respingă cele două stări ale derapajelor de la învăţătura Oastei, atât pe dezertorii care nu au vrut să asculte şi să-şi îndeplinească misiunea, plecând într-o altă direcţie, cât şi pe cei „suiţi” de diavolul în locuri înalte, cu scopul de a distruge Lucrarea.
Aceste două stări sau două duhuri au ispitit de la început Lucrarea; iar noi cunoaştem cu toţii avertismentele istoriei şi înştiinţările înaintaşilor. Nouă nu ne rămâne altă alternativă decât aceea de a asculta de Dreptarul învăţăturii sănătoase, de sfaturile celor dinaintea noastră şi să trăim cât mai autentic pilda lăsată de ei prin suferinţă, lacrimi şi lepădare de sine.
Astfel, înţelegându-ne misiunea, să ne-o şi asumăm, stăruind s-o ducem la bun sfârşit cu destoinicie, vrednici de lucrarea pe care ne-a încredinţat-o Domnul în locul şi starea la care ne-a chemat.
Slăvit să fie Domnul!
18 febr. 2018,
La Izgonirea lui Adam din Rai