Cât de neuitată eşti…, dar ce departe-i
azi a ta căldură, Casa Prieteniei!…
dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei,
dragostea lui Lazăr, inima Mariei!
Cum era acolo zâmbetul de soare,
cum ningeau cireşii straturi de petale,
aşternând pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale…
Unde-i primăvara dulce de-altădată
când peste portiţă înflorea scumpia,
când umbla prin casă Marta ocupată,
când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria…
Cum era hotarul plin atunci de floare
şi întreg cuprinsul plin de tinereţe,
plin era de cântec până-n larg de zare,
numai bucurie, numai frumuseţe.
Când urcai cu soţii calea pe colină,
Te-nsoreau cu raze lacrimile serii
şi-Ţi zâmbea căsuţa albă din grădină
cu înfiorarea sfântă-a revederii.
Iar în faţa casei, să-Ţi deschidă poarta,
arătând în zâmbet toată bucuria,
Te-aşteptau iubiţii: bucuroasă Marta,
prieteneşte Lazăr, lăcrimând Maria.
Şi-n căsuţa albă ca o sărbătoare,
de înduioşarea întâlnirii plină,
răspândea miresme busuiocu-n floare
prin fereastra largă care da-n grădină…
…Cum au fost de scumpe clipele acele,
cât de neuitate şi de fericite
şi-astăzi, vai, Iisuse, n-a rămas din ele
numai amintirea umbrelor iubite.
S-a sfârşit frumoasa, dulcea lor poveste,
s-a plecat portiţa, s-a uscat scumpia,
dus de mult e Lazăr, Marta nu mai este,
plânge-n casa goală singură Maria.
Când Te vei re-ntoarce, vei găsi, Iisuse,
din ruini grăindu-Ţi neuitata şoaptă…
căci, când şi Credinţa şi Nădejdea-s duse,
Dragostea rămâne, plânge şi aşteaptă!
Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele