Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. (Efeseni 5, 19)

Ce dulce răsună versetul de la sfârşitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor fraţi şi un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt, acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau aceşti fraţi. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti… Şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

Se poate că şi de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbi-ciuni, unde se ajunge până la îmbătarea cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumeşti.
Atunci când firea pământească se încălzeşte cu vinul îmbătător, gura găseşte mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească şi nu după iubirea lui Hristos.

Cântările duhovniceşti erau încă din bisericile primilor creştini unul din cele trei mijloace de creştere şi întărire duhovnicească a fraţilor şi surorilor care se adunau pentru zidirea şi mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă şi cântările duhovniceşti le erau recomandate mereu fraţilor când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, şi colosenilor (Col 3, 16), şi corintenilor (I Cor 14, 26). Şi la fel face şi Sfântul Apostol Iacov (Iac 5, 13).

Celelalte două mijloace de creştere şi de zidire duhovnicească, în afară de cântări, erau, în Bisericile Domnului, Cuvântul şi Rugăciunea.
Propovăduirea Cuvântului biblic, cu vorbirea liberă, înflăcărată şi chemătoare, era de la început – şi rămâne până la sfârşitul Lucrării Domnului Iisus – mijlocul prin care se mărturiseşte Vestea Bună a iertării şi mântuirii pe care ne-au adus-o şi ne-o aduc Jertfa şi Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.
Aceasta este şi rămâne temelia evanghelizării creştine şi mijlocul răspândirii ei. Prin aceasta se înflăcărează viaţa duhovnicească în Biserica şi adunarea cea vie a Domnului. Ele nu pot şi nu trebuie să renunţe la acest mijloc de evanghelizare, niciodată.

Rugăciunea este al doilea mijloc duhovnicesc prin care Biserica cea vie şi lucrătoare a lui Hristos trăieşte, rodeşte şi biruie pe pământ.
Prin propovăduirea Cuvântului, Dumnezeu ne vorbeşte nouă, iar prin rugăciune Îi vorbim noi Lui. Şi una şi cealaltă fiind tot atât de însemnate pentru sufletul nostru. Este ca inspiraţia şi respiraţia noas-tră sufletească, prin care ne primenim şi ne întreţinem viaţa.
Cântarea duhovnicească este izbucnirea în afară spre Dumnezeu şi spre semeni a fiorului nostru duhovnicesc. A căldurii şi a bucuriei noastre lăuntrice. A setei şi a foamei duhului nostru după iubire, după mângâiere, după lauda şi adoraţia lui Dumnezeu. După comuniunea şi părtăşia cu toată creaţia lui Dumnezeu, dornică să I se închine şi să-L laude.
Orice fiinţă care are viaţă şi simţire de vreun fel doreşte cântarea şi o practică în felul său, fiindcă orice creatură curată simte nevoia să-L laude şi să-L adore pe Creatorul său.
De aceea, oricine împiedică sau vrea să împiedice în vreun fel cântarea duhovnicească în Biserica cea vie şi în adunarea Domnului nu numai că săvârşeşte o nelegiuire împotriva Cuvântului Sfânt şi a firii duhovniceşti, dar şi luptă zadarnic, fiindcă Biserica şi adunarea Domnului nu pot trăi fără cântare, tot aşa cum nu pot trăi fără cuvânt şi fără rugăciune.
Să nu renunţaţi nici voi niciodată, fraţii mei, la acestea trei.
Lucrarea Oastei s-a născut şi trăieşte prin ele. Şi, îndată ce îi vor fi luate, ea va înceta să mai existe.