Pilda-Talantilor-2… Moartea nu-i un sfârşit de drum. Moartea este numai un prag peste care trecem în altă existenţă. Nu există moarte, în înţelesul de nimicire! „Nimic nu se pierde”, spune şi învăţătura, şi ştiinţa omenească, „totul numai se transformă.” Nici noi nu ne pierdem. Ne transformăm numai. Din existenţa asta, prin moarte, trecem în cealaltă existenţă, în care ne continuăm felul de viaţă pe care l-am început şi pe care l-am iubit şi l-am dorit de-aici. Dorim după Dumnezeu, intrăm în condiţiile mântuirii prin naşterea din nou – vom continua viaţa veşnică dincolo, spre slava şi-n mărirea făgăduite de Dumnezeu.
Toate pildele Sfintelor Evanghelii vorbesc (…) şi-n pilda celor cu talanţii, pe care o cunoaştem cu toţii, ce frumos ne vorbesc despre aceste lucruri cuvintele Mântuitorului când spun că celui care avea zece talanţi nu numai că i s-a dat şi talantul celui ce avea un singur talant, dar care nu lucrase cu el, ci şi cârmuirea a zece cetăţi, care era nespus mai mult decât zece talanţi.
Ce ne spune aici Cuvântul lui Dumnezeu? Că fiecare, venind în lume, am primit un dar, asta o ştim. Că va veni odată Stăpânul şi că ne va cere socoteală fiecăruia dintre noi ce am făcut cu darul şi cu talantul primit, şi asta o ştim. Dar ce înseamnă oare: „celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos, şi de la cel ce nu are se va lua chiar şi ceea ce i se pare că are”? Căci Cuvântul lui Dumnezeu are însemnătate şi înţeles. Ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă: „luaţi talantul acestuia şi daţi-l celui ce are zece. Pentru că vă spun! Celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos.”? Există Ziua Judecăţii despre care ştim. Că vom merge în faţa Lui, ştim fiecare. Şi că vom primi fiecare din Mâna Lui, pentru tot ce am făcut, o răsplată dreaptă. Dar în lumea aceasta, şi cei care nu se vor mântui, şi cei care n-au naşterea din nou, şi cei care n-au dreptul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, şi cei care nu vor intra şi nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, au şi ei fapte bune. Şi oamenii care nu se mântuiesc fac fapte bune pe pământ. Scrie Cuvântul lui Dumnezeu că în ziua aceea va fi răsplătit şi cine-a dat un pahar cu apă în Numele Lui. Ce se va întâmpla cu răsplata faptelor bune ale celor care vor fi nemântuiţi şi se vor pierde? Iată ce se va întâmpla: de la cel ce nu are mântuirea, şi ceea ce i se pare că are, adică plata pentru faptele bune pe care le-a făcut el pe pământ, şi aia i se va lua şi se va da celui care a avut mai multă râvnă, mai multă dragoste şi osteneală pentru Stăpânul Său.
Cârmuirea celor zece cetăţi ce înseamnă? Că în existenţa cealaltă, în care vor trece toţi cei credincioşi, Dumnezeu are pentru ai Săi nespus mai mult decât putem crede sau gândi noi. Că este scris: „ceea ce nici ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-a suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl ascultă şi Îl iubesc”. Acestea sunt cele zece cetăţi pe care le va da Domnul celui care a lucrat cu hărnicie în slujba Lui.
Ce a făcut sluga credincioasă? El tot timpul vieţii lui a spus: „Lucrez pentru Stăpânul, fac pentru Domnul, sufăr pentru Domnul, ostenesc pentru Domnul”. Şi a ostenit pentru Domnul… a ostenit. Ce bucurie a fost pentru Domnul când l-a văzut aducând lângă cei cinci talanţi daţi alţi cinci, rodul ostenelilor, al jertfei şi al lacrimilor lui! Dar ce i-a spus Stăpânul? „Nu, dragul meu! Eu n-am nevoie de talanţii tăi! Nici nu am trebuinţă de roadele ostenelilor tale. Ce ai făcut tu zicând că faci pentru Mine, pentru tine ai făcut. Primeşte-i pe toţi: şi ce ţi am dat eu, şi ce-ai câştigat tu, şi, pe deasupra, încă şi încă nespus mai mult”. Aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care s-au folosit de dreptul de a se face şi s-au făcut copii ai lui Dumnezeu.
Cei credincioşi sunt în lumea aceasta cum a spus Mântuitorul: se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu cu un aluat pe care o femeie l-a pus în trei măsuri de făină. Fie că veghează, fie că doarme, aluatul dospeşte toată frământătura. Iată rostul Oastei Domnului! Iată rostul nostru, fraţi şi surori care ne-am întors la Domnul, care, prin credinţă, ne-am folosit de dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu şi am ascultat de îndemnul Cuvântului; şi, dintr-o clipă, când am auzit chemarea: „Hotărăşte-te pentru Domnul! Predă-te Domnului! Începe o viaţă nouă, converteşte-te!”, pocăinţa noastră n-a mai fost de formă numai, cum fusese înainte de predarea noastră. Când în fiecare post al Paştilor sau post al Crăciunului veneam să ne spovedim la biserică cu aceleaşi păcate pe care în câteva cuvinte le spuneam şi pentru care, de formă, ne ceream un fel de iertare. Iar după aceea începeam din nou să le facem, aceleaşi păcate. Şi peste un an, la altă mărturisire, veneam şi spuneam mereu aceleaşi lucruri, poate încă altele şi mai mari, de care n-aveam niciodată dorinţa să ne pară rău din inimă şi să le părăsim. Până când a venit momentul cel binecuvântat când puterea lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu au făcut în inima noastră marea schimbare. Ne-am folosit de dreptul de a ne face şi ne-am făcut copii ai lui Dumnezeu. Am spus: „Dumnezeule, ca fiul cel pierdut, păcătuit-am la Cer şi înaintea Ta. Nu sunt vrednic să mă primeşti fiul Tău. Primeşte-mă însă ca pe un slujitor al Tău”. Şi spunând acest lucru din toată inima, ne-am şi întors la Dumnezeu. N-am spus numai de formă. Ci am spus din inimă acest lucru. Şi spunând din inimă, ne-am hotărât. Şi hotărându-ne, ne-am întors. Şi întorcându-ne, nu am mai făcut o altă întoarcere, ci am mers înainte.
Cineva l-a întrebat pe Părintele Iosif: „Spune-ne în trei cuvinte, ce înseamnă a intra cineva în Oastea Domnului, ce înseamnă a se întoarce cineva la Dumnezeu, ce înseamnă a se naşte cineva din nou?”. Şi atunci Părintele Iosif a spus: „Acest lucru e ceea ce se petrece la armată când unui soldat care merge înainte i se spune: «Stai! Stânga-mprejur! Înainte marş!». Aceasta este întoarcerea la Dumnezeu”.
Noi cu toţii mergeam spre păcate, spre iad, spre neascultarea de Dumnezeu. Am auzit glasul lui Hristos care a spus: „Stai! Stânga-mprejur! Întoarce-te total!” Cu faţa unde erai înainte cu spatele. Erai cu spatele spre Dumnezeu şi cu faţa spre păcat. Întoarce-te acum cu faţa spre Dumnezeu şi cu spatele spre păcat! Mergeai înainte spre iad. Mergi acuma spre Dumnezeu, spre Împărăţia cerească.
Ei, cei care au făcut această cotitură, această întoarcere de la păcat spre Dumnezeu, de la întuneric spre lumină, de la lume spre Hristos [formează] unitatea, părtăşia, familia, Oastea acelora care s-au predat Domnului şi s-au hotărât să meargă pe calea Lui.
În această Lucrare ne-a chemat Dumnezeu pe noi. Şi în această Lucrare sfântă mai cheamă şi mai cheamă mereu alte şi alte suflete, pentru ca să crească tot mai mult ceata celor care părăsesc calea păcatului şi se întorc spre Dumnezeu, ca să se împuţineze până la sfârşit ceata celor care merg spre păcat şi care se duc la osândă. Să se întoarcă toată lumea la Dumnezeu, pentru că aceasta este voia Lui. În Cuvântul Său scrie că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi nimeni să nu piară. Şi din pricina aceasta doreşte El şi cheamă şi din pricina aceasta îi roagă şi-i aşteaptă pe toţi cei care vor să asculte îndemnul Lui şi să-şi mântuiască sufletul lor să se întoarcă şi să-L urmeze. Cei care s-au întors – în cazul acesta, noi –, prin harul lui Dumnezeu, trebuie să devenim ceea ce spune Mântuitorul: un aluat nou în toată frământătura societăţii, a Bisericii noastre şi a poporului nostru în care am fost puşi. Ceea ce se întâmplă cu un aluat, care este o mână, în raport, în comparaţie cu (…) [toată frământătura, trebuie să se întâmple şi cu noi, până când] toată frământătura aceasta, din moartă cum era, din rece cum era, devine vie, devine mare, devine caldă, devine frumoasă, devine dulce şi, până la urmă, este o pâine plăcută, gustoasă, frumoasă dorită pe masa stăpânului.
Acesta este scopul Oastei, acesta este rostul Oastei, după pilda Mântuitorului şi după porunca Lui, în mijlocul poporului nostru. Dumnezeu ne-a pus în mijlocul Bisericii noastre, în mijlocul neamului nostru iubindu-l, lucrând pentru el. Prin harul cel mare pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu, de a fi şi de a ne face nişte fermenţi vii şi sănătoşi, şi curaţi, ai unui aluat nou, amestecat cu toată frământătura poporului nostru şi în mijlocul credinţei şi Bisericii părinţilor noştri printr-o viaţă nouă, printr-o luptă sfântă, printr-o rugăciune fierbinte, printr-o trăire vrednică şi sfântă, îi putem ajuta pe toţi ai noştri să ajungă, până la sfârşit, o Biserică vie, trăitoare, evanghelică, un neam viu, evanghelic, biruitor în mijlocul celorlalte popoare, prin Hristos şi pentru Hristos.
Ce se întâmplă cu un aluat? Toţi fermenţii lui mor luptând, pentru ca me¬diul în care au fost puşi, frământătura în care au fost amestecaţi să devină până la urmă o pâine hrănitoare şi gustoasă. Asta trebuie să fie şi ţinta noastră, câtă vreme vom trăi pe pământ. Nu mântuirea noastră personală, a fiecăruia numai pentru sine însuşi! Ci scopul mântuirii tuturor să fie rostul şi ţinta vieţii noastre.
Într-o veche carte evreiască am citit nişte lucruri care m-au cutremurat. Zice: „Blestemată este rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru el. Pierdută să fie mântuirea aceluia care caută să se mântuiască numai el singur! Fericit şi binecuvântat să fie acela care luptă să-i mântuiască pe toţi ai lui, care se roagă pentru toţi ai lui”. Că asta este voia lui Dumnezeu: să se mântuiască toţi oamenii. Şi datoria fiecărui om care a aflat mântuirea este să-i cheme pe toţi cei care nu au aflat-o încă, să o afle şi ei. „Mai am multe oi, care nu sunt din acest staul”, spune Mântuitorul. Şi pe acestea trebuie să le aduc, ca să fie o singură turmă şi un singur Păstor. Ăsta este idealul, scopul, ţinta, dorinţa, voia lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Iar pentru aceasta, El nu Se foloseşte de îngeri, ci Se foloseşte de cei chemaţi din mijlocul oamenilor care au gustat cât de bun este Domnul şi care sunt trimişi: „Du-te la ai tăi şi spune-le… (cum le-a spus celor din latura gadarenilor), duceţi-vă la ai voştri şi spuneţi-le ce v-a făcut vouă Dumnezeu şi cum a avut milă de voi. Pentru ca şi ai voştri să vadă, şi ai voştri să dorească un astfel de Dumnezeu bun, şi ei să se întoarcă şi să fie mântuiţi”.

Dorim din toată inima, deşi aceste lucruri ne sunt cunoscute tuturor, să ni le reamintim mereu unii altora. Pentru că avem nevoie să ne cuprindem toţi în această dorinţă şi în această ţintă a lui Dumnezeu: mântuirea lumii. Dacă noi credem că Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Şi-a dat viaţa Lui pe Cruce pentru ca, prin Sângele Lui, să răscumpere şi să spele păcatul lumii întregi, atunci asta înseamnă că El lumea întreagă a vrut s-o mântuiască. Şi, pentru acest scop, Dumnezeu ne-a poruncit şi nouă, celor care L-am aflat şi care am gustat cât de bun este Domnul, să n-avem nici noi tihnă şi odihnă până când nu vom vedea că tot mai mulţi şi tot mai mulţi din poporul nostru, din familia noastră, vecinii noştri, rudeniile noastre, copiii noştri, cunoscuţii noştri, prietenii noştri, toţi cei între care suntem vor auzi şi vor vedea, şi vor cunoaşte şi ei deplin pe Dumnezeu. Dacă noi suntem fericiţi şi nu ne-am da starea aceasta pentru nimic în lume, starea de părtăşie cu Dumnezeu, de moştenitori în Împărăţia Sa, de părtaşi la făgăduinţele Sale, dacă nu am da acest drept şi acest bun pentru nimic pe lume, atunci trebuie să ne gândim cât de nefericiţi sunt cei care nu au cunoaşterea lui Dumnezeu şi nu au mântuirea sufletelor lor. Şi, dacă ne dăm seama cât de nefericiţi sunt toţi, atunci cum mai putem noi sta nepăsători faţă de aceştia, care sunt vecinii noştri, prietenii noştri, rudeniile noastre, copiii noştri, părinţii noştri care nu-L cunosc pe Dumnezeu?
Ce trist este că, de multe ori, ani de zile, putem merge la vecina noastră să ne împrumutăm cu o sită, cu o sapă, cu un ban, cu o bucată de pâine, dar nu ne ducem niciodată la ei numai pentru a le spune şi lor despre marea fericire pe care o are cel care-i întors la Dumnezeu şi marea nenorocire care-l aşteaptă pe cel care-i neîntors la Dumnezeu. Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu aleargă după bogăţiile lumii acesteia şi sunt nefericiţi şi când le caută, şi când le află. Dar cel care-L caută pe Dumnezeu e fericit şi când Îl caută, şi când Îl află. Şi totuşi, noi suntem de multe ori liniştiţi în starea şi în convingerea că… bine că L-am aflat noi pe Domnul! Ce ne mai pasă nouă şi de alţii?… Şi stăm lângă ei, şi petrecem cu ei, şi de multe ori vorbim cu ei, povestim cu ei, râdem cu ei, cântăm cu ei, glumim cu ei. Şi totuşi ei sunt pierduţi, şi nouă prea puţin ne pasă. Ce vom zice în Ziua Judecăţii – gândiţi-vă! – când cu aceşti oameni lângă care am fost, cu care am lucrat împreună, cu care ne-am împrumutat, cu care ne-am ajutat, ne vom întâlni în faţa lui Hristos, faţă în faţă; ei la stânga şi noi – să zicem, prin harul lui Dumnezeu – la dreapta. Ei se vor uita la noi şi vor spune: „Voi L-aţi cunoscut pe Dumnezeu. Cum aţi putut sta lângă noi să nu ne spuneţi? Cum aţi putut dormi cu noi, lucra cu noi, povesti cu noi, glumi cu noi? Că ştiaţi că noi suntem pierduţi, iar voi, prin cunoaşterea Domnului, aveaţi nădejdea mântuirii. Cum aţi putut să staţi lângă noi şi să nu ne spuneţi, şi să nu stăruiţi de noi până când şi noi ne vom întoarce? Că v-am batjocorit, că v-am prigonit, că v-am vândut, că v-am… Trebuia, pentru că voi ştiaţi, cunoşteaţi aceste lucruri, să le suferiţi pe toate pentru bucuria care vă era pusă înainte. Dacă noi ne întorceam la Dumnezeu, ce bucurie ar fi fost aceasta pentru voi!”. Despre Mântuitorul s-a spus: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a dispreţuit ruşinea, a biruit moartea, a purtat crucea şi a ajuns la dreapta lui Dumnezeu”. Şi noi, pentru bucuria aceea care ne va fi pusă înainte când ne gândim că ei se vor întoarce la Dumnezeu, că Îl vor slăvi şi ei cu noi pe Dumnezeu, ar trebui să fim în stare să facem totul pentru cei din jurul nostru, cum face un ferment din aluat care se sacrifică, se jertfeşte şi moare. Dar materia din jurul lui, frământătura în care a fost pus ajunge, prin moartea lui, să devină o frământătură vie, aptă pentru o pâine frumoasă şi bună cândva.
Şi noi suntem un aluat. Dacă Domnul ar face ca fiecare dintre noi să fim un ferment viu, sănătos, harnic, ostenitor şi gata de moarte, lucrând şi răbdând, şi rugându-ne, şi arzând pentru ai noştri, atunci Dumnezeu mai curând ne-ar da şi nouă bucuria să-i vedem şi pe ei venind la Dumnezeu.
Ce minunat este că noi acum suntem aici o aşa de mare mulţime, fericiţi şi bucuroşi când ne privim feţele unii altora şi când ne vedem printre lacrimi bucuria inimii că noi Îl cunoaştem pe Domnul şi că avem, prin harul Său, nădejdea mântuirii la capătul ostenelilor noastre! Ce mare este bucuria noastră! Dar gândiţi-vă cât de mare ar fi această bucurie dacă ne-am gândi că acest bun, această comoară sfântă, această nădejde veşnică o au şi părinţii noştri bătrâni, şi copiii noştri tineri. Că atunci când noi ne pregătim să mergem la adunare, şi copiii noştri vin cu noi; că ei nu se duc la păcat şi la stricăciune.
Ar trebui să ardem noi, în fiecare dintre noi să ardă inima că noi stăm aici, iar cei ai noştri stau în păcat, şi noi nu facem tot ce putem pentru ca şi ei să scape din robia păcatului, cum au făcut alţii pentru noi până am scăpat noi.
Gândiţi-vă unde eram şi noi cândva, nu de mult, când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, când nu-L iubeam pe Dumnezeu, când nici nu ştiam nimic despre Împărăţia cerească. Când mergeam spre iad şi nici nu ştiam că mergem spre iad. Când trăiam în păcat şi-n osândă, şi-n blestemul lui Dumnezeu şi nici nu ştiam în ce blestem trăim. Dar ce mare lumină şi mântuire şi ce fericită zi a fost în viaţa noastră când cineva a venit şi ne-a spus Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu a venit peste acest Cuvânt şi ne-a făcut pe noi să îngenunchem şi să ne predăm Domnului, şi să ne ridicăm de pe genunchi o făptură nouă, ceva care nu fusesem înainte. Când în viaţa noastră s-a născut un om care nu era înainte.

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz la o adunare de Botez