Traian Dorz, din CÂNTAREA ÎNVIERII
Ce-Ţi voi spune oare Ţie, Dulce Preaiubitul meu,
când odată o să fie să fim numai Tu şi eu?
Care oare-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit
cuprinzând tot simţământul cât, trăind, Ţi l-am sfinţit?
Cum o să-mi înalţ spre Tine din al Porţii Slavei Prag
ochii tremurând în lacrimi – cu sfială, ori cu drag?
Cum o să răspund Privirii care-mi va pătrunde tot,
am să pot grăi o vorbă – sau nici una n-am să pot?
Ce-o să pot să spun privindu-Ţi semnul rănilor arzând,
oare-am să le văd şi-acele de la mine oarecând?
O să ştiu vreo mulţumire pentru câte mi-ai făcut,
sau o să-Ţi grăiască numai plânsul şiroind tăcut?
Oare n-ai să-mi ceri talanţii care mi i-ai dat – şi nu-s,
oare n-ai să-ntrebi de rodul care trebuia adus?
Fi-mi-va oare-ndreptăţire, fi-mi-vor dezvinovăţiri
sau ce am să-Ţi aflu oare într-o clipă din priviri?
Doamne, toată-ndreptăţirea, de vreun grai aş mai avea,
cred c-ar spune-atuncea numai: «Te-am iubit!»
– şi voi tăcea!…