Vorbire a fratelui Popa Petru (Săucani)
la nunta de la Gădălin – octombrie 1979
„Şi erau acolo şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţire al iudeilor” (In 2, 6).
Slăvit să fie Domnul!
Cred că fiecare ştim şi cuvintele acestea ne sunt aşa de cunoscute. Le-am auzit de atâtea ori, pe la atâtea nunţi. Este vorba despre neuitata nuntă din Cana Galileii, unde era aşteptat să vină şi Fiul lui Dumnezeu cu ucenicii Lui.
Unii dintre nuntaşi ştiau că trebuie să vină. Alţii nu prea ştiau că trebuie să vină chiar Fiul lui Dumnezeu, pentru că, de obicei, oamenii nu-L prea cheamă pe Dumnezeu în zilele bucuriilor lor. Numai la necazuri Îl mai cheamă oamenii: „Vino, Doamne, şi ajută-ne!”…
Dar mirii din Cana Galileii Îl cheamă pe Domnul la nunta lor, la bucuria lor. Ei au fost credincioşi. Binecuvântat să fie Dumnezeu că mai sunt şi printre tineri credincioşi ai Domnului! Cum şi cei din faţa noastră sunt credincioşi.
Şi la această nuntă, cine ştia că vine Fiul lui Dumnezeu, cine ştia că trebuie să vină era mereu îngrijorat. Şi de multe ori, ca şi Maica Sfântă, s-o fi uitat pe drum în lung şi-n lat: „Nu soseşte oare? Nu vine încă?”…
Alături de cei îngrijoraţi era şi Maria, Maica Sfântă, care a sosit înainte, până când El încă n-a sosit la nuntă, şi L-a întâmpinat cu bucuria inimii şi sufletului ei.
După ce s-a terminat vinul, i-a spus Domnului Iisus: „Nu mai au vin… S-a terminat vinul”… Ce bine că era acolo El, la nuntă, pentru că ştia Maria, Maica Sfântă, că El poate să dea cu îndestulare, să înmulţească şi să sature mulţimile. De aceea Sfânta Lui Maică aleargă la Domnul cu cuvântul acesta: „Nu mai au vin”…
Şi înainte de această întâmplare, de multe ori Maica Lui Sfântă I-a mai spus asemenea lucruri… De multe ori a mai ieşit ea în calea Lui… De multe ori I-a mai spus Maica Sfântă Fiului ei, şi acasă, şi în alte părţi.
Noi am gândit că numai atunci, numai la acea nuntă, a venit Sfânta Maria şi I-a spus că nu mai este vin… Dar acesta era un lucru obişnuit în casa lor, în familia lor săracă. Când se termina ceva, ea alerga la Iisus să-I spună: „Nu mai avem pâine… Nu mai avem cutare… Nu mai avem cutare…”.
Iar El, mângâind-o, de atâtea ori i-a spus: „Nu te teme, Maica Mea. Este!”…
De câte ori a lipsit de pe masa lor pâinea şi ea I-a spus lui Iisus: „Nu mai avem nici o bucată de pâine”. Iar El S-a dus în camera de dincolo şi a venit cu pâinea: „Uite, Mamă, că este”… Şi de aceea Mama lui Iisus, fiind obişnuită cu astfel de lucruri, I-a spus acum: „S-a terminat vinul”…
Dar câtă vreme Domnul Iisus este prezent, acolo nu se termină nimic din ceea ce trebuie să fie. Poate că Maica Sfântă a aşteptat ca El să Se ducă imediat la masă, acolo unde erau mirii, unde era nunul, că acolo vor fi fost vasele deosebit de scumpe, vasele de aur şi de argint… Şi cu vasele acestea să lucreze ceva, să facă ceva… Nu!… Iisus stă mai deoparte cu ucenicii Săi, nu în locul de cinste, în locul din frunte, ci deoparte. Nici nu au ştiut nuntaşii că între ei era Fiul lui Dumnezeu venit la nuntă.
Ei îşi spălau lutul cu nişte vase care, şi ele, erau acolo afară, la intrare, „puse după obiceiul de curăţire al iudeilor”. Erau şase vase de piatră. În fiecare dintre aceste vase era apă. Era un obicei aşa de frumos! O, iudeii aveau şi obiceiuri aşa de frumoase, foarte frumoase! Spălau blidele, spălau paharele, spălau paturile, îşi spălau mâinile, îşi spălau picioarele. Şi la nuntă, ca să fie mai curaţi, aşezau acolo aceste vase, pentru ca în ele, fiecare dintre cei care intrau la nuntă să se spele şi să fie cu totul curaţi. Pentru că la nuntă nu pot intra decât cei curaţi. Cei necuraţi rămân afară; numai cei curaţi intră înăuntru.
S-ar fi spus că pe la toate cele şase vase trebuia să treacă fiecare nuntaş şi în fiecare vas din cele şase, fiecare să se spele. Nu unul într-un vas şi altul în alt vas, ci fiecare pe rând trebuia să treacă pe la toate cele şase, iar când se va fi ajuns la vasul al şaselea, s-o fi spus: „Da, acuma pot să intru dincolo, în camera de nuntă, că acuma sunt curat”. Era un obicei frumos în vremea aceea.
Dar, fraţii mei dragi, toate aceste şase vase nu au reuşit să facă curăţirea deplină, deşi s-au trudit. Ele aveau slujba lor, erau puse acolo cu un scop, dar nu puteau să facă curăţirea deplină. Trebuia să fie şapte vase. Aţi citit în Biblie şi cunoaşteţi atât de bine că numărul şase este în prea puţine locuri şi nu se prea obişnuieşte să fie. Se vorbeşte despre numărul şapte. Şapte îngeri ai lui Dumnezeu… Şapte viţei… Şapte sfeşnice… Şapte stele…
Şi în multe alte locuri ale Cuvântului lui Dumnezeu se vorbeşte despre şapte. Numai la nunta aceasta erau şase vase… Căci Vasul al şaptelea era El, Hristos. El trebuia să vină, locul Lui era gol. Şi iată-L că a venit. Şi atunci când a venit, El a putut să facă curăţirea deplină, pentru ca toţi cei care s-au spălat să fie deplin curăţiţi.
Îşi începe El lucrarea cu aceste vase de piatră care se trudeau ele, dar ele însele erau necurate, ele însele erau pline de murdărie, ele însele erau murdare. Cum atunci să-i facă curaţi pe cei care se spălau în ele?
Dar când a venit Fiul lui Dumnezeu, ce le-a spus El slugilor? „Umpleţi vasele acestea până sus.” E de mirare lucrul acesta, fraţii mei, pentru că noi ne-am fi aşteptat să le spună slugilor: „Goliţi vasele acestea imediat!… Aruncaţi toată apa aceasta murdară din ele. Spălaţi-le bine, de şapte ori, apoi aduceţi apă de la izvor, curată, şi apoi turnaţi din nou în aceste vase”… Şi după aceea, Iisus să facă o rugăciune.
Şi apoi chiar din aceste vase să le dea la nuntaşi să bea? Din vasele aceste în care ei se spălaseră? Din vasele aceste să le dea să bea?
Binecuvântat să fie Dumnezeu! Ce mare e lucrarea Lui! „Nu este nimeni ca şi Tine, Doamne”… El nu a spus slugilor: „Goliţi vasele acestea”; ci aşa cum au fost le-a lăsat şi a spus: „Umpleţi-le până sus”. Peste apa din ele, adică, să pună şi mai multă, să fie pline. Şi abia atunci El le-a binecuvântat.
Slavă Ţie, Doamne! Ce lucruri mari poţi Tu să faci! Din aceste vase care au fost vase de curăţire, puse după obicei, El a făcut vase de cinste, nişte vase de mare valoare. Doar prin faptul că El le-a binecuvântat, ele s-au transformat şi au fost sfinţite. Ele s-au transformat şi din ele s-a dat mulţimii viaţă, vinul, harul sfânt, Viaţa care curge din Hristos, din întâlnirea cu El, din alipirea de El. El face această transformare.
Scumpii mei fraţi: acolo unde soseşte El, când soseşte El şi se întâlneşte cu un suflet, oricât a fost el de murdar, oricât a fost el de ticălos, oricât a fost el de decăzut… când El Îşi varsă harul şi binecuvântarea, sufletul acela devine nou. Sufletul acesta devine altul, el de-acuma are viaţa din Hristos şi toate păcatele lui sunt spălate, sunt curăţite. Şi el este un suflet nou şi binecuvântat de Hristos.
Oare la ce ne-am gândit când spunea în versetul 11: „Acesta este începutul semnelor lui Iisus, pe care le-a făcut în Cana Galileii, pentru ca ucenicii Lui să creadă în El”?
„Începutul semnelor lui Iisus” este acesta, fraţii mei: schimbarea. Începutul semnelor lui Iisus este transformarea.
Obiceiul iudeilor a fost frumos. Obiceiul a fost bun. Dar când tot ceea ce face omul face numai din obicei, poate să rămână totul în zadar şi poate să rămână totul gol.
Ne gândim la o nuntă, la o altă nuntă când împăratul a intrat să-şi vadă nuntaşii şi atunci a întâlnit un om care nu avea haina de nuntă. Şi a cunoscut de la distanţă că el nu avea haină ca ceilalţi. Şi împăratul i-a spus: „Prietene, cum ai îndrăznit tu să intri aici cu hainele acestea?” Să întineze nunta şi nuntaşii, şi casa… Omul acesta a amuţit.
Cum a putut omul acesta să intre acolo? Cunoştea şi el obiceiurile. Cunoştea şi el lucrurile, cunoştea şi el uşa pe unde se intră. Cunoştea felul în care poate să se intre acolo şi el a intrat, pentru că el a fost deprins cu obiceiurile din afară, fără să aibă haina cea dinăuntru. O, scumpii mei fraţi, să ne cutremurăm la acest lucru!
La nunta aceasta, fiecare dintre noi am putut să venim, care am avut o invitaţie şi dacă ne-a permis timpul. Iată că am venit până în locul acesta.
Fiecare suflet care a avut îndemnul şi dragostea să spună câte o poezie a putut să spună. Şi s-au spus aici poezii cu lacrimi. S-a spus năvală de cuvinte şi nu ştiu ce vă mai ţine, fraţii mei dragi, căci de aseară şi până acum s a spus mereu şi tot mai vreţi să ascultaţi. În faţa cuvintelor sfinte pe care le-am auzit, care ne-au depăşit, rămânem cu faţa la pământ fiecare dintre noi – şi ne vom duce din locul acesta cu hotărârea: „Doamne, numai Tu poţi să ne ridici la starea despre care ne-ai vorbit şi la nunta aceasta!”… Nu numai la nunta din Cana Galileii ai venit Tu şi ai făcut transformarea aceea mare, Doamne. Dar vii şi la nunţile noastre din ziua de astăzi şi ne mai vorbeşti şi nouă astăzi aşa cum nimeni n-a mai vorbit.
Mulţi, ca şi nunul din Cana Galileii, când au gustat din vin, au strigat: „De unde îl ai?” Niciodată n-a fost aşa ceva… Dar din clipa şi din momentul acela, el n-a mai pus altfel de băutură în gura lui, din clipa şi din momentul acela când a simţit dulceaţa acelui vin, viaţa acelui vin – despre care s-a vorbit şi la nunta aceasta. O, nunul acesta s-a întors la Dumnezeu atunci şi poate că şi alţii dintre nuntaşii care au fost acolo.
Fraţii mei dragi, când va fi cealaltă nuntă, în ceruri, mâine, acolo vor intra numai cei curaţi. Acolo vor intra numai acei care nu numai că au cunoscut obiceiurile care se petrec la nunţile noastre, ci care şi-au schimbat via¬ţa – haina de nuntă. Degeaba am avut obiceiurile frumoase… am ştiut că fraţilor le place să cântăm şi am ştiut poate să spunem o rugăciune, am ştiut să vorbim frumos… Nu!…
Acolo în ceruri, la nunta aceea, vor intra numai cei curaţi. Acolo vor intra cei ce s-au întâlnit cu El Însuşi, cu Cel de-al „şaptelea vas”, Care veacuri şi generaţii a fost aşteptat. Vino Tu, Doamne Iisuse, căci numai Tu poţi să-i faci curaţi pe cei ce vor intra la nunta Ta. Iar ceilalţi – care numai obiceiurile le-au cunoscut şi n-au avut haina aceea primită de la Hristos, spălarea prin Hristos, transformarea prin Hristos – vor putea să audă glasul acela: „Prietene, cum ai îndrăznit să intri aici aşa?”. „Cum ai îndrăznit?” Ne cutremurăm la gândul acesta şi am dori ca nimeni dintre cei care sunt la nunta aceasta, de faţă aici astăzi, să nu audă cuvântul acesta dureros: „ Prietene, tu n-ai haină”.
S-a vorbit mult în locul acesta despre smerenie. O, şi smerenia era în locul acela haina cu care a fost îmbrăcat Fiul lui Dumnezeu de când a lăsat Slava şi a venit aici jos, pe gunoiul acesta unde suntem şi noi, fiecare dintre noi; şi a luat ruşinea noastră, ocara noastră şi vina noastră cea grea… Şi Lui nu I-a fost ruşine să se îmbrace cu murdăriile noastre, cu păcatele noastre, să-L vadă cerul aşa de vinovat. Şi El ne-a dat haina Lui, pentru ca la nunta de mâine să fim cu El împreună… „Blândul şi smeritul cu inima” ne-a spus mereu să tot învăţăm de la El. Nu ştiu – Doamne! – cât am fi învăţat noi de la El, care am fi învăţat de la El şi în ce măsură am primit mereu din această învăţătură a Lui…
Vedem în faţa noastră doi miri. Mirele nostru este tânăr şi a căutat o mireasă tânără ca şi el. Este înţelept, este frumos că mirele şi-a căutat o mireasă tot aşa ca şi el. Şi fiecare mire face aşa: îşi caută o mireasă potrivită cu el. Şi rău fac acei tineri care nu caută ca mireasa lor să fie potrivită cu ei, pentru că, după un timp oarecare, multe căsnicii s-au desfăcut tocmai din pricina aceea că cei doi n-au semănat unul cu celălalt.
Fraţilor tineri, când vă căutaţi un tovarăş de viaţă, căutaţi să semene cu voi, să aibă acelaşi caracter, să aibă aceeaşi credinţă, mai ales să aibă aceleaşi gânduri, căci numai în felul acesta voi veţi fi binecuvântaţi.
Apoi ne-am mai gândit, căci s-a spus aici despre cineva care şi-a căutat o mireasă care nu semăna cu el. S-a vorbit aseară puţin şi despre Naomi şi mult s-ar fi putut vorbi despre Rut, nora ei. Rut, cea care s-a căsătorit cu Boaz, care a cules spice de pe ogorul lui Boaz când era săracă şi când era orfană, şi când era nenorocită.
Acestei tinere nu i-a fost ruşine să se ducă pe ogorul unui om bogat, să culeagă spice de acolo. Nu i-a fost ruşine. Munca nu-i o ruşine pentru un credincios.
Un credincios munceşte cu drag şi cu bucurie în orişice loc. Munca îl ridică pe credincios, ea nu îl înjoseşte. Aşa a făcut Rut – şi pe urmă, lui Boaz nu i-a fost ruşine să se căsătorească cu sărmana aceasta moabită, tânără. Lui Boaz nu i-a fost ruşine. Boaz, omul acela bogat, trebuia să-şi caute o mireasă potrivită cu el, dar el nu face aşa. El se căsătoreşte cu o fată săracă, sărmană, nenorocită, orfană, cu aceea căreia i-a murit bărbatul, cu aceea care nu avea pe nimeni ca reazem.
Pentru ca apoi Rut să-l nască pe Obed, care a fost tatăl lui Isai; şi Isai, tatăl lui David. Cum se spunea aseară: de aici, din durerile unora, au ieşit bucuriile şi binecuvântările altora. S-a spus despre Solomon într-o poezie că şi el iubea o ciobăniţă, ca să-i fie mireasă.
Rari au fost oamenii aceştia pe pământ, dar ei L-au închipuit pe Hristos. Atât Boaz, cât şi Solomon, ei, care au căutat o soţie săracă şi străină, care nu semăna cu ei, L-au închipuit pe Fiul lui Dumnezeu, El, Mirele de mâine.
Avraam l-a trimis pe robul lui să caute o mireasă pentru fiul său Isaac. Avraam a ştiut pe cine să trimită şi unde să trimită.
Dumnezeu L-a trimis pe Duhul Său în lume, să caute o mireasă pentru Fiul Său. Da, Iisus, Regele Iubirii, El, Sfântul, caută o mireasă nesfântă. El, Bogatul, caută o mireasă săracă. El, Frumosul, caută o mireasă hâdă.
Când priveşti la frumuseţea Lui, când priveşti la dragostea Lui, când priveşti la înălţimea Lui, spui: „Doamne, sunt firicelul de nisip, sunt gunoi, sunt praf, sunt nimica înaintea Ta, Doamne… Cum m-ai ales şi m-ai chemat şi pe mine, ca să mă faci una cu ai Tăi? Şi pe toţi împreună să ne faci mireasa Ta?”
Numai El nu Şi-a căutat o mireasă sfântă ca El. Numai El Îşi ridică mireasa din gunoi şi o spală, şi o curăţeşte, şi o sfinţeşte.
O, fraţii mei dragi! Ne-am bucurat în ziua de astăzi şi am trăit din nou ce au trăit şi nuntaşii din Cana Galileii. Nu putem să spunem în cuvinte bucuriile noastre ce le avem când ne întâlnit la asemenea prilejuri. Nu putem să-I mulţumim Domnului, Care S-a îndurat de fiecare dintre noi, ca să ne apropie până la El pe noi, nişte săraci şi nenorociţi ai nimănui, ca să ne facă poporul Lui, ca să avem parte de o aşa chemare sfântă şi înaltă, ca să rămânem mireasa lui Hristos.
S-a vorbit aici despre hărnicia Rebecăi, cum a primit ea cu bucurie să dea apă nu numai robului lui Avraam, ci şi cămilelor lui. Ea a dat mai mult decât i s-a cerut. Era spre seară şi acasă la ei era mult de lucru când Rebeca a început adăpatul cămilelor, în număr de şapte. Aveau şi ei acasă vite şi multe lucruri şi griji o mai aşteptau pe Rebeca. Dar ea, când a fost vorba să ajute pe un străin pe care nu l-a văzut niciodată, a fost gata să dea apă nu numai robului, ci şi cămilelor lui. Cu cât drag şi cu câtă bucurie se uita în ochii robului lui Avraam. Robul se întreba: „Doamne, oare asta o fi? Doamne, cu câtă credincioşie Te porţi Tu faţă de stăpânul meu Avraam!”.
Iar când termină de dat apă cămilelor, robul o întreabă: „A cui fată eşti tu?”. Fata îi spuse a cui este, şi robul cade cu faţa la pământ: „Doamne, cum mi-ai împlinit rugăciunea mea şi ai dat şi ai arătat bunăvoinţă faţă de robul Tău Avraam…”.
Hărnicia… Hărnicia este o podoabă pentru cei credincioşi. Hărnicia este o podoabă pentru o fiecare tânără, pentru fiecare soră credincioasă. Hărnicia… munca… Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. În şase zile s-a făcut tot ce văd ochii noştri: şi cerul, şi pământul, şi pomii, şi vieţuitoarele, peştii şi toate.
Mai era nevoie să mai facă Dumnezeu încă o zi? Că doar erau toate făcute… Da!… Mai era nevoie de încă o zi, de ziua a şaptea. Ziua a şaptea, Dumnezeu a binecuvântat-o. Şi, pentru că Domnul a binecuvântat ziua a şaptea, au fost binecuvântate şi celelalte şase. Numai pentru faptul că a fost binecuvântată ziua a şaptea de Dumnezeu şi numai pentru că Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea au avut şi celelalte rostul lor. Au avut şi ele binecuvântare doar din ziua a şaptea.
În locul acesta, fiecare dintre noi am venit după o săptămână de muncă… Dar parcă în locul acesta nu se mai simte oboseala muncii noastre. Şi ne vom întoarce iarăşi cu drag la munca noastră, la slujba noastră împreunată cu rugăciunea către Dumnezeul nostru. Pentru un credincios, munca nu-i o ruşine. Un credincios nu-şi face munca numai ca pe o datorie, ca pe o sarcină… Ci un credincios care e binecuvântat de Dumnezeu munceşte cu bucurie şi cu drag.
Când vezi că prin munca ta familia ta înfloreşte…
Când vezi pe copiii tăi că sunt fericiţi şi bucuroşi, că sunt îmbrăcaţi frumos şi curat…
Când vezi că masa ta e plină şi nu duci lipsă…
Frate muncitor, tu uiţi că ţi-a fost greu muncind. Eşti bucuros şi fericit şi te duci şi munceşti şi mai departe.
Când vezi că societatea ta înfloreşte prin munca ta, tu eşti fericit şi cânţi muncind.
Când vezi că patria ta şi poporul tău este binecuvântat prin munca ta, tu eşti fericit şi munceşti cu drag şi cu bucurie.
Toţi cei care muncesc cu drag sunt fraţii noştri. Noi ne iubim munca. Părinţii noştri aşa ne-au învăţat. Domnul Iisus spune în Evanghelie: „Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez”. Dumnezeu lucrează încă şi ai Lui lucrează, fraţii mei dragi.
Munca este o cinste. Munca este o binecuvântare. Rebeca cea harnică ne dă şi ea o dovadă despre lucrul acesta. Fraţii mei dragi, iubiţi munca. Nu iubiţi lenea. Un credincios nu va putea mânca niciodată o pâine a lenei, o pâine câştigată de alţii. El va munci cu mâinile lui, aşa cum a spus şi Sfântul Pavel: „Voi singuri ştiţi că eu cu mâinile mele am muncit pentru trebuinţele mele şi ale acelora ce erau cu mine, ca să nu fiu o sarcină asupra nimănui.”
Aşa ne-au învăţat pe noi părinţii noştri, aşa ne-au învăţat pe noi înaintaşii noştri!…
S-a spus aici, în locul acesta: „Obosiţilor, veniţi la Iisus”… Noi nu suntem obosiţi de muncă. Munca nu ne oboseşte niciodată. Dacă suntem obosiţi, atunci suntem obosiţi numai că nu ne înţeleg prietenii sau cei cărora le vrem binele. Aceasta ne oboseşte, nu munca. Aşa ne-au spus nouă şi ne-au arătat părinţii noştri.
Hărnicia Rebecăi am dori să o recomandăm la toate tinerele noastre, pentru că credinţa este încununată şi binecuvântată numai prin muncă. Când munca şi hărnicia lipsesc de la un credincios, atunci lipseşte cununa credinţei lui. Credinţa lui nu mai poate fi încununată când lipseşte munca şi hărnicia.
Dorim şi pentru tânăra noastră pereche, şi pentru tânăra noastră mireasă credinţa Rebecăi şi hărnicia ei.
Dorim şi pentru tânărul nostru mire încredinţarea lui Isaac, aceea puternică pe care a avut-o el. Deşi nu s-a dus să-şi vadă mireasa, el a avut atâta încredere în robul lui că acesta îi va aduce o mireasă potrivită pentru el.
Facă Domnul ca şi mirele nostru să aibă această încredere, că mireasa i a pregătit-o Duhul lui Dumnezeu, ca să-şi facă un viitor… Să aibă încredere că Duhul lui Dumnezeu ştie ce are să facă cu fiecare dintre noi.
El a potrivit toate lucrurile spre binele nostru şi spre slava lui Dumnezeu. S-a mai spus aici şi despre lucrurile care se fac numai de obicei, cum aceste lucruri devin seci, goale. Dacă auzim mereu aceeaşi vorbire, mereu aceeaşi cântare, dacă auzim o rugăciune mereu aceeaşi, dacă ne întâlnim mereu cu aceiaşi, noi ne obişnuim unii cu alţii şi de multe ori pot fi goale obiceiurile noastre.
Numai atunci când vine Hristos – Miezul, Viaţa şi Puterea –, atunci toate se schimbă, atunci toate se transformă.
Ne aducem aminte de obiceiurile frumoase ale părinţilor noştri… O, nu numai iudeii aveau obiceiuri frumoase, nu numai ei, ci şi părinţii noştri au avut obiceiuri frumoase, foarte frumoase. Astăzi îi mai vedem printre noi cu părul alb; mâine nu o să-i mai vedem… Mulţi pot să spună ca şi bătrânul Simion: „Slobozeşte pe robul Tău în pace, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta”.
Ce dulce a fost tinereţea, copilăria cu Iisus şi cu fraţii! Voi, toţi care aţi simţit dulceaţa asta, nu vă lăsaţi de El pentru nimic! De ce să vă părăsiţi acele locuri scumpe? De ce să le lăsaţi? Dar mai mult, de Iisus nu vă lăsaţi, dragi tineri, pentru nimic. Veni-va lumea înapoia voastră, să vă abată, să vă amăgească, să vă rătăcească… Voi să priviţi atunci la Iisus şi veţi vedea spinii Lui, rănile Lui, suliţa din coasta Lui. El vă va spune: „Veniţi după Mine”. Azi multe mâini stau ridicate pentru ca voi să biruiţi.
Ce frumos era când eram şi noi copii, cum mămica noastră ne lua de mână şi ne ducea la biserică în toate sărbătorile, în toate duminicile! Cum mergea mama în grădină şi alegea florile cele mai frumoase şi culegea busuioc, de făcea buchetul de flori! Cum în „sfintele posturi”, cum spuneau ei atunci (că pe atunci erau şi posturi sfinte, dar care acum s-au uitat, le-au îngropat uitarea şi nepăsarea, cum sunt îngropate multe din obiceiurile frumoase pe care le aveau părinţii noştri), ei atunci sufereau, ca să fie înfrânaţi şi să se poată apropia, la sfintele şi marile sărbători, să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus… Cum se împăcau părinţii noştri cu toţi vecinii şi se sărutau înainte de a-şi duce darul la altar, ca nu cumva cineva să aibă ceva împotriva lor.
Obiceiurile acestea frumoase, fraţii mei dragi, nu ar fi bine să le uităm nici pe ele. N-ar fi bine. Noi preţuim obiceiurile frumoase ale celor de dinaintea noastră, chiar dacă au fost numai nişte obiceiuri. Dar noi nu vrem să rămânem numai cu nişte obiceiuri… Ci vrem să rămânem cu Hristos prin toate acestea, cu Cel de-al „şaptelea vas”. Aşteptatul care le binecuvântează pe toate. Cu Cel care face curăţirea deplină, curăţirea întreagă, cu Iisus.
Iată cum, prin El, vinul nostru nu s-a isprăvit nici acum. Vinul nostru curge mereu. Vasele au fost umplute până sus şi de această dată – şi poate să curgă mereu, şi poate să-i sature pe toţi acei care au venit de departe însetaţi.
Şi, după ce ne vom duce din locul acesta îmbătaţi de fericire, să spunem tuturora: „Ce bine e la nuntă cu Dumnezeu!”. Cine a gustat din mierea de albine… cine a gustat din Domnul va spune ca şi David: „Veniţi şi voi, de gustaţi”. Veţi spune ca şi Filip: „Vino şi vezi”.
Va trebui să plecăm fiecare la ale noastre, să le ducem şi noi vestea la ai noştri despre ce bucurii au fost la această nuntă, căci a fost ca şi în Cana Galileii, unde a fost Iisus. Iisus Acela care a binecuvântat vasele umplute, Care a transformat apa şi a făcut-o vin şi viaţă, şi har, şi foc, şi putere. Dar nu vin care întunecă mintea, ci vin care schimbă, care înnoieşte viaţa. Acesta e vinul lui Iisus.
Dacă aici vor fi unii care nu au ştiut că la această nuntă va fi şi Fiul lui Dumnezeu, am dori, pentru toţi, să guste şi să simtă ceea ce a simţit şi nunul din Cana Galileii atunci când l-a chemat pe mire şi l-a întrebat: „De unde ai tu acest vin?”. Pentru că niciodată până atunci nu a mai fost aşa ceva.
Noi am vrea să le spunem la toţi cei care nu au mai fost la aşa bucurii că tot ce a fost frumos, tot ce e dulce, tot ce e minunat e Iisus, e Fiul lui Dumnezeu, Cel care S-a coborât din cer să-i mântuiască pe cei pierduţi.
O, păcătoşilor iubiţi, nu vreţi voi să veniţi la Iisus? Iată că El a venit la voi şi vă caută. Nu este nimeni care să se întâlnească cu Dumnezeu? Aşa cum s-a întâlnit nunul din Cana şi nuntaşii din Cana. Ca să puteţi şi voi spune ca şi cei din Cana: „O, şi noi, de la nunta din Gădălin, am simţit ceva din dragostea Fiului lui Dumnezeu şi de atunci eu sunt un copil al Lui…”.
Să ne ajute Domnul Iisus să ne întoarcem acasă şi mai hotărâţi de a-I sluji lui Dumnezeu; şi mai mult ca până acum.
Slăvit să fie Domnul!