Multe lucruri bune am învăţat eu de la părinţii mei credincioşi.
Mai întâi de la bunicii mei, apoi de la părinţii trupeşti, apoi de la cei sufleteşti.
Numai dacă nu le-aş uita eu acestea niciodată, ci să le am scrise în mintea şi în inima mea ascultătoare, ca să fiu fericit în toţi anii pe care îi am să-i trăiesc pe pământ!
Multe lucruri bune m-au învăţat ei, dar eu, deseori, mă supăram, pentru că ei se purtau aspru cu mine când nu luam seama să ascult cele ce mi le spuneau.
Ce rău am făcut atunci că mă supăram pe ei! Ei voiau numai binele meu, dar eu nu-mi dădeam seama atunci.
O, dacă i-aş mai avea acum, cum i-aş asculta şi cum le-aş preţui de mult sfaturile lor cele bune!
Căci prea multe din ele le-am uitat şi abia mai târziu mi am dat seama cât de bine mi-au dorit ei, cei care mă mustrau.
Dar astăzi ei, binefăcătorii mei sunt sub pământ…
Mult am dorit eu mai târziu să mai pot auzi cuvântul lor, dar în zadar. Aş fi dorit să fie chiar şi să mă mustre şi să mă pedepsească. Dar nu mai erau!
Totuşi, multe din sfaturile tatălui meu nu le-am uitat.
Nu le-am uitat mai ales pe acelea care mi-au rămas în minte legate de nişte întâmplări ca acelea dintre care pe unele vi le-am spus, iar pe altele mai am să vi le spun pe rând.
Acele întâmplări, unele bune, altele rele, îmi aduc aminte mereu de sfaturile pe care le-am primit prin ele.
Astăzi vreau să vă spun întâmplarea care m-a învăţat un mare adevăr:
Când mergeam odată cu tata după lemne în pădure, cu carul cu boi, mă plângeam către el că unul dintre copiii cu care de obicei trăiam prieteneşte, din nu ştiu ce pricină, mi-a vorbit ieri urât. Iar apoi îmi pusese un nume de batjocură…
– Dar tu cum i-ai răspuns? mă întrebă tata.
– I-am zis şi eu lui tot aşa!
– Iar el ce ţi-a zis înapoi?
– Mi-a vorbit vorbe şi mai rele!
– Şi cum aţi sfârşit?
– Am sfârşit rău. Mi-e ruşine să spun.
Acum nu vreau să mai vorbesc cu el.
– Dar, dacă atunci când el ţi-a vorbit prima dată vorbele rele, în loc să-i răspunzi tot aşa, i-ai fi răspuns frumos sau ai fi tăcut, ce crezi că era? V-aţi mai fi certat?
– Nu cred că ne-am fi certat. Numai unul singur nu se poate certa…
Cu astea, tocmai ajunsesem în pădure, acolo sus în Păiş, unde erau lemnele noastre.
Tata a slobozit boii din jug şi a început să taie lemne, iar eu aveam grijă de boi.
Dar, când am strigat după unul din boi să se întoarcă înapoi, din dealul celălalt am auzit un copil strigând la fel ca mine.
Am rămas mirat şi am strigat din nou.
El iarăşi mi-a răspuns îndată, întocmai cum strigasem eu.
Atunci, supărat că mă îngână, am ţipat o dată urât la el. El mi-a răspuns foarte răstit şi mânios tot aşa, întocmai cum strigasem eu.
Tata se oprise din lucru, privea şi asculta la mine.
Eu nu băgasem de seamă, dar când a văzut că mă înfurii şi că vorbesc urât copilului din dealul celălalt, mi-a zis:
– Ce faci?
– Tată, i-am zis eu amărât, ce au toţi copiii cu mine? De ce mă îngână copilul de colo şi îmi vorbeşte urât? Eu nu i-am zis nimic, iar el mă batjocoreşte. Ce au toţi copiii cu mine, tată?
– N-ai învăţat nimic din tot ce ţi-am spus eu venind pe drum!
Dacă nu poţi vorbi frumos, de ce nu taci? Ia vorbeşte-i tu frumos, să vezi, nu-ţi va vorbi şi el tot aşa?
Sau taci, să vezi dacă îţi va mai spune el ceva! Ascultă, acum auzi ceva?
– Nu se mai aude acum nimic, tată.
– Ia strigă-i acum: „Prietene!” Apoi ascultă!
– Prietene! am strigat eu cam supărat.
– Prietene! a răspuns copilul celălalt cam la fel.
– Cheamă-l acum: „Vino la noi!” zise tata.
– Vino la noi! am strigat eu voios.
– Vino la noi! a răspuns el vesel.
M-am întors mirat spre tata:
– Cine e, tată?
– Este ecoul.
– Cine este ecoul? Al cui copil este el – şi de unde?
Dar tata începu să râdă de prostia mea şi zise:
– E răsunetul glasului tău care, lovindu-se de dealul celălalt, ţi se întoarce înapoi aşa cum l-ai spus tu. Acolo nu-i nici un copil, ci acesta se cheamă ecoul şi îţi răspunde cum vorbeşti tu.
Şi să ştii că tot aşa ar fi şi dacă în dealul celălalt ar fi chiar un copil adevărat. Cum îi vei vorbi tu, aşa îţi va răspunde şi el.
Dacă tu eşti un copil credincios şi asculţi pe Domnul Ii¬sus, Care ne învaţă să răspundem oricui numai frumos, chiar dacă acela ne-ar vorbi urât, atunci ai vedea că şi acela ori ar schimba vorba frumos, ori ar tăcea, ori s-ar duce.
Focul nu arde fără doi cărbuni, iar cearta nu se poate fără doi nebuni.
Ţine minte asta, pentru toată viaţa ta. Niciodată nu te mai lăsa ispitit să vorbeşti sau să răspunzi urât nimănui, dacă nu doreşti să-ţi vorbească ţie nimeni decât frumos.
Căci Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Ce aţi vrea să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi mai întâi lor la fel”. Asta înseamnă ca mai întâi tu să vorbeşti frumos. Mai întâi tu să-i iubeşti. Mai întâi tu să le faci bine.
Ai înţeles acum?
– Am înţeles, tată!
Ce bine am făcut totdeauna când, ascultând de sfatul tatălui meu, am răspuns aşa şi am făcut astfel faţă de alţii!
De câte ori am făcut binele, m-am ales cu bine.
De câte ori am vorbit frumos, mi s-a răspuns frumos.
Dar de câte ori m-am înfuriat şi eu, până la urmă m-am ales numai cu păreri de rău.
Preabunule Doamne Iisuse, Învăţătorul şi Mântuitorul nostru Preaiubit, Îţi mulţumesc pentru toţi cei care m-au iubit şi m-au învăţat binele, frumosul şi adevărul. Căci sufletul meu numai atunci a fost fericit când am făcut binele,
când am căutat frumosul
şi când am vorbit adevărul.
Te rog, Doamne Iisuse, să le răsplăteşti cu o veşnică bucurie celor care m-au îndrumat, m-au sfătuit şi m-au mustrat spre binele şi mântuirea mea, pe calea Ta cea sfântă.
Dar Te rog, Doamne, să mă ierţi că adeseori n-am înţeles şi n-am preţuit binele, ci m-am supărat şi n-am ascultat pe cei care mă îndemnau bine.
Astfel Te-am întristat şi pe Tine şi i-am îndurerat şi pe binefăcătorii mei.
De acum înainte, Te rog, Doamne, să-mi ajuţi ca până la sfârşitul vieţii mele să umblu şi să vorbesc numai cum este plăcut înaintea Ta şi înaintea tuturor oamenilor buni şi credincioşi.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, LEAGĂNUL DE AUR