Cornel RUSU,  «Casa sufletului tău»

Din toate timpurile, oamenii s-au împărţit în trei clase şi anume: gălăgioşi şi neastâmpăraţi în vorbe; puţin mai reţinuţi, şi oameni calculaţi în vorbire, liniştiţi.
Cu trecerea timpului, oamenii devin tot mai gălăgioşi, mai neastâmpăraţi în vorbe şi fapte, mai lumeşti, mai plini de ei înşişi, de dorinţe fireşti, lipsiţi de buna cuviinţă. Epoca vitezei a cuprins, se pare, şi limba şi gura oamenilor de azi, în vârtejul de foc al gheenei (cf. Iacov 3, 6) şi pârjoleşte peste tot pe unde ajunge.
Dumnezeu ne-a dat limba ca dar, să comunicăm unii cu alţii şi, în părtăşia dragostei sfinte, să-L slăvim pe El, Creatorul nostru. Dar, vai! Pentru cei mai mulţi limba a ajuns o adevărată lume de nelegiuiri (cf. Iacov 3, 6), unealtă în slujba diavolului, pentru tot felul de flecăreli, bârfeli, clevetiri, blestemăţii, o sursă de pierzanie a multor suflete în iadul cel nestins… Prin saloane, prin cluburi, prin case de cultură, pe la şezători, când doi sau trei se întâlnesc, între săraci sau bogaţi, intelectuali sau muncitori, nebunii lumii răspândesc bârfelile lor (cf. Prov. 10, 18), nelegiuiţii pierd cu gura pe aproapele lor (cf. Prov. 11, 9), omul nelegiuit umblă cu neadevărul în gură (cf. Prov. 6, 12-13), în fiecare zi făcând slujba aceasta mincinoasă cu cea mai mare perseverenţă.
Câţi oare se gândesc că a păcătui cu buzele este o cursă primejdioasă? Şi câţi creştini nu se lasă duşi de valul înşelător al bârfelilor, uitând cuvântul că acela care vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască (cf. Prov. 10, 19)? Astfel se întinează creştinul pe sine şi răneşte cu străpungerea unei săbii pe aproapele său (cf. Prov. 12, 18-19).
Tinerii, prin aprinderea firii lor, pot aluneca mult mai uşor pe panta cea primejdioasă a vorbirii în chip uşuratic. Ce trist şi ce dureros este să vezi sau să auzi suflete credincioase târâte sau amestecate în apele murdare şi tulburi ale păcătuirii cu limba! Prinşi în vârtejul oamenilor nelegiuiţi sau făcând în adunarea de credincioşi slujba celui rău, ei săvârşesc nelegiuirea vorbirii de rău, cea plină de otravă şi de moarte…
Cu limba binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru Dumnezeu, şi tot cu ea blestemăm pe oamenii zidiţi după asemănarea Lui. Din aceeaşi gură iese binecuvântarea, dar şi blestemul. Dar va putea, oare, acelaşi izvor să dea în acelaşi timp şi apă dulce şi amară? Va putea, oare, creştinul, cu aceeaşi gură, să blesteme sau să bârfească, iar apoi să şi binecuvânteze? O, nu, fraţilor, nu trebuie să fie aşa!
Ce sfâşietor e să vezi un grup de credincioşi adunaţi pentru zidirea lor duhovnicească, şi, în loc să cânte, să se roage, să-L vestească pe Domnul, se ocupă cu flecăreli, cu discuţii vesele şi nepotrivite, amestecate cu glume! Sau ei între ei găsesc să se bârfească unul pe altul, devenind pricini de poticnire, lucru aspru condamnat de Mântuitorul. În acelaşi timp, inimile celor puşi de Domnul să slujească spre mântuire sunt sfâşiate de durere. Valuri de amărăciune şi lacrimi nemângâiate, precum şi tristeţe duhovnicească produc aceste stări de neveghere asupra lor. Cine vorbeşte în chip uşuratic, acela răneşte ca împunsăturile de sabie (cf. Prov. 12, 18). Şi din mulţimea vorbelor niciodată nu lipseşte greşeala.
Ce mult îndurerăm noi faţa blândă a Mântuitorului şi cât de mult întristăm pe Duhul Sfânt cu multele şi nesocotitele noastre vorbe în vânt, vorbe sterpe, nesărate, neluminate, neroditoare şi rostite fără nici un rost!
Mulţi ascultători ai Cuvântului lui Dumnezeu lăcrimează şi se roagă, cântă şi se bucură, dar peste puţină vreme tot pe ei îi vezi prinşi în hora discuţiilor, a vorbelor deşarte, a râsului lumesc, a glumelor uşuratice, împroşcând cu revărsări de prostie (cf. Prov. 15, 2).
Pentru creştinii din toate veacurile, psalmul întâi va rămâne de o veşnică fericită şi sfântă actualitate: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut…!“ Desigur, el nici nu urzeşte planuri mincinoase, ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!

Minte curată este aceea care s-a despărţit de neştiinţă şi e luminată de lumina dumnezeiască.
Minte desăvârşită este aceea, care, prin credinţă adevărată, a cunoscut pe Cel mai presus de cunoaştere şi a primit de la Dumnezeu cunoştinţa cuprinzătoare a Proniei şi Judecăţii, atât cât îi poate fi dat unui om.
Numai Sfântul Duh poate curăţi mintea şi o poate face statornică. Dacă ar voi cineva să atingă o înălţime inteligibilă, a minţii sale, asemănătoare safirului sau culorii cereşti, trebuie să se golească pe sine de toate înţelesurile ei şi, prin rugăciune puternică, va primi lumina Sfintei Treimi.
Făcând deci, precum s-a spus mai înainte – adică rugându-te curat, fără închipuiri şi întipăriri – vei păşi pe urmele sfinţilor. Iar de nu, vei avea, în locul liniştii, nălucirile, şi în loc de struguri vei culege mărăcini. Dar să nu fie ţie aceasta! (cf. Filocalia 8, p. 141-143).
Vorbirea fiindu-ţi dreasă cu sare, în loc de pagube, îţi va aduce numai binecuvântare pe oriunde vei trece, umplând de lumină pe toţi cei printre care vei călători.