Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Ogeşti – decembrie 1980
„…Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul»” (Fac 2, 28).
„Femeii i-a zis: «Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copiii…» (Fac 3, 16).
„Omului i-a zis: «În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat…»” (Fac 3, 19).
Slăvit să fie Domnul!
În seara aceasta noi sărbătorim două sărbători: suntem adunaţi aici cu prilejul unui nou-născut. Ziua naşterii este o sărbătoare pentru fiecare şi rămâne neuitată. Multe sunt sărbătorile de ziua naşterii, dar lumea – cum e lumea – şi le sărbătoreşte în felul său, ca să păcătuiască şi mai mult, să-L întristeze şi mai mult pe Dumnezeu, Care le-a dat viaţa, şi să se ducă şi mai departe din rău în mai rău.
Am zis: sărbătorim ziua naşterii unui nou venit. Acest nou venit pe pământ printre noi n-a fost. A venit din veşnicie. A venit de la Dumnezeu. Când a venit Fiul Său pe pământ, L-a încredinţat doar unei Fecioare. Pe ea a găsit-o Domnul; numai pe ea. Nu a mai găsit Domnul pe alta.
Când v-a trimis vouă în casă un copil, vi-l încredinţează vouă. Când a trimis în casa aceasta un copil, l-a încredinţat părinţilor lui.
Pe lângă naşterea lui, noi sărbătorim şi botezul lui. E un lucru foarte însemnat şi de aceea am zis că bucuria noastră trebuie să fie dublă. Îndoită ar trebui să fie. Să sărbătorim şi noi sărbătorile acestea în numele Aceluia care s a gândit la noi şi ne-a răscumpărat pe fiecare şi ne-a înfrăţit pe fiecare, şi ne a scos din mijlocul acestei lumi stricate, să fim un popor al lui Dumnezeu.
Dacă aşa este vorba şi, cu prilejul acesta, ne-am adunat aici, am vrut în câteva cuvinte să putem vorbi despre datoria părinţilor, despre datoria naşilor, căci este vorba şi despre Botez, nu numai despre naştere. Am fi vrut să vorbim şi despre naşterea de jos, şi despre naşterea de Sus.
Totdeauna timpul nostru care-i mai drag e aşa de scurt… Odată, în veşnicie, sufletele flămânde pe care le vezi mereu pe la biserică şi pe la adunare vor zice: „Doamne, de ce n-a fost timpul mai lung? Când o să stăm cu fraţii noştri, când o să ne săturăm?”.
Va veni şi clipa aceea. Încă puţină vreme mai este şi n-o să vă mai despărţiţi de fraţii voştri, nici de rugăciune, nici de locul cel sfânt.
Dumnezeu a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”. Prin aceasta, Dumnezeu a vrut ca să fie viaţă pe pământ. Şi această datorie vă revine vouă, părinţilor. Fie tată, fie mamă.
Dar adu-ţi aminte, soră-mamă, adu-ţi aminte, frate-părinte că ai nişte datorii, nişte obligaţii nu mici, ci mari şi grele.
Lui Adam îi spune: „Prin sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea ta de toate zilele”.
Evei îi spune: „Îţi voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta. Prin dureri îţi vei naşte fiii”.
Ca să fie viaţă în lume, trebuie muncă şi sudoare. Trebuie suferinţă şi durere. Fără suferinţă şi durere nu poate veni viaţa.
Adam a pus sudoarea şi munca, dar Hristos a pus durerea şi suferinţa.
Voi n-aţi avut viaţă, noi am fost morţi în păcatele noastre. Ne-a omorât blestemul şi păcatul. Noi de bunăvoie ne-am înjugat cu moartea şi ne-am vândut gropii. Şi a venit Fiul lui Dumnezeu şi a suferit durere, a purtat El chinurile suferinţei, să ne aducă nouă viaţa. Şi voi, părinţilor, aveţi parte pe pământul acesta de sudoare şi de muncă.
Unora le este groază de suferinţă şi de durere. Alţii s-ar feri de muncă şi de sudori. Şi de aceea ar vrea să oprească viaţa, să nu mai fie viaţă în lume. Să trăiască mai comozi, să trăiască mai siguri, să trăiască mai bine.
O astfel de mamă va spune: „De ce să nu îmbrac o haină mai scumpă sau mai groasă, sau mai bună?
De ce să nu stau într-o casă mai caldă?
De ce să nu mănânc o pâine mai albă?
De ce să o împart cu copiii? De ce să le dau şi lor?”.
Un astfel de părinte va spune mereu: „Tot în muncă, tot în muncă, tot în jug?”.
Şi se vor feri de muncă şi se vor feri de sudoare, şi se vor feri de durere şi de suferinţă.
Fraţii mei dragi! Un preţ trebuie plătit ori pe pământ, ori dincolo! Părinţii care au ascultat de Dumnezeu şi-au luat munca şi sudoarea aici pe pământ. Munca şi sudoarea vor fi vremelnice. Suferinţa şi durerea acestora vor fi vremelnice. Dar ceilalţi, care au renunţat la suferinţă şi la durere pe pământ şi au vrut să trăiască numai ei singuri, mai liniştiţi şi mai comozi, ei vor plăti munca şi sudoarea, ei vor plăti suferinţa şi durerea dincolo. Pentru că scrie Cuvântul lui Dumnezeu că a fost o seară şi a fost o dimineaţă şi aceasta a fost ziua dintâi. Dar înainte, fraţii mei, de ziua cea dintâi oare n-a mai fost nimic?
Înainte de a fi spus Domnul Dumnezeu că aceasta a fost ziua cea dintâi a fost veşnicia.
Dumnezeu a făcut zilele! Dumnezeu a făcut vremile!
Dumnezeu l-a închis pe om în timp şi în slăbiciune.
Vremea noastră, timpul nostru se numără cu lunile şi cu ceasurile. Dar şi suferinţa noastră se numără tot cu ceasurile şi va trece aşa de repede!
Va veni însă o vreme când Dumnezeu va spune: „A fost o seară, a fost o dimineaţă!”. Şi aceea va fi cea din urmă. Atunci se va sfârşi oare totul? Atunci va începe veşnicia!
Timpul va trece, vremea va trece şi va începe veşnicia. Cine s-a ferit pe pământ de durere, pentru că pe pământul acesta vremelnic, în timpul acestei vremelnicii în ţară străină toate sunt vremelnice.
Pentru că nu-i osteneală, nu-i suferinţă care să nu fie vremelnică. Nu-i suferinţă care să ţină veşnic, toate pe pământ sunt trecătoare.
Aceia care nu le-au acceptat în muncile acestea trecătoare le vor accepta în veşnicie. Dar acolo suferinţa va fi veşnică şi ea şi durerile vor fi veşnice şi ele.
Iubitele noastre surori-mame, o casă este binecuvântată când vine un copil în ea.
O casă fără copii este ca o grădină fără flori. Duceţi-vă voi în grădină şi, dacă nu e o floare în ea, o vezi pustie. Orice ar fi acolo, nu e nimic frumos, nu e nimic atrăgător.
O casă, o familie fără copii e ca şi un clopot fără glas. Ea rămâne pustie! Oricât de frumoasă ar fi casa, oricât de mobilată ar fi, oricât de luxoasă ar fi, oricât de albă ar fi pâinea şi oricâtă ar fi ea, casa fără copii rămâne pustie şi goală.
Doamne, cu durere îmi amintesc că am fost undeva la o adunare unde erau vreo şaptezeci de surori bătrâne. Numai mame şi numai bunici. Nu era în adunarea aceea nici un tânăr. Şi spuneau cu lacrimi: „O, fraţilor, dacă aţi fi fost aici acum vreo douăzeci de ani, [să vedeţi] ce tineri aveam şi noi! Dar s-au căsătorit şi s-au dus de la noi. Ei vin pe la noi din când în când, dar nu mai vin la Dumnezeu”.
Le-am zis: „Dar oare peste douăzeci de ani ce va mai fi în satul acesta?”. Pustiu, pustiu va fi.
O, părinţilor, ce pustiu va fi acolo unde staţi şi voi astăzi, dacă nu aveţi copii! Am vrea să le întrebe mamele cărora Dumnezeu le-a dăruit copii pe cele care nu au copii: Sunt fericite oare?
Dumnezeu vă răsplăteşte chiar în viaţa aceasta munca şi suferinţa voastră! Când vine tata acasă obosit de la muncă şi două mâini se întind spre el şi aude gângurind, spunând: „Tăticule!”, el uită că e obosit. Dumnezeu îl răsplăteşte chiar din viaţa aceasta.
Şi mama, biata mama, câtă trudă şi muncă face ea, nu numai atunci, ci în toată viaţa ei: osteneală, muncă şi jertfă. Asta este o mamă pe pământ. Dar nu-i pare rău, o face cu drag şi cu bucurie.
Gândeşte-te, mamă, că copilul nu este al tău; el este al lui Dumnezeu. Şi tu ai datoria sfântă să-l creşti pentru Dumnezeu, nu pentru tine. Atunci eşti binecuvântată – şi eşti binecuvântată chiar de acesta. Când auzi prin casă gânguritul scump… o, uiţi că n-ai mâncat! O, uiţi că eşti obosită! Fericirea te inundă, te umple. Cu toată munca, cu toată jertfa, casa aceea e binecuvântată.
Nu ştiu, Doamne, cum se poate oare să mai fie pe pământ şi mame criminale? Să ajungă ucigaşe… Dar poate exista pe pământul acesta şi aşa ceva.
Nu de multă vreme… prin părţile noastre, nu departe de aici (sunt aici fraţi şi surori care cunosc cazul), trebuia să mai vină într-o familie al treilea copil sau al patrulea…
O Doamne, o Doamne! Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă ca surorile tinere să-şi iubească bărbaţii lor, să fie supuse, ca să nu fie vorbit de rău Cuvântul lui Dumnezeu. Binecuvântate sunteţi voi, care faceţi aşa! Dar ce vor face oare cele care nu fac aşa?
Despre această femeie s-au spus lucruri triste şi dureroase. Nu se prea vorbeşte în adunările noastre despre astfel de lucruri, pentru că ţi-e şi jenă să vorbeşti. Pentru că, surori dragi, Cuvântul lui Dumnezeu, el vă învaţă; şi întrebaţi le pe surorile voastre ce nu ştiţi, pe cele care au trecut prin aceste stări. Care ştiu ce-i viaţa pe pământ. Care ştiu ce ne aşteaptă când nu ascultăm.
Nu ştiu sigur, am spus, era să vină al treilea sau al patrulea copil, când soacra îi spuse nurorii:
– Ce, vrei să ne umpli casa de copii? Dar ce faci cu ei? Au să-ţi mănânce şi urechile! Cu ce ai să-i îmbraci? Cu ce ai să-i hrăneşti? Eu am avut numai unul singur şi v-am făcut să aveţi casă, să vă fie bine pe pământul acesta şi să fiţi fericiţi!…
Sărmană noră! Când ea era la marginea prăpăstiei, puţin i-a trebuit ca să fie împinsă în prăpastie. Şi a făcut să moară copilul. A ascultat de diavolul şi de şarpele, şi de soacra criminală. Şi aşa a făcut. Dar n-a murit numai copilul, ci s a omorât şi pe ea. Două suflete şi două trupuri s-au dus pe veci în pierzarea veşnică. Şi acum soacra creşte copiii nurorii şi spune mereu: „Eu n-am avut noroc”. Se duce la biserică şi aprinde două lumânări mari şi atunci se şterge frumos la gură şi mai şi spune: „Dumnezeu îţi iartă păcatele!”.
Dar vei purta pe conştiinţa ta, nu numai pe pământ, ci în veşnicia veşniciilor focul învăţăturii tale blestemate, crima ta.
Iată de ce sunt în stare pe pământul acesta fiicele diavolului şi ostăşiţele necuratului, care luptă ca stăpânul întunericului, diavolul, să câştige lumea întreagă şi s-o ducă la pierzare veşnică.
Doamne, ce lucruri se mai pot întâmpla pe pământul acesta! Şi cum mai poţi, Doamne, să mai răsari soarele peste lumea aceasta, peste atâtea cazne şi ucideri, când se fac aşa, la lumina zilei, când nici o ruşine nu mai este, ci, peste tot, numai dezmăţ şi dezastru, şi stricăciune?
Mame scumpe, mame binecuvântate care aţi ascultat de Dumnezeu, care nu v-aţi gândit la preţul pe care trebuie să-l plătiţi, nici la suferinţă, nici la durere, nici la muncă, nici la sudoare…
Mamele acestea au trecut sfinte lângă Dumnezeu.
S-a amintit la început că au fost copii ceruţi de la Dumnezeu prin rugăciune şi primiţi prin rugăciune. Şi copiii aceştia au fost binecuvântaţi de Dumnezeu, care au fost ceruţi de părinţii lor prin rugăciune. Aşa a fost Ioan Botezătorul… aşa a fost David. Aşa a fost şi cu alţii ceruţi prin rugăciune şi de aceea au fost binecuvântaţi de Dumnezeu. Cei care n-au fost ceruţi prin rugăciune nu-i de mirare că au ajuns sau ajung ceea ce ajung.
Nu de mult spunea o mamă care crescuse şi ea un vagabond, încă un hulitor în ceata hulitorilor… (O, biată mamă, ce ai crescut? Pentru cine te-ai ostenit, pentru cine te-ai jertfit?) Şi spunea această mamă:
– Aşa îmi plăteşte Dumnezeu pe pământ, chiar de aici, fiindcă atunci când eram însărcinată m-am tot muncit cum să scap de el, căci n-aş fi vrut să-l fi avut… Şi de aceea astăzi Dumnezeu îmi plăteşte. Pe drept îmi plăteşte! Merit plata asta…
O, binecuvântate mame credincioase, slujitoare ale lui Dumnezeu, care puteţi să-I spuneţi Domnului ca şi Ana: „Doamne, dacă mi-l dăruieşti mie, eu Ţi-l dăruiesc Ţie şi pentru Tine eu îl voi creşte, pentru Cer!”…
Dar osteneala ta, munca ta pe care trebuie să le depui în toate zilele vieţii tale, până vei avea zile şi ochi ca să plângi pentru el, munca ta, osteneala ta nu va trebui să înceteze niciodată, pentru ca pe odorul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu să I-l poţi da lui Dumnezeu cum ţi l-a dat El ţie.
Am zis de la început că sărbătorim şi botezul copilului. Poate că unii ne vor condamna, zicând: „De ce botezaţi voi copiii când sunt mici, pentru că ei nu ştiu. Ei trebuie să crească, să fie mari, trebuie să ştie să mărturisească…”.
Vrem să dăm doar câteva exemple din Cartea Sfântă a lui Dumnezeu. Evanghelistul Matei spune: „Botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi apoi învăţându-i să păzească tot ce v-am învăţat”. Deci există cazuri în care [cei care devin creştini] întâi să fie botezaţi şi apoi învăţaţi. Când s a botezat casa lui Corneliu (cine nu ştie despre asta, că toţi se laudă cu casa lui şi cu botezul lui…), se spune acolo că s-a botezat el şi toată casa lui. Nu scrie Evanghelia, mai departe, câţi vor fi fost în casă, nici de ce vârstă vot fi fost. Dar oriunde te duci, [în orice casă], sigur că nu sunt numai oameni maturi, ci şi copii.
Temnicerul din Filipi i-a adus pe apostoli acasă, a crezut şi a fost botezat el şi casa lui.
În Vechiul Testament, Legea cerea ca pruncii să fie aduşi şi tăiaţi împrejur a opta zi. Iar la patruzeci de zile să fie duşi şi închinaţi – ceea ce spun alţii despre noi că nu facem bine.
De fapt, li s-a părut că n-a fost botez, ci numai binecuvântare. Binecuvântare a fost atunci la patruzeci de zile. Iar botezul rămâne valabil, pentru că el s-a făcut în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Iar pentru acest botez mai vin cei doi martori. Ei mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că li s-a încredinţat şi lor, ca şi părinţilor… Până când acest micuţ va putea deplin să se încredinţeze el pe sine în Mâna Domnului.
Este un obicei urât în lumea aceasta rea că naşii se duc de fală. Pentru că numele de naş este nume de fală… Şi tot ce este de fală este pentru diavolul, nu pentru Hristos. Orice lucru ai cu care te făleşti, fie o haină, fie o mobilă, fie orice-ar fi, sau chiar daruri dacă ai avea, dacă te făleşti cu ele, atunci, dragul meu, chiar dacă sunt duhovniceşti darurile tale, tu faci un mare păcat.
Îmi aduc aminte, eram copil şi murise tatăl unui alt copil, iar ceilalţi copii îi ziceau:
– Ei, voi n-aveţi tată! Numai voi n-aveţi tată! Voi n-aveţi tată, noi avem! Şi copilul, bietul, înota în lacrimi, că el n-avea tată… Doamne, ce păcat făceau copiii aceştia că se lăudau cu ce aveau ei, că se făleau faţă de cei ce nu aveau ca ei. Ce păcat este lucrul acesta, fala! Când faci un lucru de fală. Când te făleşti cu ceea ce ai şi îl osândeşti pe fratele de lângă tine că el nu are aşa ceva.
O, fraţii mei, pe voi v-a ferit Dumnezeu de păcatul acesta: de fală. Voi n aveţi nimic. Şi chiar dacă aţi avea un dar, este al lui Dumnezeu, nu este al vostru. Priviţi la pomul de Crăciun: e îmbrăcat tot în daruri, însă nimic nu-i al lui. Cineva i-a dăruit toate acele lucruri, ca să facă o bucurie altcuiva, nu bradului.
Aşa eşti, omule! Aşa eşti, frate! Nimeni nu se poate lăuda cu ceva, că el are şi altul nu are. Dacă şi pomul de Crăciun ar avea măcar un măr rodit din el, nici atunci n-ar trebui să se laude. Dar nimic nu-i rodit din el, ci totul este primit pentru bucuria altora.
Voi aveţi darul cel mai scump, copii ai lui Dumnezeu, fiice ale lui Dumnezeu: blândeţea şi smerenia vieţii lui Hristos. Dar blândeţea şi smerenia nu se vor lăuda niciodată împotriva fratelui său. Ele nu pot spune: „Eu sunt blând şi tu nu eşti… Eu sunt smerit şi tu nu eşti… Eu am aşa şi voi nu aveţi…”.
O, naşi binecuvântaţi, voi aveţi o mare răspundere! Da, aveţi o misiune sfântă – şi ce scump va fi răsplătită misiunea voastră! Voi veţi duce suflete la Hristos. Voi le veţi da lumina spre Hristos şi, în Ziua Judecăţii, ce scumpă va fi răsplata voastră!
Voi sunteţi ca steaua mărilor prin întuneric, care călăuzeşte corăbiile şi le îndrumă.
Voi trebuie să fiţi acei îndrumători, acei luceferi, acele stele ce arată spre Hristos.
Vă luaţi răspundere în faţa lui Dumnezeu că lepădaţi de satana pe finul vostru şi că-l împreunaţi cu Hristos. Gândiţi-vă la lucrul acesta şi gândiţi-vă mereu, ziua şi noaptea, la această răspundere. Şi cu bucurie, şi cu cutremur. Dar faceţi-vă slujba aceasta ca şi părinţi, ca şi părinţi duhovniceşti, pentru ca să vă puteţi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu aşa cum aţi spus în clipele acelea când aţi mărturisit: „Îl împreunez cu Hristos şi-l lepăd de satana!”.
Într-un loc se spune despre Sfântul Ioan Evanghelistul, tânărul ucenic al Domnului, că atunci când ajunsese bătrân umbla din loc în loc; nu se putea opri, căci dragostea nu îmbătrâneşte. Toţi ceilalţi ucenici plecaseră la Domnul de mult, mai rămăsese numai singur el.
Odată, trecând pe un drum, întâlneşte un tânăr talentat, cu multă cunoştinţă şi cu multe daruri; şi l-a convertit pe tânărul acesta şi l-a adus la Hristos. Dar el trebuia să plece în altă parte, pe la fraţi, pe la alte biserici.
Pe tânărul acesta l-a încredinţat unui preot bătrân, zicându-i: „Să ai grijă de el! L-am adus până aici.”
Şi Sfântul Ioan a plecat mai departe, să caute alţi tineri pierduţi şi să-i aducă la Hristos, căci pentru aceasta trăia el. El nu trăia pentru avere, nici să facă vreo casă. N-au avut sfinţii lui Dumnezeu nici avere şi nici casă, ci tot săraci au fost, tot flămânzi, tot goi. Numai oamenii pământului au avut case şi au umblat bine îmbrăcaţi.
Şi ducându-se el din loc în loc, mai departe, au trecut anii. După câţiva ani s-a reîntors, să şi-i revadă pe cei dragi pe unde a trecut odată. Cum dragostea ne duce şi pe noi pe unde odată am umblat, pe unde odată ne-am bucurat şi am plâns.
Dar venind pe aceleaşi meleaguri şi întâlnindu-l pe acelaşi preot, i-a zis:
– Era aici un tânăr ales. Aş vrea să-l văd; mi-e dor de el.
Preotul bătrân i-a răspuns:
– O, părinte, tânărul s-a pierdut!
– Cum s-a pierdut, omule? Unde ai fost tu? Ce ai făcut?
– Părinte, s-a pierdut. S-a învăţat cu tinerii stricaţi, s-a învăţat cu uliţele. Şi din ce în ce a ajuns mai rău, până ce s-a făcut un hoţ, dar un hoţ mare. E capul unei bande de tâlhari. Şi astăzi e în capătul unei păduri – şi ce înfricoşat este locul acela, că nimeni nu poate să treacă pe acolo, nici chiar duşmanii. Părinte, linişteşte-te, ori să te odihneşti, ori să te linişteşti, dar cruţă-ţi gândul.
Sfântul Ioan a început să plângă.
– Cum să fiu eu liniştit când tânărul acela pentru care a murit Dumnezeu s a pierdut? Nu voi da somn ochilor mei, nu voi da odihnă pleoapelor mele până când nu mă voi duce şi mă voi întâlni cu tânărul acela.
S-a sculat noaptea şi a plecat spre locurile indicate. Şi în ziua următoare a ajuns la pădurea de care era vorba. Şi a intrat în pădure acolo. Şi intrând în pădure, iată că vine şi tânărul, care îşi îndreaptă arcul sau arma, dar vede că-i un străin ce n-are nici traistă, ci-i îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă, neagră.
– Şi ce pot să iau de la bătrânul acesta sărac?
Dar, când l-a văzut, l-a cunoscut că era sfântul care l-a convertit pe el la Hristos. Şi atunci a scos un ţipăt şi a început să fugă. Iar Sfântul Ioan în urma lui striga:
– Fiule, nu te duce! Fiule, nu fugi! Te-aşteaptă Hristos, te-aşteaptă cerul! El m-a trimis să-ţi spun că El te iartă. Eu am fost vinovat, că nu te-am îngrijit. Eu am fost vinovat, că nu te-am cercetat niciodată.
Şi, cu astfel de cuvinte, l-a îndreptat. Şi, când sfântul l-a oprit, i-a sărutat nu numai faţa, ci şi mâinile tâlharului. Şi, cu lacrimile şi cu rugăciunile, l-a adus înapoi şi l-a încredinţat preotului, spunându-i:
– Ai grijă de el.
Scumpii mei fraţi naşi, aveţi grijă, căci Dumnezeu vă încredinţează în mâinile voastre un suflet. Aveţi grijă de el!
Ce bine ar fi fost dacă tânărul despre care am vorbit ar fi avut o mamă! O, mama lui nu l-ar fi lăsat pe uliţe! O, mama lui nu l-ar fi lăsat cu prietenii! O, mama lui ar fi plâns şi i-ar fi muiat inima odată şi nu l-ar fi lăsat în voia lui.
O, de ar fi avut un tată, să-l preţuiască!
O, dacă ar fi avut un frate bun, cum aveţi voi fraţi care vă sfătuiesc, nu l-ar fi lăsat să ajungă în starea aceasta.
Dar el n-a avut o mamă! Dat el n-a avut fraţi. El nu avea nici măcar un frate, cum aveţi voi.
Preotul căruia i-a fost încredinţat şi-a văzut şi el de odihna lui, cum ne vedem şi noi de odihna noastră când ne cheamă Hristos, când ne cheamă rugăciunea, când ne cheamă adunarea, când ne cheamă Lucrarea, când ne cheamă fraţii…
Noi ne vedem de aşternuturile noastre şi de masa noastră şi lăsăm sufletele să se piardă şi să se ducă iarăşi de la Hristos.
O, fratele nostru drag, gândeşte-te la răspunderea pe care o ai înaintea lui Dumnezeu şi fă slujba aceasta pe care trebuie să o faci. Să nu te gândeşti la oboseala aceasta pe care trebuie să o dai în fiecare seară. Ci te gândeşte la bucuria ce te aşteaptă, la sufletele pe care trebuie să le prezinţi înaintea lui Dumnezeu când va trebui să spui: „Doamne, mi l-ai încredinţat mie; iată, Ţi le încredinţez Ţie, deşi am fost obosit. Tu ştii. Deşi am fost chinuit, Tu ştii toată jertfa şi osteneala noastră. Noi ne bucurăm din suflet că am putut să facem această bucurie şi Ţie, şi nouă”.
Domnul să ne ajute şi nouă, fiecăruia dintre noi, ca şi din seara aceasta să învăţăm ceva. Ca şi din seara aceasta să punem la inima noastră ceva. Pentru că trece timpul, trece şi vremelnicia noastră şi ca mâine vine veşnicia.
Cei care au plâns se vor bucura şi ei.
Cei care au suferit se vor bucura şi ei de rodul suferinţelor lor.
Iar celorlalţi, care s-au ferit de suferinţe, le vine rândul să sufere şi ei toată veşnicia. Amin.
Slăvit să fie Domnul!