Traian DORZ

E Joi seara…
Sună iarăşi semnul stingerii străjerii;
pe Ierusalim se lasă vălul liniştit al serii.
Se coboară înnoptarea, ca un blestem se coboară,
să apese inimi care vând, trădează şi omoară!
Mii de stele luminează noaptea rece şi senină;
undeva, cu ucenicii, Domnul este-acum la Cină;
iar cântarea lor de slavă, legănată lin, coboară
dulce, mângâind tăcerea şi se stinge-ncet afară…

…Dar, cum stă cu ei,
pe Domnul întristarea Îl cuprinde:
– Adevăr grăiesc Eu vouă,
unul dintre voi Mă vinde!…
Se-ntristează ucenicii când aud această veste,
întrebându-se cu teamă: – Doamne, oare cine este?
Dar când l-au văzut pe Iuda
cum se scuză,
cum oftează,
cunoscură vânzătorul, căci trădarea se trădează!

Doar Ioan, învăţăcelul
cel mai mult iubit de Dânsul,
rezemat cum sta la sânu-I,
neoprit îi vine plânsul:
– Doamne, cum putut-a oare trădătorul să Te vândă,
cum l-a biruit pe Iuda pofta de argint flămândă,
cum l-a câştigat satana?…

şi-L ruga printre suspine:
– Unde mergi, Iisuse Doamne, ia-ne şi pe noi cu Tine!

*

Vineri!
Miez de zi. Şi arde soarele ca niciodată.
Pentru Dumnezeu, o cruce lumea a găsit răsplată.
Din cunună şi din cuie curg şiroaie lungi de sânge;
jos, strângând în braţe crucea,
Mama Lui, Maria, plânge.
Plânge-alături ucenicul, îngropându-şi faţa-n palme,
când, spre Domnul, fariseii scuipă-n hule şi sudalme.
Şi priveşte-n patru laturi peste gloata cea haină,
aşteptând ceilalţi Apostoli iar, de undeva, să vină.
Dar nu-i nimeni;
gloata urlă,
Domnul lui Se roagă-n cuie,
trăsnetele cad cu groază
şi nici unul din ei nu e…
nici chiar Petru nu mai vine,
să-L mai vadă viu o dată…
Şi curg urme lungi de sânge,
jos, în ţărna blestemată.

Cunoscându-şi poate-acuma tot păcatul,
toata fapta,
plânge tare şi se roagă
răstignitul cel de-a dreapta.
Se-nnoptează…
Dintr-o dată, soarele şi-a stins lumina;
lângă cruce, plânge Maica
şi Maria Magdalina;
vântul vâjâie puternic,
Ioan strigă cu suspine:
– Unde mergi, Iisuse Doamne,
ia-ne şi pe noi cu Tine!

*

E Duminică…
Şi zorii ies pe vârful Căpăţânii;
e Duminică,
şi-i ziua cea dintâi a săptămânii…
Ucenicii-nchişi în casă
stau din noaptea cea de groază,
când L-au prins pe-Nvăţătorul, şi întruna priveghează;
n-au gustat din seara-aceea
nici odihna şi nici somnul;
se căiau amar cu toţii că L-au părăsit pe Domnul.
Petru nu putea, sărmanul, să-şi mai stăpânească plânsul,
căci de trei ori el, pe faţă, s-a fost lepădat de Dânsul…

Trei bătăi răsună-n poarta unde-şi plâng cu toţii vina
şi-o femeie intră-n grabă – e Maria Magdalina:
– A-nviat Învăţătorul, giulgiurile stau grămadă!…
Toţi tresar uimiţi,
doar Petru şi Ioan se duc să vadă!

Groapa-i goală,
Petru plânge,
Ioan strigă cu suspine:
– Unde-ai mers, Iisuse Doamne, ia-ne şi pe noi cu Tine!