Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 7 septembrie:
„Dar Tu rămâi Acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi“ (Psalmi 102, 27).
Cum trec norii peste faţa strălucitoare a soarelui, iar el rămâne veşnic acelaşi,
cum trec valurile undelor curgătoare pe lângă stânca neclintită care le priveşte etern, iar ea rămâne aceeaşi
şi cum trec vânturile pe lângă vârfurile munţilor neclintiţi, aşa trec şi trec mereu toate…
Aşa, toate, se învechesc şi se schimbă,
aşa se nimicesc, se pierd şi se uită…
Numai Dumnezeu rămâne Acelaşi, Neschimbat şi Neînvechit, Nepieritor şi Neuitat.
Mereu Viu şi mereu Proaspăt,
Cald şi Strălucitor,
veşnic Necesar şi Prezent…
Se schimbă vârstele omului şi ale omenirii, dar Dumnezeu rămâne la fel de necesar până la sfârşit, pentru fiecare om şi pentru fiecare generaţie.
Formele sub care ni-L putem apropia de priceperea noastră se schimbă după măsura priceperii şi după trebuinţele noastre,
dar El rămâne Acelaşi.
Când suntem copii, la vârstă sau la minte,
ni-L reprezentăm într-un anumit fel pe Dumnezeu, dar totdeauna ca cea mai înaltă întruchipare a bunătăţii şi înţelepciunii, a frumuseţii şi iubirii, şi ni-L reprezentăm în felul până la care se poate ridica priceperea noastră.
Când am depăşit vârsta copilăriei, anii şi perceperea ei, şi când priceperea noastră poate mai mult, atunci şi imaginea despre Dumnezeu ne devine mai înaltă, mai luminoasă şi mai curată, dar şi în această nouă şi mai plină strălucire, El rămâne Acelaşi. Mereu Înalt, mereu Sublim.
În maturitatea noastră de gândire şi de pricepere, în plinătatea puterilor noastre de sesizare şi de pătrundere,
până la oricât de mari înălţimi sau profunzimi am putea înainta noi în această plinătate,
Dumnezeu, căpătând noi dimensiuni, ne va rămâne Acelaşi: tot aşa de aproape sau de departe de noi, dar tot aşa de neatins pentru fiecare.
Atrăgându-ne cu frumuseţea, cu strălucirea şi cu splendoarea bucuriilor Sale, mereu promiţătoare şi mereu părând cu putinţă de atins şi de cuprins,
dar şi cu încredinţarea, cu setea, cu simţământul sfinţitor al trebuinţei de a lupta încă şi încă, El rămâne mereu Acelaşi, deasupra tuturor, mereu Sus şi mereu neatins. Nu atât de greu, dar nici atât de uşor…
Nici atât de greu, ca să deznădăjduieşti, nici atât de uşor, ca să zâmbeşti.
O, câte valuri au rostogolit vrăjmaşii înfuriaţi şi spumegând împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, cu urlete mânioase şi năvăliri sălbatice, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu!…
Cerul se întuneca de stolurile negre ale ameninţărilor lor şi lumea vuia de armiile lor grele…
Dar după ce vântul a trecut, spulberându-i pe toţi şi pe totdeauna, El a rămas Acelaşi, Biruitorul şi groparul tuturor!
Câte furtuni de prigoane şi câţi nori de ură,
câte neguri organizate cu vicleşug şi îndrumate cu meşteşug satanic,
câte lupte cumplite, susţinute cu un nespus de mare preţ de îndărătnicie şi de cruzime,
au fost pornite, prin veacuri, împotriva lui Dumnezeu, de către toată lumea cea rea văzută şi de către cea rea nevăzută,
– dar Dumnezeu a rămas Acelaşi, Neclintit şi Strălucitor!
După ce a trecut vremea lor, pământul şi marea i-a înghiţit pe toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu.
Vremea şi vântul care i-a adus i-a şi dus pe totdeauna!
Unealta şi arma cea mai slabă şi mai trecătoare a lui Dumnezeu, Timpul, i-a nimicit pe toţi!…
Împrejurările se pot schimba
şi rânduielile şi legile pot să fie trecătoare,
şi locurile şi vârstele pot pieri,
şi legămintele şi hotărârile, şi toate-toate celelalte lucruri văzute şi nevăzute pot să se nimicească şi să se mute,
dar Dumnezeu şi Cuvântul Lui va rămâne etern şi etern Acelaşi (Matei 24, 35; Isaia 41, 4).
Credinciosule, ai pe ce te bizui, ca să nu te temi niciodată de nimeni şi de nimic!…
Slavă veşnică Ţie, Dumnezeule Statornic, Etern şi Neschimbat!
Slavă Ţie, Care garantezi tuturor celor care cred în Tine tot ce le-ai promis!
Slavă Ţie, Care, celor ce nădăjduiesc în Tine şi Te iubesc pe Tine, care se bizuiesc pe Tine, trăind pentru Tine şi suferind pentru Tine, le-ai promis slava şi le-o vei da! Le-ai făgăduit viaţa veşnică – şi le vei da tot ce le-ai făgăduit!
Slavă Ţie, Care Îţi ţii făgăduinţele Tale etern!
Slavă Ţie, Care spulberi toate împotrivirile!
Slavă Ţie, Care stăpâneşti peste vremi şi peste orice putere!
Slavă Ţie, Dumnezeule Biruitor totdeauna
şi Nebiruit – niciodată!
Te rugăm, dăruieşte-ne nu numai o încredere neclintită în marea Ta biruinţă, mântuire şi slavă, ci şi râvna şi statornicia în legământul pe care Ţi l-am făcut şi pe care Ţi l-am păstrat acelaşi până astăzi.
Ajută-ne să-l păstrăm şi mai curajoşi şi mai rodnic, dar tot acelaşi, până la moarte.
După cum Tu rămâi Acelaşi,
să-Ţi rămânem şi noi la fel!
Amin.
Cântarea Psalmului 102
O rugăciune a unui nenorocit când este doborât de întristare
şi îşi varsă plângerea înaintea Domnului.
1. Doamne,-ascultă-mi, Doamne, rugăciunea mea,
strigătu-mi s-ajungă, Doamne, pân’ la Tine!
2. Nu-mi ascunde Faţa Ta în ziua grea,
pleacă-Ţi Tu urechea, când Te strig, spre mine!
3. Grabnic mă ascultă, căci pier ca un fum
şi-mi ard ca tăciunii oasele acum.
4. Inima-mi lovită prinde-a se usca,
uit să-mi mânc şi pâinea, de aşa urgie,
5. Aşa-mi sunt de multe gemetele-aşa
că mi se lipeşte osu-n carnea vie.
6. Sunt ca pelicanul din pustii păduri,
ca o cucuvaie din dărâmături.
7. Nu mai dorm şi-s ca o pasăre ce-ar sta
singuratică, pe-un coperiş uitată,
8. Zilnic cei vrăjmaşi mi-aruncă-ocară grea
şi pe mine jură o vrăjmaşă ceată.
9. Mănânc ţărnă-n locul pâinii, cu amar,
şi cu plâns mi-amestec băutura iar.
10. Pentru-a Ta mânie-s…, că,-n urgia Ta,
m-ai luat – şi-apoi m-ai aruncat departe.
11. Ale mele zile trec ca umbra mea,
mă usuc ca iarba care e pe moarte.
12. Dar Tu, Doamne, Tu eşti Împărat Slăvit,
sfânta-Ţi pomenire ţine nesfârşit.
13. Tu ai să Te scoli şi milă vei avea
de Sion, că-i vremea să-i dai îndurare,
este vremea, Doamne, a Te îndura
de acei ce-aşteaptă mila Ta cea mare,
14. Căci iubesc ai Tăi zidul Sionului
şi le este milă de ţărâna lui.
15. Atunci neamurile se vor înfrica
de-al Domnului Nume, veşnic Sfânt şi Tare,
se vor teme, Doamne, de Mărimea Ta
împăraţii de pe tot pământul mare.
16. Da, Sionul iarăşi Domnu-l va zidi
şi el, a Lui slavă, iar va străluci.
17. Domnu-ascultă ruga celui nevoiaş,
nu-i nesocoteşte trista rugăciune.
18. Să se scrie-acestea neamului urmaş
şi cei ce-o să vină laude-I vor spune!
19. Căci din înălţimea Locului Său sfânt
şi din cer Se uită Domnul pe pământ,
20. Ca s-audă cum gem prinşii de război
şi să dea scăpare celor ce-s pe moarte,
21. Ca ei să vestească în Sion apoi
şi Ierusalimul laude să-I poarte.
22. Când toţi se vor strânge şi toţi vor veni,
Domnului a lumii neamuri vor sluji.
23. El mi-a frânt puterea în al vieţii drum,
mi-a scurtat a mele zile-n jumătate.
24. Eu zic: «Doamne, o, nu mă lua acum
Tu, ai Cărui ani ţin veacurile toate!»
25. Tu-n Vechimi pământul l-ai întemeiat,
cerul, Tu, cu Mâna-Ţi, Doamne, l-ai lucrat.
26. Ele vor pieri, dar Tu pe veci vei sta,
ca pe-o haină veche-ai să le schimbi odată,
27. Dar în veci Acelaşi Tu vei rămânea
şi-anii Tăi, o Doamne, veşnic nu se gată.
28. Fiii robilor Tăi ţara-şi vor avea
şi sămânţa lor va sta naintea Ta.
*
* *
„Dumnezeu este foc arzător şi, dacă te atingi de el fiind aur şi argint, să nu te temi că vei arde, cum nu s-au temut nici tinerii din Babilon. Dar dacă eşti de iarbă sau de paie, vei fi nimicit!…“ (Teognost).