Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 6.

T-Dorz-0701. Taina Evangheliei este naşterea din nou, revelaţia lui Hristos care îl prăbuşeşte pe Saul pe drumul Damascului, din vârful netrebniciei omeneşti, în adâncul smereniei şi transformării divine.

2. Această taină a creat, prin inspiraţia Sfântului Duh, oameni noi, opere noi, o istorie nouă şi o lume nouă, începând din Ziua Rusaliilor. Fenomenul acesta a fost singurul activ şi durabil, fiindcă era izvorât şi alimentat din revărsarea vântului ceresc.

3. Toate celelalte lucrări, până la aceasta, au încetat ca nişte vulcani stinşi. O gheaţă veşnică s-a întins peste toate – şi tot ce a mai rămas după ele este numai o amintire searbădă şi moartă.

4. Lucrarea Evangheliei vii este pretutindeni un fenomen, un miracol, un vulcan mereu în plină erupţie, creând opere mereu noi, prin oameni mereu noi.

5. Secretul acestui fenomen este descoperirea normală a lui Hristos într-un moment crucial al fiecărui om. Clipa iluminării, fulgerul unui legământ ca o sudură albă şi totală care trece apoi peste trup, peste viaţă, peste moarte şi veşnicie, fără formalism şi fără schemă.

6. Ce taină este aceasta, vine oricine vrea, dar rămâne totuşi numai cine este chemat. Vine oricine vrea să devină un om nou şi rămâne totuşi numai cine poate să fie, să se menţină şi să crească în această făptură nouă.
Când nu mai vrea, ori nu mai poate, pleacă singur.

7. Astfel rândurile sunt totdeauna vii, primenite, active – şi aşa au rămas pe totdeauna în Biserica vie, în Evanghelia adevărată, în Oastea sfântă a lui Hristos.

8. Acest fel de a fi al Bisericii vii diferă ca de la cer la pământ de cel al bisericilor de literă moartă, a schelăriei clericale din mai toate timpurile şi din mai toate confesiunile omeneşti.
A trebuit ca oamenii noi în Hristos să lupte mereu până la moarte şi să se dăruiască până la jertfă ca să poată sparge tavanele groase şi înguste ale acestor organizaţii, care închid şi ucid sub ele orice tendinţă de viaţă şi creaţie vie din Hristos.

9. Aşa a fost vechiul cler iudeu cu credinţa cea nouă şi vie, nesuferită pentru ei, adusă de Hristos şi propovăduită de ucenicii Lui. Orice curent fierbinte şi înnoitor îi îngrozeşte pe aceşti paznici ai mucegaiului şi al anchilozării. Şi nu permit nicio iniţiativă creatoare chiar în aceeaşi confesiune ca să nu se spargă niciodată vechea coajă a literelor, a formalităţii şi a comodităţii.

10. Pentru oamenii vechi, încremeniţi în ritualul lor comod, trebuie să rămână toate aşa până la sfârşitul lumii ca să nu li se clatine scaunele moi. Li-e aşa de dulce să doarmă, să mănânce şi să lenevească. Aşa îi află şi dreptul cosaş – moartea, care bine face că nu cruţă pe nimeni.
Şi îi duce din locul lor moale, direct în cazanul gheenei.

11. Dar până când vreun astfel de despot acaparează prin nedreptate şi ţine prin silnicie scaunul lui Moise şi cheile lui Petru, el poate pierde pe mulţi şi poate împiedica multe, fiindcă răbdarea lui Dumnezeu este îndelungă.

12. O ce divin era până ce, pe aceste locuri sfinte, stăteau oameni sfinţi, când pe scaunul de patriarh ori de episcop stăteau slujitori divini ca sfântul Ioan ori sfântul Vasile, ori sfântul Grigore.
Ce viaţă înfloritoare de virtuţi şi creaţii era în toată biserica lui Hristos!

13. Tezaurul frumoaselor rugăciuni şi cântări, ori meditaţii şi poezii divine din biserică nu a fost rânduit să sece, să se pietrifice, să îngheţe la nivelul secolului al patrulea… ci izvorul acesta trebuia să curgă mereu, dacă Duhul Sfânt era acolo.

14. Dar îndată după ce s-a aşezat pe scaunul sfânt despotismul formalist, orice bună iniţiativă a fost zdrobită, orice creator adevărat, închis şi orice gură sfântă, înfundată.
Dacă litera lor moartă nu putea crea nimic viu, nu trebuia lăsat să creeze nici Duhul lui Hristos.

15. Dacă iniţiativa creatoare ar fi fost lăsată liberă, ce bogat ar fi ţâşnit şi mai departe izvorul sfintelor inspiraţii, curgând până la sfârşitul veacurilor, înfrumuseţând viaţa oamenilor şi înălţând slava lui Hristos.

16. Desigur că nu tot ce s-ar fi produs prin veacuri ar fi rămas nemuritor. Viaţa însăşi ar fi făcut şi ar face mereu selecţia valorilor, păstrând numai ceea ce ar fi fost cu adevărat inspirat de Duhul Sfânt în cel mai frumos şi adevărat fel.

17. Totuşi ce opere nemuritoare s-ar fi creat prin veacuri, dacă n-ar fi fost căluşul acesta necruţător care a înăbuşit şi a sugrumat tot ce era viu şi nou.

18. Dar cu inchiziţia aceasta monstruoasă care gâtuieşte tot, pietrifică tot, zădărniceşte tot şi ucide tot ce este inspiraţie din Duhul Sfânt, se unesc cu toţii, cu primul care se ridică împotriva unei iniţiative înnoitoare, se unesc îndată şi toţi ceilalţi, susţinând îngheţul în locul dezmorţirii şi uscarea în locul înverzirii.

19. De aici a început conflictul Oastei Domnului cu mentalitatea oficialităţii clericale şi aici este toată explicaţia perpetuării acestor înverşunate lupte împotriva acestui curent evanghelic înnoitor şi creator prin viaţa şi inspiraţia Sfântului Duh.

20. Dragostea vie faţă de Hristos a uneia şi mentalitatea învechită faţă de formalism a celeilalte, le vor împinge mereu pe una spre alta, opunându-se mereu şi menţinându-le mereu într-o luptă necruţătoare…
Până la venirea lui Hristos, care le va despărţi pe veci.
Doamne Duhule Sfinte, suflă cu puterea Ta peste Oastea Ta cea vie şi dă-i roade şi dă-i biruinţă spre a nu fi nimicită de gheaţa şi pustiul înăbuşitor al răsadului Tău Sfânt.
Amin.