Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii
„De faceţi bine celor ce vă fac bine, ce dar este vouă, că şi păcătoşii aceiaşi fac… Ci voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind“ (Luca 6, 33-35).
Fraţilor, noi toţi ne plângem că oamenii sunt răi, fiindcă avem deseori prilejul să vedem că mult mai multă silinţă se desfăşoară pentru facerea răului decât a binelui. Însuşi Sf. Apostol Ioan spune că lumea toată e cufundată în cel rău (Ioan 5, 19), iar Sf. Apostol Pavel de asemenea zice: „răul zace în mine“ (Romani 7, 21). Deci doi din cei mai temeinici stâlpi ai creştinătăţii recunosc că în lume sunt mai multe rele decât bune. De aici, se vede, urmează îndemnurile lor cele stăruitoare către creştini, de a se feri de rele şi a face cele bune.
Cu toate acestea, fraţilor, nu se poate minţi că în marea mulţime a răului, sunt şi câteva grăunţe bune; între zilele lungi de amărăciuni, se pot găsi şi câteva clipe de mulţumire. Ar fi şi de neînţeles ca în lumea aceasta toate să fie rele, odată ce ea e ieşită din mâna lui Dumnezeu care este bun. De aceia şi Sf. Apostol Ioan mărturiseşte că noi suntem dintr-un izvor bun, şi astfel fiind, din fire suntem protivnici către răul care se află în lume. Noi suntem de la Dumnezeu, spune el, iar lumea întreagă e cufundată în rău (I Ioan 5, 19). Din pricina aceasta, cu toate că vedem atâţia făptuitori ai răului în mijlocul nostru, în omenire s-au găsit totdeauna câţiva buni care au ţinut înaintea ochilor celorlalţi icoana câtorva gânduri bune şi a unor învăţături trebuincioase pentru viaţă. Astfel, de bine de rău, în mijlocul unei omeniri nedrepte, s-au grăit uneori şi cuvinte drepte, şi s-au grăit chiar atunci când cei ce le spuneau erau urâţi şi batjocoriţi.
De aici urmează că vreme multă în urmă, chiar înainte de venirea Domnului Hristos, în omenire tot s-au aflat câteva învăţături despre purtarea oamenilor, iar unele chiar foarte bune până azi. În adevăr, cinstirea părinţilor, oprirea furtului şi altele sunt lucruri vechi, pe care puţinii buni, care s-au aflat pe lume, totdeauna le-au spus şi le-au învăţat.
Despre astfel de învăţături, care se aflau şi mai înainte de El, vorbeşte Domnul Hristos în Sf. Evanghelie de azi. De aceia cred că va fi de folos să lămurim mai deplin cuvintele lui.
II
Fraţilor, în cele citite în această Duminică din Sf. Evanghelie, Mântuitorul Hristos ne pune înainte marea deosebire care este între unele învăţături mai vechi ale omenirii şi între legea creştinească. El spune că şi la oamenii mai de demult era datoria ca să se iubească între dânşii, dar că această datorie era mărginită numai la ceia ce se face din firea omului. Domnul mărturiseşte că până şi oamenii cufundaţi în păcate au dragoste către cei ce le arată dragoste; şi, de asemenea, chiar şi păcătoşii fac bine celor de la care au văzut bine.
Cu aceasta Mântuitorul Hristos recunoaşte că, oricât ar fi omul de rău, tot se află într-însul o pornire firească de a răspunde cu bine la bine şi cu dragoste la dragoste. Şi văzând că omul este pornit astfel din firea lui, trebuie să ne bucurăm şi să zicem că acesta e un lucru care cinsteşte neamul omenesc şi că, pe lângă alte lucruri, se arată într-însul şi prin aceasta licărirea scânteii dumnezeieşti.
Dar a ne mărgini la firea noastră, fraţilor, este prea puţin lucru, căci aceasta înseamnă a rămânea la ce avem şi a nu mai face niciun pas mai departe. După cum furnica şi albina asemenea îşi fac locuinţa şi lucrul lor astăzi, ca şi la începutul lumii, tot astfel şi noi am rămânea la ce am fost din începutul începuturilor.
Iată însă că omenirea n-a rămas în ce a fost de la început. În om s-au aflat puteri puse de Dumnezeu, care au trebuit să se descopere şi să rodească. De aceia omul n-a putut trăi ca oricare dobitoc, ci a început a-şi face unelte şi adăpost, a pornit a se lumina şi a cunoaşte lumea mai bine, a ajuns să puie mâna pe puteri din văzduhuri, din pământ şi din apă şi să întemeieze o lume nouă, ieşită din măinile şi din înţelepciunea lui, o lume prin care se mişcă cu mare iuţeală de la un capăt la celălalt al unei ţări şi vorbeşte cu iuţeala fulgerului, prin nişte fire de fier, de la o margine până la cealaltă a pământului.
Apoi dacă în ceia ce priveşte traiul lui şi înlesnirea vieţii a ajuns omul atât de departe şi şi-a pus în lucrare toate puterile sădite într-însul de Dumnezeu, înţelegerea dreaptă a lucrurilor ne arată că într-adevăr, el trebuie să meargă înainte pe toate căile. Ar fi un lucru rău şi neînţelept ca el să meargă înainte cu jumătate din fiinţa lui, iar cu cealaltă jumătate să rămâie în urmă ca o fiinţă sălbatică.
Tocmai asupra acestei cugetări ne aduce cuvântul Mântuitorului din Sf. Evanghelie a zilei de azi. Vorba Lui este că omul din fire e pornit spre unele gânduri şi fapte bune. La aceste gânduri din fire însă vine acum învăţătura cea nouă a legii creştineşti, care spune că este prea puţin a face numai atâta. A răspunde cu bine la bine fac până şi cei mai de rând şi mai răi oameni şi nu este nicio muncă şi nicio opintire a face bine celui care ţi-a făcut bine.
Dar a face bine celui care ţi-a făcut rău, aici e partea cea nouă. În calea aceasta ne spune Mântuitorul că trebuie să mânăm paşii noştri. Dacă este vorba să rodim, după cum am rodit pe atâtea alte căi ale minţii noastre, trebuie să rodim şi în îndeplinirea faptei bune în chip nemărginit, în toate împrejurările, nu numai către cei care ne-au făcut bine. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc şi dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce mare ispravă e aceasta!… Oare nu fac păcătoşii la fel!… Şi de daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă, că şi păcătoşii dau împrumut celor păcătoşi ca să ia întocmai.
Voi însă, spune Mântuitorul, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind, şi va fi plata voastră multă şi veţi fi fii ai Celui Prea-înalt; că El este bun spre cei nemulţămitori şi răi. Deci fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
III
Aici însă li se pare multora greutatea cea mare. Căci după cum omul nu ia ca hrană decât numai ceia ce se potriveşte cu firea lui, deasemenea i se pare că şi învăţătura pentru suflet nu se poate altoi pe noi, dacă nu se potriveşte cu sufletul nostru. De aceia, vorba Domnului, ca să iubim pe vrăjmaşi şi să facem bine celor ce ne urăsc, pare ceva cu neputinţă.
Dacă omul s-ar mărgini numai la firea lui, ar urma ca el să lepede o mulţime de fapte bune. Astfel noi vedem că la nedreptatea care ţi se face şi la supărarea care ţi se aduce sau la o vorbă rea care ţi se spune, după firea lui omul se porneşte cu mânie şi e gata să răspundă. Că şi fiara din pădure tot aşa este: când o loveşti ea e gata să sară la tine. La om însă se ridică cu o putere mai mare: aceia a stăpânirii de sine, care-l face să nu dea drumul oricărei porniri grabnice a lui. De aceia vorbim noi de răbdare, de pace, de bunăvoinţă. Căci dacă ar fi să lucrăm numai după fire, atunci acestea ar trebui să piară din vorbirea omenească şi să facem faptele noastre nu după chibzuinţă şi socoteală, ci aşa cum ne simţim porniţi în fiecare clipă.
Din aceasta se vede că nu e cu dreptul să facem numai ceia ce e după firea noastră, ci trebuie să ne înzestrăm cu puteri sufleteşti care sunt peste şi mai presus de firea noastră. Omul nu poate rămânea numai la ceia ce este, ci trebuie să crească, după cum trupeşte, asemenea şi sufleteşte. Şi pilda ne-a dat-o însuşi Mântuitorul Hristos care, pentru a-şi pecetlui învăţătura sa şi a da pildă omului de a-şi pune toată tăria sufletului pentru lucrul cel bun, nu s-a ferit de a primi din mâna oamenilor până şi moartea pe cruce.
De ar fi după fire, nimenea n-ar trebui să-şi dea viaţa pentru vreo faptă oarecare, niciun ostaş n-ar trebui să meargă la război pentru apărarea ţării, fiindcă viaţa ne este dată pentru ca s-o trăim, şi din fire toată vietatea îşi apără viaţa şi fuge de moarte. Dar în om sunt porniri mai puternice decât cele ale firii, şi atunci tocmai pentru că suntem oameni, trebuie să facem fapte care după fire ni se par cu neputinţă.
Când Domnul Hristos ne spune să iubim pe vrăjmaşii noştri şi să facem bine celor ce ne fac rău, ne cere să facem binele nu atât cât e după firea noastră, ci să mergem cu făptuirea lui până la cea din urmă margine la care se poate face binele. Să alungăm toate îngrădirile care-l îndepărtează pe om de la facerea faptei bune şi să socotim că niciun pic de înfrăţire nu este ca să faci răul ori să te fereşti de a face binele.
Deci, după învăţătura Mântuitorului, omul trebuie să se biruie pe dânsul, să-şi zmulgă tot boldul care-l porneşte la rău. Şi chiar acolo unde se simte mânat de ură şi de patimă, precum sunt oamenii faţă de vrăjmaşii lor, chiar şi acolo să facem binele, biruind toată patima şi toată răutatea din noi.
Şi cu aceasta se câştigă biruinţa nu numai asupra noastră, nu numai în noi rămâne binele alungând otrava răului, ci cu o faptă se face deodată binele din două părţi, căci îmbunezi, moi şi dezarmezi şi pe vrăjmaşul tău care, ca şi tine, e şi el pornit cu ură şi mânie asupra ta.
Cu dreptul deci zice Sf. Apostol Pavel: Nu vă răzbunaţi, ci lăsaţi să lucreze dreptatea Iui Dumnezeu, căci scris este: A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti, zice Domnul. Ci dacă vrăjmaşului tău îi e foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci făcând aceasta, tu îngrămădeşti cărbuni de foc pe capul lui. NU TE LĂSA BIRUIT DE RĂU, CI BIRUIE RĂUL PRIN BINE. (Romani 12,18-21).
Pentru omul care rămâne la firea lui, lucrul acesta poate părea greu şi chiar cu neputinţă. Pentru creştinul adevărat însă toate ajung uşoare, prin ajutorul lui Dumnezeu, căci zice Mântuitorul: Jugul meu este bun şi sarcina uşoară (Matei 11, 30). Şi fericitul Ieronim spune într-una din cuvântările sale: „Sunt mulţi care, măsurând poruncile Domnului după slăbiciunea lor, nu după marele Duh al Sfinţilor, socotesc cu neputinţă ceia ce a poruncit Domnul şi spun că ajunge să nu urăşti pe vrăjmaş pentru a împlini datoria. A-i iubi însă cu totul, înseamnă a cere mai mult decât firea omenească poate da. La aceasta trebuie răspuns că Hristos nu cere lucrurile cu neputinţă, ci pe cele mai bune cu putinţă. Aşa a făcut David faţă de Saul şi Avesalom. Sfântul Ştefan, cel dintâi mucenic, s-a rugat pentru cei ce-l ucideau cu pietre. Apostolul Pavel a voit ca să cadă el sub blestem pentru prigonitorii săi. Tot aşa a învăţat şi a făcut dumnezeiescul Mântuitor Însuşi, când s-a rugat pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“.
Deci legea creştinească e lege de tărie sufletească, fraţilor. Ea pune pe om în stare să facă fapte care, după starea lui obişnuită par cu neputinţă.
De aici se vede că legea Domnului este scut de întărire şi noi datori suntem să alergăm la el, pentru a înlocui cu puterea Lui neputinţa noastră. El ne cere să iubim pe vrăjmaşi şi să facem binele până la capăt, dar ne dă şi o putere pe care fără El n-o putem avea. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor