Iubesc pe-ai mei cu-ntregu-mi suflet,
mai mult ca viaţa mea-i iubesc;
pentru iubirea lor, Iisuse,
suspin, mă rog şi mă jertfesc.
Iubesc fiinţele ce-n lume
cu-a mea fiinţă s-au unit,
purtându-le o neschimbată
iubire până la sfârşit.
Iubesc prietenii ce paşii
uniţi şi-i duc cu paşii mei
cu-o dragoste oricând în stare
să facă totul pentru ei.
Iubesc pe fraţii mei cereşte,
cum numai sufletu-mi iubesc;
de ei mă leagă pe vecie
un legământ dumnezeiesc.
Iubesc, ca pe ai mei, vrăjmaşii,
rugându-Ţi mântuirea lor
şi simt c-aş face pentru dânşii
mai mult de cât aş fi dator,
– Dar în iubirile acestea,
în toate-i un hotar ceresc,
o margine la care toate
se sting, se şterg şi se sfârşesc,
Numa-n iubirea Ta, Iisuse,
n-am nici hotar şi nici sfârşit,
pe Tine Te iubesc atâta
pe cât eşti Tu: Nemărginit.
Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele