Predică la lăsatul secului de brânză
Fraţilor,
Luaţi aminte de voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. (Luca, 21, 34)
Ne aflăm în ziua de lăsatul secului de brânză. Timpul Postului Mare, care se apropie, ne îndeamnă la cumpătare. Sfânta noastră Biserică a aşezat aceste zile ca nişte trepte, pentru ca, puţin câte puţin, să ne pregătim pentru înfrânarea postului. Dar în acest ajun al marelui Post, câte piedici aduce înfrânării un rău şi nesocotit obicei! Dacă postul e timp de înfrânare, câţi rătăciţi nu sunt care intră în el prin neînfrânare!
Oh! fraţilor, cât este de ruşinoasă si nevrednică reaua pornire de a mânca şi a bea peste măsură! Şi este nevrednică, nu numai de un creştin, ci chiar de un om. Când Postul Mare, care bate la uşă, te cheamă la cumpătare şi viaţă măsurată, cum ai să treci aşa iute, de la necumpătarea lăsatului de sec, la cumpătarea postului? De cele mai multe ori, băutura te doboară, te îmbolnăveşte, te opreşte de la lucru, şi astfel, cel dintâi pas al tău în post este mânjit de păcatul neînfrânării. Trebuie să ştiţi fraţilor că Postul Mare este pregătirea întristată a creştinului, ca să treacă cu răbdare amintirea, care se face în fiecare an, a Patimilor Mântuitorului.
Apoi aşa ne pregătim noi pentru Patimile Domnului, prin mâncare până la pierderea minţii? Dumnezeu toate lucrurile le-a dat bune, omul însă, întrebuinţându-le rău, le-a făcut rele. Mâncarea şi băutura sunt amândouă trebuincioase, pentru că ţin viaţa, şi omul trebuie să mănânce numaidecât ceea ce-i trebuie pentru păstrarea puterilor trupului. Îndată însă ce el trece măsura, îndată ce nu mai bea pentru nevoia trupului, ci pentru pofta josnică şi neruşinată de a se ameţi, din această clipă băutura ajunge un lucru rău. În loc ca tu, om, să stăpâneşti băutura, să ajungă ea să te stăpânească pe tine? Atunci înseamnă că te-ai scoborât în rândul vitelor, fiindcă numai vita, unde vede iarbă se şi duce întins acolo. Îndată ce simţi pofta turbată şi gâdilitura băuturii, o putere nevăzută parcă te împinge spre locul desfrânării şi al diavolului.
Nenorocit, de o mie de ori nenorocit, cine a ajuns în această stare! În loc de minte şi voinţă, la dânsul găseşti pofte nesfârşite. Ele îl mână, când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi.
Ah, Puternice Mântuitor şi Înalt Stăpânitor al cerurilor! precum cândva cu biciul ai gonit pe schimbătorii de bani din casa Tatălui Tău, dă-mi şi mie, neputincios în vorbă, biciul cuvântului, dă-mi glas înţelegător, înduplecător şi arzător pentru cei ce, închinătorii ai Tăi cu numele, umblă în voia poftei urâcioase şi ucigătoare a băuturii nemăsurate!
Fraţilor,
1. Cel ce cade în patima beţiei nu se călăuzeşte ca om cuminte. Într-un chip oarecare, el se desface de darul înţelepciunii care este cea mai frumoasă podoabă a unui om, şi pe drept poate fi pecetluit cu cuvintele proorocului David care zice: Omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Psalmul 48, 21). El nu numai se aseamănă dobitoacelor, ci ajunge chiar mai jos decât dânsele, fiindcă ele mănâncă şi beau cât le trebuie, dar nu ajung la blestemăţiile beţivilor.
O, Dumnezeule, ce ruşine pentru o făptură înzestrată cu minte! Ce ruşine pentru un creştin, fiu al lui Dumnezeu, ucenic al lui Hristos şi locuinţă a Sfântului Duh! (1 Co- rinteni 6, 19). Ce ruşine pentru un tată, care trebuie să fie pildă şi lumină celor mai mici ai casei! Ce ruşine pentru un fiu, care va aduce tristeţe şi durere părinţilor, când îl vor vedea coborât aşa de jos! Dar ce zminteală cumplită. Fraţilor, pentru oamenii cumpătaţi, să vadă pe cel cu buzele mânjite de păcatul beţiei, împărtăşindu-se cu sângele preţios şi trupul sfinţit al Mântuitorului Hristos! Unul ca acesta a batjocorit sfintele. Să ştie însă, oricine ar fi el, că foc a luat în gura sa, şi focul acesta cumplit îl va arde (1 Corinteni 11, 29).
2. Băgaţi de seamă, apoi, fraţilor, urmările nenorocite ale beţiei, şi pentru trup şi pentru suflet. Pentru trup, această patimă este izvorul a tot felul de boale şi dureri, care scurtează viaţa şi aduc o mulţime de neputinţe. Desfătarea băuturii este protivnică sănătăţii trupului. Cumpătarea, dimpotrivă, este un leac obştesc pentru bolile trupeşti şi sufleteşti. Este leacul adevărat al trupului şi al sufletului, zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur. (Omilia 10 la Evanghelia dela Matei).
Dar ceea ce e mai nenorocit e că necumpătarea este un izvor de tot felul de răutăţi. Acolo, la masa otrăvită de băutură, se nasc batjocurile, grăirile de rău, certurile, bleste- mele, nelegiuirile, vrednica de osândă batjocură a celor sfinte, bătăile, rănirile, uciderile.
Nu este faptă rea care să aducă bine, şi când vedeţi ce urmări are beţia, vă ajunge să vedeţi că nu e bună. Dar ce spunem noi că nu e bună! E vrednică de focul iadului, fiindcă din nimic nu ies ucideri mai multe ca din această înfricoşată patimă.
Câte fiinţe nevinovate n-au perit din pricina turbării celor aprinşi de băutură! Fiinţe blajine şi îngrijorate stau şi aşteaptă cu ceasurile acasă pe cel ce se înneacă în prăpastia pierzării plin de veninul băuturii. De nenumărate ori, aceste fiinţe iubitoare şi neputincioase de a face cuiva vreun rău, cad jertfite turbării vărsate în suflet de băutura ucigătoare. În loc de tată iubit, lor le vine acasă călăul; în loc de pâine, el le aduce răni şi ucidere! Rânduiala gospodăriei s-a dus de la cel ce a alunecat pe povârnişul alunecos al beţiei. El se duce la adânc, şi în adâncul acesta nenorocirea este cumplită.
3. Dar cel dedat băuturii în nimic nu rămâne ca oamenii aşezaţi. El şi chipul de om şi-l pierde. Cu ochii înroşiţi, cu părul zbârlit, cu privirea rătăcită, cu faţa îngălbenită şi zgâriată, cu trupul slăbit, se întoarce acasă. Toate mădularele lui au pierdut din puterea lor. Numai ceva a crescut: o patimă blestemată, care-l împinge la ură, ceartă şi chiar la moarte.
Din om aşezat, cu rostul lui, în rând cu oamenii cu minte şi de ispravă, îl vezi deodată răsturnat în izvorul păcatelor. El suge toate patimile, şi acestea, una câte una, îl alungă din drumul cel bun şi-l depărtează de starea mulţumită de altă dată.
Copiii lui nu-s copii. Goi, desculţi şi flămânzi; slabi, bolnavi şi neîngrijiţi; neînvăţaţi, trişti şi chinuiţi, – se uită cu jind la copiii oamenilor cum se cade şi trăitori în cumpătare.
Ce viitor au oare aceşti copii? Unul singur: să alunece pe povârnişul hoţiei şi să moară în ocnă sau în spital. Şcoala nu i-a putut învăţa nimic, fiindcă tatăl lor nu le-a dat ce le trebuia. El câştigul şi-l cheltuia pe otravă, iar copiii săi plângeau. Şi apoi copilul silitor are nevoie de bună îngrijire acasă, iar tatăl său face casa iad. În casa Domnului nimenea nu i-a dus. Ei au trăit ca păgânii. Sămânţa adevărului Domnului nostru Iisus Hristos e străină de dânşii pentru că tatăl lor trăieşte ca dobitocul, nu ca omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El nu s-a îngrijit să-şi crească copiii creştineşte. Atunci, fraţilor, ce voiţi să ajungă aceşti copii? Fără îndoială că nimic bun.
Copiii, cu care odată s-au jucat, sunt departe, fiindcă părinţii lor, oameni cum se cade, s-au îngrijit de dânşii. Copiii celui beţiv însă sunt nişte nenorociţi, care stau şi plâng păcatele părinţilor. Neînvăţaţi la nimic, hoţia le deschide braţele, împreună cu tot ce se ţine de dânsa.
Dar suferinţele copiilor merg şi mai departe. Beţia slăbeşte şi îmbolnăveşte trupul omului, iar copiii unui om bolnav sunt şi ei cu un trup slab, sfrijit şi lipsit de bărbăţie.
Deci, bolnavi la suflet şi la trup, iată copiii tatălui beţiv; iată copiii omului care şi-a iubit mai mult poftele sale scârboase, decât odraslele nevinovate; iată urmările înjosirii la care ajunge omul plecat la băutură, din bun şi sănătos cum era mai nainte.
Luaţi aminte, fraţilor, la ce auziţi. Unii sunteţi, iar alţii veţi fi părinţi, şi mare este răspunderea unui părinte. Feriţi-vă de înfricoşata patimă a băuturii, căci cine s-a plecat la băutură părinte bun nu mai poate fi!
4. Dar credeţi că s-a sfârşit cu acestea? Nu, fraţilor, mai este o fiinţă nenorocită care sufere de pe urma beţivului, şi de cele mai multe ori asupra ei se varsă turbarea fără margini a lui. Aceasta este femeia, gospodina casei şi mama copiilor. Durerea ei nu are măsură. Despletită şi zdrenţuită ca vai de ea, rătăceşte din loc în loc, fără nicio ţintă. Durerea ei creşte, fiindcă se vede în neputinţă de a face ceva. Mintea i se pierde în chinul care o mistuie. Cu ochii plânşi şi faţa trasă, ea nu mai ştie de ce să se apuce. Durerea o roade cumplit când îşi vede copiii flămânzi. Ei la dânsa cer, şi atunci, în neputinţa ei, un chin înfricoşat îi sfâşie inima. Se ascunde şi plânge, plânge suferinţa şi deznădăjduirea fără sfârşit. Nici tu casă, nici tu masă cum se cade: totul se prăpădeşte şi părăgineşte la omul care s-a înfrăţit cu beţia.
Aceasta e femeia şi gospodăria celui ce a uitat de toate. Ea se părăgineşte la omul care s-a înfrăţit cu beţia.
Aceasta e femeia şi gospodăria celui ce a uitat de toate, şi şi-a întemeiat gospodărie nouă la cârciumă (crâşmă).
Ei, fraţilor, nu vi se întunecă mintea, în faţa acestei negre zugrăviri? Nu vă apucă tremurul în faţa chinurilor, durerii, suferinţei şi zbuciumărilor pe care le aduce bărbatul în casa sa?
5. Aceasta a adus şi aceasta totdeauna o va aduce beţia. Ea este viermele care roade cele mai scumpe şi mai frumoase porniri ale omului. Este toporul de foc care taie şi arde însăşi tulpina faptelor bune din noi. Este stânca de care se sfărâmă corabia în care omul plutea pe marea acestei vieţi. Este focul mistuitor, care, dintr-un palat frumos, nu-ţi lasă decât o movilă de ruine. Pornirile cele bune din om sunt ca un zăgaz puternic, care opreşte apele să pătrundă într-un oraş. Beţia este ca spărtura zăgazului prin care apele năvălesc asupra oraşului, fiindcă ea târâie toate păcatele după dânsa ca o apă năvalnică.
Omule, omule, nenorocit închinător al băuturii! ridică-te din noroiul ruşinii, pune-te în faţa unei oglinzi şi vezi dacă pe faţa ta nu este scrisă legea împotriva robiei băuturii. Nu vezi tu că mai presus de pântecele ce suge, fără a se mai sătura, este un piept în care bate o inimă, care doreşte binele, care simte dragostea creştină? Nu vezi tu că, şi mai sus încă, se ridică un cap, în care domneşte puterea ce vede adevărul, mintea care dă lumină? Nu vezi tu că mai jos şi de inimă şi de minte, ca un iad dedesubtul cerului şi al pământului, se găseşte pântecele, care nu ştie nici să cugete nici să dorească lucruri înalte?
Trebuie oare multă pricepere pentru a vedea că pântecele trebuie supus puterilor mai înalte, nu să se facă el cap? Dacă, dimpotrivă, tu te sileşti din ce în ce mai mult să-ţi mulţămeşti pântecele, care cere băutură, atunci ia seama ca nu cumva el să ajungă la tine mai puternic decât capul şi mai pre sus de suflet. Ia seama, ca nu cumva el să apese şi să înnăduşe cele mai frumoase părţi ale sufletului şi inimii. Luaţi aminte de voi înşivă ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia, zice Mântuitorul Hristos (Luca 21, 34).
Pentru aceasta, fraţilor, departe de noi toată patima scârboasă a băuturii, care ne înjoseşte şi ne păgubeşte peste măsură. Domnul ameninţă cu nenorocire mare pe slujitorii pântecelui lor. Să ne ferim de a cădea într-însa. Tot cel ce se închină băuturii s-a depărtat de Dumnezeu, căci omul a cărui gură se deschide, nu pentru a lăuda mărirea lui Dumnezeu, ci pentru a înghiţi băutura stricăciunii; omul care jumătate din viaţa sa o cheltuieşte pentru a-şi otrăvi trupul şi sufletul, cum ar mai găsi timp să se gândească şi la lucrurile cereşti, să cerceteze judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu! Luaţi aminte deci la cuvintele Domnului, care vă îndeamnă să nu vă îngreuiaţi inimile cu beţia. Umpleţi-le cu untdelemnul darului ceresc, faceţi-le să ardă de dragoste, să strălucească de credinţă, ca să fim gata a ieşi întru întâmpinarea dreptului Judecător şi să ne bucurăm cu dânsul în palatul Său ceresc! Amin
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor