E plânsul meu, Iisuse, acela ce-l auzi
în ceasul trist de seară când florile se strâng,
când mâinile-s întinse şi ochii mei sunt uzi
– Iisuse, pentru vina iubirii mele plâng!
E glasul meu, Iisuse, acela ce-l asculţi
înveşmântat în jale prin negrul nopţii ceas
– Iisuse, de durerea de fraţii mei cei smulţi
de vânturi rătăcite mi-e-acest amarnic glas!
E focul meu, Iisuse, acela care-l simţi
în clipa sărutării Picioarelor din Cui,
în arderea acelor ascunse suferinţi
pe care mi le-acopăr de gura nimănui.
E darul meu, Iisuse, acela ce Ţi-e dat,
fricos, pe cel mai tainic şi ultim colţ de-altar;
e copt în plâns fierbinte, e-n foc amar sărat,
să-mi poţi ierta iubirea când se re-ntoarce iar.
Iisuse, nu-Ţi retrage piciorul când îl ţin,
Iisuse, nu-Ţi întoarce privirea când mă vezi,
Iisuse, nu-Ţi închide iertarea Ta când vin,
Iisus, – doar data asta, Te rog, să mă mai crezi!
Traian Dorz, Cântarea veşniciei