de Ioan Marini
Şi El „măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit“ (Evr 5, 8)
„Şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui“ (I Ptr 2, 21)
Taina încercării (Evr 12, 5-12; I Ptr 1, 3-9). De ce a fost dus Israel în pustie? Răspunsul este: ca să fie încercat; să se vadă ce este în inima lui; să cunoască pe Dumnezeu şi să fie curăţit. Fiindcă numai aşa putea să se bucure de ţara desfătărilor. Viaţa şi fericirea poporului Său este El, Domnul; de aceea trebuie să-L cunoască şi să-L preţuiască mai presus de toate. Iar la aceasta nu putea să ajungă decât într-un loc deosebit, despărţit de lume şi lipsit de izvoarele ei de ajutorare şi de sprijin, unde El putea să lucreze nemijlocit asupra poporului Său.
Iată de ce a trebuit pustia. „Au văzut lucrările Mele patruzeci de ani“. Au cunoscut puterea şi purtarea Lui de grijă, fiindcă El le-a dat mană din cer şi a făcut să curgă pâraie din stâncă; însă, când a fost vorba să se încreadă în El şi să-L asculte, să se lepede de sine şi să urmeze voia Lui, atunci a ieşit la iveală cea mai urâtă necredinţă şi neascultare. Se făcuse dovada… „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească, şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie…“ (I Cor 10, 1-5). Ei n-au intrat în Canaan. Şi aceasta din pricina necredinţei şi a neascultării lor (Evr 3, 16-19).
Când încercarea se apropie de noi, întrebăm: De ce? Când nuiaua ne loveşte, întrebăm: De ce? Fără îndoială: ca să ni se vadă inima. Ca să ni să audă glasul. În suferinţă suntem sinceri. Masca făţărniciei crapă sub lovitura nuielei şi atunci ne vedem aşa cum suntem. Vorbim cum simţim. Mărturisim precum credem acolo în fundul inimii. Cutare om bogat, care se lăuda mult cu credinţa lui, spunând că El cinsteşte şi iubeşte pe Dumnezeu, când apele i-au luat moara, a fost auzit blestemând şi înjurând pe Dumnezeu… Făcuse dovada. De la gură era credincios. Însă încercarea i-a arătat inima… necredincioasă.
Încercarea te sileşte să te decizi, să te hotărăşti, să te clarifici, să alegi.
Vai, câţi din noi, înainte de a intra în topitoare, nu arătau o credinţă înflăcărată şi plină de avânt, însă când au fost duşi în pustie, curajul li s-a veştejit ca şi curcubeta lui Iona (Iona 4, 7). Gura care în „vremuri liniştite“ rostea rugăciuni şi predici minunate, cârteşte acum pentru fiecare greutate ce întâlneşte, pentru fiecare lipsă ce trebuie să îndure. Suntem necăjiţi că lipseşte carnea, dar nu vedem mâna dragostei care ne hrăneşte cu mană. Ne întristăm că nu avem decât o pernă la cap, dar nu vedem pe Cel ce este Iehovah Şalom (Cel Veşnic pacea noastră) şi, nesocotiţi cum suntem, ne uităm înapoi spre Egipt şi întindem mâna – cerşetor nenorocit – spre ajutorul lui Faraon şi al slugilor lui…
Ah, ce ocară adusă Dumnezeului dragostei, lui Iehovah Jireh (Cel Veşnic îngrijeşte!). Ce jignire pentru Dumnezeul bunătăţii o asemenea purtare, ce aruncă ţărâna îndoielii şi necredinţei în faţa Lui! Ce lucru urât, ce plâns respingător şi greţos este plânsul acela de la Cades, din pustia Paran, când poporul a plâns toată noaptea şi a cârtit împotriva lui Moise şi Aron şi împotriva Domnului, că de ce i-a scos din Egipt şi de ce n-au murit în pustie şi de ce îi duce Domnul să fie ucişi de popoarele Canaanului (Num 14, 1-4). Astfel, necredinţa este şi mincinoasă şi oarbă, spunând astfel de prăpăstii.
A te plânge împotriva greutăţilor şi a te întoarce înapoi când le-ai întâlnit, înseamnă necredinţă şi ocară adusă Domnului, înseamnă a-L face neputincios şi a-L lipsi de însuşirea dragostei şi bunătăţii, fiindcă te lasă să suferi.
Credinţa însă nu face aşa. Ea priveşte greutăţile în faţă, liniştită; primeşte lipsurile fără să se tulbure şi intră în încercare cu încredinţarea că Domnul va purta de grijă. Astfel, „cei ce se pogorâseră pe mare şi făceau negoţ pe apele cele mari“, ajung să vadă „lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului“ şi să-L laude… că El lucrează ca să izbăvească în chip minunat pe cei ce se încred în El (Ps 107, 23,24,30).
Dragul meu, ai ajuns în încercare? Grijeşte! Aceasta e clipa cea mare! Nu alerga să bei apele tulburi ale Nilului, ci aleargă la izvoarele apelor curate şi limpezi ale Golgotei.
Este scris că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fapte 14, 22). Trebuie să suferim acele „felurite încercări“, pentru ca „credinţa voastră, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Iisus Hristos“… (I Ptr 1, 7-9).
Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii… Dumnezeu ne pedepseşte (ne încearcă) pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. (Evr 12, 2-14).
Fă-mă, Doamne, să înţeleg taina încercării prin care trec şi dă-mi putere să mă supun şi să tac, fiindcă Tu lucrezi; şi dacă nu pot să înţeleg, o, dă-mi harul Tău, ca să nu cârtesc, ci să mă plec smerit sub nuiaua înţelepciunii şi dragostei Tale.
Gânduri creştine, vol II