Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 24
1. Fiecare lucrare vie a Domnului Hristos este ca un izvor, apoi ca un râu, apoi ca un fluviu – până ce ajunge în El, Oceanul cel Mare care le adună pe toate.
2. Cât de însemnat lucru este pentru un izvor care ţâşneşte ca să aibă încă de la început o albie dreaptă, frumoasă şi adâncă, prin care să se scurgă folositor şi curat!
3. Pentru că fiecărui izvor, încă de la începutul său, i s-a rânduit o chemare, o slujbă, o muncă sfântă pentru a uda, a înverzi şi a face roditor locul de unde a izvorât şi tot drumul ce i s-a rânduit până la vărsarea lui finală.
4. Ce greu este totuşi să ţâşnească un izvor viu undeva! Câte frământări subterane, câte lupte cu puteri potrivnice, cu stânci puternice, cu straturi suprapuse – până când primele unde ţâşnesc la lumină, la libertate.
5. Ce forţe puternice trebuie să împingă din străfunduri până când aceste unde ies biruitoare şi pornesc în fericita lor misiune vie şi veşnică!
Cursul liniştit al undelor din afară îl văd toţi. Dar lupta nevăzută a celor din adâncuri numai Dumnezeu o ştie.
6. Aşa este şi cu orice lucrare duhovnicească ţâşnită de undeva. Trebuie să fie nişte forţe puternice adunate de veacuri în străfundul acelui loc, care, lucrând mereu, ajung odată să iasă la lumină într-un om creator, apoi într-o lucrare creatoare, cu un curs creator.
7. Sfântul Pavel spune despre el însuşi că aduce cu sine din străfundul originii sale tot ce au avut bun în ei moşii şi strămoşii săi, căci el zice: „Mulţumesc Dumnezeului meu pe care-L slujesc din moşi-strămoşii mei…”
Tot ce adunaseră bun în ei toţi înaintaşii săi se revărsa acum cristalizat în afară prin el… Apoi prin lucrarea care a început cu el…
8. Desigur, e mare lucru ca un izvor să ţâşnească frumos şi curat undeva, dar este un lucru poate şi mai mare ca acestui val de ape să i se croiască un drum tot aşa de frumos şi de curat mai departe.
9. Căci multe izvoare care au ţâşnit puternic undeva – dacă n-au avut un curs bun şi statornic – s-au prefăcut îndată, ori ceva mai târziu, în nişte băltoace pline de murdărie şi boli. Ar fi fost mai bine să nu fi fost deloc.
10. Un profet binecuvântat va face totdeauna o lucrare binecuvântată, conducând spre un bun sfârşit acel bun început de la izvorul său.
11. Profetul inspirat de Dumnezeu nu sparge numai crusta prin care să ţâşnească izvorul pe care îl aduce, ci îi şi croieşte drumul drept prin care să curgă spre rodnicia câmpiilor prin care va trece până la revărsarea sa în Oceanul cu care se va contopi.
12. Un râu sănătos îşi are chiar de la izvor numele său şi specificul său. Şi, peste tot pe unde trece, el adună în albia lui apele mai mici ori mai mari pe care le întâlneşte – şi care îndată ce ajung în el îşi lasă numele lor şi îşi primesc numele lui. Îşi lasă cursul lor şi iau cursul lui. Îşi lasă specificul lor şi îşi însuşesc specificul lui.
13. Iată istoria Oastei Domnului, a acestui izvor viu şi sfânt, ţâşnit din străfundul conştiinţei creştine a părinţilor noştri şi din specificul curat al neamului nostru, ca singurul produs fericit al amânduror acestor valori.
14. Profetul prin care Dumnezeu a adus din străfundurile noastre cele mai curate acest izvor aducător de viaţă nouă nu numai că l-a făcut să ţâşnească atât de viu, de curat şi de frumos, spărgând o crustă groasă de veacuri, – dar i-a şi croit un drum tot aşa de nou şi de fericit spre tot viitorul ei.
15. Lucrarea evanghelică a Oastei Domnului creşte mereu ca un râu viu şi puternic. De peste toate dealurile şi munţii frumoşi ai patriei noastre duhovniceşti, sute şi mii de râuleţe se scurg fericite în albia ei, crescând-o mereu.
16. Ea le dă tuturor acestor noi şuviţe de ape frumosul ei nume şi frumosul ei specific, făcându-le să devină pricina unor tot mai mari înviorări pentru toate ţinuturile pe unde trece revărsarea ei.
17. Dumnezeul vieţii şi puterii, Care a ţâşnit-o şi Care i-a dat chiar de la izvorul ei Numele Lui Sfânt, – o va face să curgă ca un fluviu minunat, până ce se va revărsa odată în Oceanul Său Etern şi Nemărginit.
18. Până atunci însă, ea trebuie să-şi urmeze cursul ei rodnic şi frumos stabilit de la izvor. Să nu-şi piardă nici numele, nici specificul şi nici direcţia, ci să ducă frumos până în Oceanul Veşniciei toate izvoarele, pâraiele şi râurile rânduite şi încredinţate de Dumnezeu ei să I le ducă ea.
19. Când va fi ajunsă acolo, Oastea Domnului nu va mai avea nevoie nici de numele ei de azi, nici de lupta şi jertfa aceasta de acum, căci atunci scopul şi rostul ei se vor fi împlinit.
Dar numai Atunci.
20. Până Atunci însă, noi şi cei ce vor veni după noi trebuie să-i păstrăm cu toată sfinţenia atât numele, cât şi specificul şi direcţia ei până la sfârşit, fiindcă toate acestea suntem noi. Ele sunt identitatea noastră în Hristos – şi identitatea Lui în noi. Amin.