Cea mai mare fericire pentru o familie este să-L aibă pe Hristos. Dar nu numai pe un timp oarecare, ci pentru totdeauna, ca Stăpân, Cârmuitor, Domn şi Mântuitor. Ce minunat! Hristos în familie. Nu există nici o casă, nici o colibă, nici un bordei, oricât de sărăcăcioase ar fi ele, unde Hristos să nu poată intra. Fiindcă El nu se uită la înfăţişarea dinafară a casei, ci la inima cere-I deschide. Şi, dacă El este bucuros să intre în coliba inimii noastre, tot aşa El vrea să intre şi să rămână şi în casa noastră, în familia noastră, pentru a ne face cel mai mare bine ce ni s-ar putea face: să ne facă pe toţi fericiţi.
Sunt atâtea familii unde, mai înainte, certurile, neînţelegerile, sudalmele şi răutăţile se ţineau lanţ. Case unde se trăia ca-n iad. Când au primit însă pe Hristos, totul s-a schimbat. Pacea, bucuria, bunăînţelegerea, răbdarea, îngăduinţa au luat locul celorlalte.
Ce fericire ca Însuşi Dumnezeu să locuiască într-o familie! Dacă Hristos e la cârmă, noi ne vom afla în siguranţă şi pace în orice vreme. Cu El împreună, marea vieţii va fi trecută cu bine.
Hristos în familie!
Gândindu-te la acest lucru, amintirile ni se duc la casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria, din Betania. Ne gândim la prima zi când Mântuitorul a trecut pragul casei lor, a vorbit cu ei, le-a împărtăşit gândurile inimii Lui şi le-a dăruit dragostea Lui, iar ei, la rândul lor, le-a dat-o pe a lor.
Astfel, din prima zi ei L-au cunoscut. L-au iubit şi le-a rămas prieten al casei şi al vieţii lor întregi… De acum, casa lor era pururi deschisă pentru El. Îl aveau la inimă, Îl iubeau. Şi aveau de ce. De când L-au cunoscut, viaţa lor a fost binecuvântată în chip deosebit. Când au avut o întristare, El i-a mângâiat; bucuria El le-a sfinţit-o; urâtul şi plictiseala au plecat de când El le-a trecut pragul. Bucuria lor cea mai mare era să-L aibă pe El în casa lor, să-L privească, să-I asculte cuvântul. Maria, mai ales, când venea Domnul, ştia să lase totul şi să-I asculte cuvintele pline de har. Şi ascultarea ei a rămas ca o pildă veşnică pentru toţi cei credincioşi. „Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Lc 10, 42).
Dar durerea nu i-a cruţat nici pe aceşti copilaşi credincioşi, pe această familie a Domnului. Aici, pe pământ, şi El a avut din belşug parte de durere, suferinţă şi necaz. Iar moartea Lui a fost cea mai grea şi mai dureroasă din toate câte au putut fi vreodată. De aceea, cei credincioşi nu se lasă a fi biruiţi de întristare, când paharul durerii le atinge buzele. Totuşi mângâierea pe care El n a avut-o în timpul Calvarului o pot avea ei, fiindcă El este cu ai Săi tot timpul, şi ei pot merge cu El totdeauna cu tot ceea ce îi mişcă şi le strânge inima.
Aşa a fost şi la casa din Betania, în ziua când Lazăr a fost bolnav şi apoi mort şi îngropat. Surorile se vor fi tânguit că Prietenul lor nu vine să tămăduiască pe Lazăr. Au trimis după El, şi El a întârziat. Totuşi, de departe, El veghea asupra celor iubiţi ai Săi. N-avea să se întâmple nimic altceva decât ceea ce El putea să îngăduie.
Voi, copii ai Domnului, tu, mamă, tu, tată credincios, ce ziceţi voi când sabia încercării trece prin casa voastră, când solia morţii vă ia pe una sau alta din odraslele voastre? Sunteţi mulţumiţi? Vă tânguiţi? Cârtiţi? O, nu-i potrivit acest lucru pentru voi, care aţi crezut în Domnul! Surorile din Betania, când au înţeles că Iisus vine, s-au dus la El. Lacrimile credinţei şi ale durerii au totdeauna răsunet în inima Lui.
În faţa mormântului lui Lazăr, împreună cu Marta şi Maria, lăcrimau şi ceilalţi, dar lăcrima şi Iisus. „Iisus plângea” (In 11, 35). Aşa simţea El împreună cu alţii. Aşa lua El parte la durerea celor iubiţi ai Săi. Aşa îi mângâia El, pentru ca apoi să le bucure inima prin minunea Sa, prin desfăşurarea puterii Sale minunate. „Eu, Eu vă mângâi – zice Domnul. Cum mângâie o mamă pe copilul ei, aşa mângâie Domnul pe copiii Săi.”
Deci întotdeauna mergeţi la El! Învăţaţi să alergaţi la El şi la sprijinul Lui!
Hristos în familie! Este El şi în familia ta, tată şi mamă, cititori ai acestor rânduri? Dacă da, atunci ştiu că voi şi copiii voştri sunteţi cele mai fericite fiinţe de pe pământ. Dacă El este în casa voastră, atunci ştiu că acolo nu sunt certuri, beţii, minciuni şi alte păcate. Cu multă plăcere, chiar îngerii vin să stea împreună cu voi, să vă slujească şi să vegheze asupra voastră. Acolo nu se stinge rugă-ciunea şi nici cântările duhovniceşti. Iar Biblia se deschide în fiecare zi, fiindcă voi nu trăiţi numai cu pâine, ci „cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4, 4).
Dar dacă tu, tată, mamă sau tânăr, tânără sau copilaş, eşti singurul care-L ai pe Hristos, iar ceilalţi ai tăi Îi sunt străini sau vrăjmaşi, suferi mult. Inima ta are o rană care strigă, spunând: „Priviţi, o, voi câţi treceţi pe cale, şi vedeţi de este durere ca durerea mea!” Şi cum să nu te doară, când cei mai iubiţi ai tăi, pe care i-ai vrea fericiţi aici şi Dincolo, nu vor să ştie de Cel mai bun, de Cel mai blând, de Cel mai iubitor Stăpân, Domn şi Mântuitor, pentru a sluji, în schimb, vrăjmaşului Lui şi al lor, păcatului, eului lor şi satanei.
Voi puteţi face ceva totuşi pentru ai voştri. Şi trebuie să faceţi. Mai întâi: rămâneţi credincioşi Domnului vostru. Trăiţi cu El, astfel ca viaţa voastră să vorbească despre El. Fiţi blânzi, răbdători, iubitori, aşa precum v-a învăţat El în predica de pe munte (vezi Mt 5, 1-2)!
Apoi, rugaţi-vă pentru ai voştri care nu s-au întors încă la Dumnezeu. Până la sfârşit, Dumnezeu vă va asculta. Poate vor veni. Trebuie să vină şi ei la Domnul.
În sfârşit: suferiţi. De multe ori, răbdarea mamei a întors pe tata. Răbdarea fiicei a întors pe mama. Şi, rând pe rând, după un timp, casa s-a schimbat. Nu disperaţi! La rugăciune, la răbdare, stăruinţă şi iubire, să cucerim fiecare casa noastră pentru Hristos!
Cititorule! Vrei? Vino, să începem chiar azi!
Revista «Familia Creştină», nr. 2, din iulie 1941, pg. 1