Neagoe Basarab
Începuturile învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul ţării Ugrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-sau Theodosie Vodă

Partea întâi. Cuvântul 1

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slaveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au facut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă. O, câtă iaşte de multa mila ta, Doamne, şi gândul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale şi lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi să arată noao. Dumnezeu fu în ceriu şi om pre pământu şi într-amândoao desăvârşit. Si pre om şi-l facu fiiu iubit şi mostean împărăţiii sale. O, mare iaşte taina întelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru şi să strigăm dinpreună cu David, zicând: „Chiuiţi lui Dumnezeu, tot pământul, slujiţi lui Dumnezeu în veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie. Să ştiţi că acela ne-au facut, iar nu noi, şi acela iaşte Dumnezeul nostru şi noi suntem oamenii lui şi oile păşunii lui. Intraţi prin poarta lui în ispovedanie, în curţile lui, în cântări, mărturisiţi-vă lui şi lăudaţi numele lui, că iaste bun şi milostiv Domnul şi sfânt Dumnezeul nostru. Că iaste mila lui cea mare cu noi în véci, şi bunătatea lui cea multă“. Şi den nimic ne-au făcut de suntem şi făcu toate puterile céle făr’ de trupuri.

Dar pentru ce? Numai ca să lăudăm numele lui, cel ce ne-au făcut, Domnul domnilor şi Dumnezeul dumnezeilor. Adusune-au în arătarea şi în slava numelui său cel sfânt, ca să-l proslăvească îngerii în ceriurile céle de sus cu numele sfintei şi a începătoarei de viaţă troiţă. Aşijderea au tocmit şi firea fiinţii noastre ceii omeneşti şi ne-au dat minte şi cuvântu şi suflet îmbrăcate în trup, şi ne-au înfrumuseţat cu chip şi cu podoabă şi ne-au tocmit cu toate dichisile céle bune şi ne-au alcătuit trupul cu toate mădularile: cu gură, cu urechi, cu picioare, cu ochi şi cu mâini, ca acéstea toate să le întindem şi să le lărgim în lauda lui Dumnezeu, iar nu spre lucruri spurcate şi scârnave şi făr’ de lége, carile nu să cad.

Drept acéia, să cinstim şi să slăvim pre ziditorul nostru şi să-i mulţămim ca celuia ce ne-au făcut şi ne-au cinstit. Trup ne-au dat, ca cu dânsul să slujim Dumnezeului celui putérnic şi bun şi întru nimica să nu lăsăm soarta diavolului, vrăjmaşului lui Dumnezeu şi pierzătoriul sufletelor noastre, să nu-l lăsăm să ne stăpânească el, ci totdeauna să rugăm pre Dumnezeul cel milostiv, pentru că a lui făptură şi zidire suntem. Gură ne-au dat ca să o desfacem şi să o deschidem şi cu mare glas să lăudăm mărirea şi putérea lui, iar nu în cuvinte spurcate şi în vorbe scârnave, care nu să cad, nici să cuvin, de care apoi vom da şi seamă la zioa cea mare şi înfricoşată a judecăţii, la a doao venire a lui Dumnezeu. Ochi ne-au dat ca să-i rădicăm în sus şi să vedem slava lui Dumnezeu, cu a căruia poruncă să făcură toate, că „acela zise şi fură, acela porunci şi să zidiră“ ceriul, văzduhul, soarile, luna, stélile şi altile toate câte suntu văzute şi nevăzute şi să mulţămim lui Dumnezeu, făcătoriul si dătătoriul tuturor. Limbă ne-au dat ca să slăvim şi să trimitem laudă în sus neîncetat numelui său celui sfânt, iar nu să o întoarcem spre bârféle şi spre cuvinte deşarte, nici spre patimile céle drăceşti, care sunt trupului cu dulceaţă, iar sufletului cu nevoie şi cu muncă, nici să grăieşti céle ce sunt spre aţiţarea pohtelor trupeşti. Că şi apostolul zice: „Vorbele céle réle strică şi putrezescu năravurile céle bune”. Urechile ni le-au făcut în cap ca cu dânsele să ascultăm şi să auzim cuvintele lui Dumnezeu şi să păzim toată légea şi să facem voia lui. Mâini ne-au dat ca să le lărgim şi să le întindem spre înălţimea ceriului şi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate făpturile sale şi să le lungim spre mila lui. Picioarile ne-au dat, iar nu ca altor dihănii, care sântu mute şi necuvântătoare şi umblă pre pământu după cum le iaste firea şi voia lor şi orîncătro vor să să întoarcă, într-acolo să pornescu şi mergu. Ci noao să cade să păşim şi să călcăm dreptu spre céle cereşti şi cu trupul, şi cu capul, ca nu cumva să ne lunecăm în lucrurile céle trupeşti şi lumeşti şi putrede şi trecătoare, ci să umblăm pre căile céle nevinovate, cum zice fericitul David: „Fericiţi cei nevinovaţi, carei umblă în légea Domnului!“ Şi să păşim şi să stăm spre priveghiarea cea de toată noaptea şi mai ales la zilile céle mari şi la praznicile céle dumnezeeşti şi în toate zilile vieţii noastre. Să păziţi precum iaste légea şi obicéiul şi să vă feriţi de toate răotăţile şi scârnăviile şi spurcăciunile şi să vă rugaţi lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, ca să să milostivească spre voi. Şi lui Hristos să faceţi rugăciuni de mulţămire, cu cântări pentru toate céle ce ne-au dat, cu rugă curată şi cu trup şi cu suflet neschimbat şi neclătit. În sfintile şi dumnezeieştile bisérici, aşijderea sa aduceţi lui Dumnezeu jirtvă făr’ de sângile şi să vă priceştuiţi sfintelor şi celor făr’ de moarte dumnezeieştilor taini ale lui Hristos, care cu adevărat suntu trupul şi sânge fiiului lui Dumnezeu, ca deaca vă veţi priceştui cu sfântul lui trup şi sângele, să împărăţiţi cu dânsul întru împărăţiia lui cea netrecătoare şi viaţa de veci, precum sângur Domnul Hristos au zis: „Cela ce va mânca trupul mieu şi va bea sângele mieu, fiind vrédnic, aceluia eu îi voiu dărui viaţa de véci”.

Vezi mila lui Dumnezeu, vezi dragostea lui cu carea au iubit pre noi! Vezi darul lui cu care ne-au dăruit! Cât iaste de multă mulţimea milelor tale, Doamne! Că au urcat firea noastră cea omenească mai deasupra decât toate puterile céle cereşti. Dumnezeu s-au înălţat şi au şezut pre scaunul mărirei puterilor sale. Iar alte făpturi câte suntu supt ceriu şi lucrurile ale lui Dumnezeu, toate suntu tocmite şi rânduite în treaba şi în slujba neamului omenescu: soarile, luna, stélile, vâzduhul, vântul, ploile, pământul şi marea şi toate câte-s într-însa. Iar pre omul făcu-l vieţuitoriu şi împărat şi biruitor tuturor faptelor sale câte sunt supt cer, şi încă nu numai atâta; ci-l făcu soţ şi moştean şi iubit fiiu şi-l dărui de fu Dumnezeu şi biruitor împărăţiii sale cei cereşti, cum iaste scris şi zice: „Fiţi sfinţi, cum suntu şi eu sfânt, fiţi dumnezei, cum suntu şi eu Dumnezeu!“ Şi iară mai zice: „Eu ziş: toţi sunteţi Dumnezeu şi fiţi fiii Celui de Sus, iară voi muriţi ca oamenii şi ca unul din domni cădeţi”.

Iar domnii în ce chip cad de la Domnul şi Dumnezeul lor? Cad unii din credinţă, iară alţii din fapte. Deacii ei mor. Ca oamenii carii suntu suptu stăpâni, cu trupurile mor domnilor şi împăraţilor pământeşti, iară cu sufletele ei mor lui Dumnezeu, dacă îi ajunge amarnica moarte şi suntu nepocăiţi de păcatile lor. Că măcar deşi zice că „nu iaste după moarte plângere, nici în iad tânguială şi vaete” iar cu adevărat iaste, şi acolo suntu ţipétile céle cu nevoe şi suspinile şi gémetile céle gréle şi oftările céle amară. Că acolo lăcuescu în muncile céle groaznice şi fără sfârşit şi în focul nestinsu totdeauna să află, avându plângere necurmată şi nemângâiată, şi nici de un folos le iaste.

Dreptu acéia, iubitul mieu fiiu, să fii milostiv tuturor oamenilor şi tuturor gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pre mâna ta, pentru care însuşi Domnul Dumnezeul nostru şi mântuitorul Iisus Hristos ş-au vărsat sfântul sânge al său. Şi să nu omori pre niminea făr’ de judecată dreaptă şi făr’ de ispovedanie, ca să nu fii şi tu junghiat fără de milă, ca noatenii şi ca mieii; că sângile omului nu iaste ca sângile vitelor sau ca altor fieri sau ca al păsărilor, ci iaste într-alt chip, sânge ales şi curăţit cu sfântul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, care l-au vărsat pre cruce în cetatea Ierusalimului, în zilile lui Pilat de la Pont. Ca nu cumva, pentru pripa, să moară ţie cu trupul, iar lui Dumnezeu cu sufletul. Că şi noi însine carii suntem, măcară domni, măcară bogaţi, măcară săraci, tot greşim lui Dumnezeu şi suntem vinovaţi şi vom să stăm toţi dinpreună la înfricoşata judecată a lui Hristos. Că însuşi Hristos pentru sufletile noastre de bună voie a sa s-au dat spre moarte, ca pre noi pre toţi să ne facă fiii lui Dumnezeu.

Pilda: Eu ziş: „Toţi suntem dumnezei şi fiii celui de sus”. Tâlcul: Zise Domnul: „Ca un bun, pre toţi i-am făcut împăraţi şi domni şi putérnici, iară ei se-au întorsu în lucruri réle şi deşarte”. Pilda: „Iar voi muriţi ca oamenii”. Tâlcul: „Iar voi cugetându céle pământeşti, periţi”. Pilda: „Şi ca unul din domni cădeţi”. Tâlcul: „Şi satana era domnul îngerilor, iară pentru trufia lui căzu”. Aşijderea şi fieştece domnu semeţ şi nemilostiv va cădea şi nu să va scula. Iar de să va tâmpla domnului să cază, iară apoi el să va întoarce şi ca plânge de căderea sa cu toată inima, are Dumnezeu putére să-l rădice; că Dumnezeu iaste judecătorul, şi a lui iaste judecata. Cum iaste zis: „Domnul va judeca marginile pământului, ca un drept ce iaste, şi va da putére împăraţilor noştri, şi va înălţa cornul unsului său”. Dreptu acéia, „să nu să laude înţeleptul cu înţelepciunea sa, nici putérnicul cu putérea sa, nici bogatul cu bogăţia sa. Ci de acéstea să să laude cel ce să lăuda”, măcară de ar fi împărat, măcară domnu, măcar biruitor, „tot să cunoască pre Dumnezeu, care l-au făcut, şi cu frica şi cu cutremur să facă judecată pre pământu”. „Faceţi pace şi rugă cu toţi, că fără de acéstea niminea nu va putea vedea pre Dumnezeu”. Vezi iubitul mieu, pre împăratul cel mare, care ne-au iubit şi ne-au făcut şi pre noi împăraţi pre pământu, ca şi pre sine, şi-i iaste voia să fim şi în cer; şi daca vom vrea noi, vom fi, numai să facem bine şi vom fi împăraţi şi vom împărăţi în véci. Însă împărăţiile şi domniile céste după pământu suntu în mâna şi voia lui Dumnezeu, şi în nevoinţile noastre céle bune se-au dat. Iară împărăţiia cea cerească încă iaste în voia noastră şi ne-o va da Dumnezeu, numai de vom vrea. Dară cunoşti care iaste împăratul cel mare şi putérnic? Acela iaste împăratu împăraţilor şi domnu domnilor şi Dumnezeul dumnezeilor, carele biruiaşte vii şi morţii şi au făcut toţi vecii. Pentru acéia dă slavă celui ce te-au rădicat din pământu şi te-au făcut lui fiiu şi ceriurilor împărat, şii noroadelor şi oamenilor biruitor mai mare şi poruncitoriu, şi te-au pus domnu pre pământu, să judeci oamenilor pe direptate şi săracilor în judecată, cum zice şi prorocul grăind: „Doamne, dă judecata ta împăratului şi direptatea ta fiiului împăratului”. Dară de ce împărat grăiaşte prorocul? Grăiaşte de împăratul Hristos. Cunoşti că „tot darul cel desăvârşit pogoară de sus, de la tatăl” şi pre împărat, şi pre domnu, şi pre preot, şi pre tot omul carele iaste al lui Dumnezeu.

Drept acéia să cade fiiului împăratului, carile iaste fiiu lui Dumnezeu, să judece dreptu, că şi judecata a lui Dumnezeu iaste, iară alt a nimănui. Şi vă plecaţi suptu putérnica mâna lui Dumnezeu, cum zice apostolul, ca făcătoriului şi împăratului vieţii şi al veacului nostru, cu toată frica şi cutremurul, ca într-o vréme să vă înalţe şi să trăiţi mult pre pământu bun. Acum pricepeţi, împăraţilor, şi vă învăţaţi, toţi cei ce judecaţi pământul, lucraţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi cu cutremur, primiţi învăţături, ca să nu să mânie cândva Domnul spre voi şi să pieriţi din calea dreptului, când se va aţiţa de pripă urgiia lui. Mâniiaţi-vă şi nu greşiţi de céle ce gândiţi întru inimile voastre, în paturile voastre vă umiliţi. Şi iară mai zice prorocul: „ţie iaste lăsat săracul, şi méserului tu îi fii ajutoriu”. Că şi fiiul lui Dumnezeu săracu fu trimis în lume, cum iaste scris. Iar ţie ţi-au dat Dumnezeu împărăţia într-această lume scurtă.

Dreptu acéia să cade împăratului şi domnului să aibă judecată direaptă şi nefăţarnică, dinpreună şi alte bunătăţi toate, că „cinstea împărătească şi domnească judecată iubéşte”, cum iaste zis; că împăraţii cei adeveriţi nimica nu fac făr’ de judecată, că cu judecata suntu îndreptători şi putérnici. Tu, Doamne, ca un Dumnezeu ai gătit dreptatea ta şi o ai dat-o împăraţilor şi domnilor, iar adeverinţa o ai împărţitu tuturor oamenilor. Judecata şi direptatea în Iacovu o ai făcut-o. Că Hristos iaste judecătoriu şi dreptatea şi adeverinţa. Şi zice: „Iacovu iaste sluga mea cea aleasă“. Prorocul zice: „Înălţaţi neîncetatu pre Dumnezeul nostru şi vă închinaţi razimului picioarelor lui”. Măcară de eşti împăratu, măcar domnu, măcară bogat, măcară sărac, tot vă închinaţi razimului picioarelor lui, că iaste sfânt, şi acela iaste domnul şi judecătorioul cel înţeleptu şi înfricoşat şi vécinic. Deci, de vei judeca pre cineva cu judecată nedreaptă şi făţarnică, Dumnezeu va fi ţie şi oamenilor tăi judecător cu plată, că zice: „ Eu suntu izbânditoriul şi voi izândi”. Iară prorocul zice: „Jalea şi suspinile săracilor le-ai auzit, Doamne, gătirea inimilor lor le-au socotit urechea ta. Judecă săracului şi smeritului, ca să nu mai adaogă după acéia omul de a să mări pre pământu”. Dreptu acéia, ascultă, şi ia aminte şi socoteşte, să nu mai adaogă omul după acéia a să mai înălţa. Că iaste zis: „În zadar va fi turburarea celor ce să mărescu”. Iar de vei face judecată făţarnică, tu cugetă cându să va lua judecata de la tine şi să va da altuia, carile va judeca cu dreptate oamenilor lui Dumnezeu. Şi va face izbândă Dumnezeu, precum au zis: „si suspinile săracilor nu vor peri până în sfârşit”. Că măcară de eşti şi împăratu sau domnu, iar judecata tot iaste a lui Dumnezeu şi cu porunca lui eşti pus păstor tu, şi tocmitor faptelor lui. Pentru acéia scrie, de zice: „Fraţilor, judecaţi pe direptaté şi priiatenilor şi streinilor şi celor mari şi celor mici. De niminea să nu-ţi fie ruşiné, că judecata iaste a lui Dumnezeu”. Ci câtă vréme va fi dată pre mâna ta, fie-ţi grijă şi frică de slujba care ţi-au dat-o Dumnezeu în seama ta, că nici ai adus nimic cu tine într-această lume, nici vei să iai nimic. Ci, cum zice dreptul Iov: „Gol te-ai născut din pântăcile mâne-ta, iar gol te vei duce”, deaca nu vei fi îmbrăcat cu lucrurile céle ce să cad ale bunătăţii. Că „nimic nu iaste al tău”, cum zice apostolul, ci toate-s ale lui Dumnezeu. Iar, desi ai tu, nu te lăuda, că de la Dumnezeu le-ai luat, ca să dai schiptrul şi steagul împărăţiei şi domniei tale cu multă mulţumire, cum şi împăraţii cei mai denainte vréme ş-au dat împărăţiile în mâna lui Dumnezeu tatăl, cu multă îndrăznire şi cu multă cinste şi cu mare îndreptare. Şi cu împărăţiile lumii aceştii trecătoare au dobândit împărăţiia cea netrecătoare a ceriului şi au luat cununa bunătăţilor din mâinile lui Dumnezeu. Şi să nu ţi să înalţă inima, nici să te trufeşti de limbile şi de năroadele céle multe, că de la Dumnezeu fu dată putére voao şi biruinţă de la Cel de Sus. Că toată judecata iaste a lui Dumnezeu şi Dumnezeu va să judece oamenii. Dumnezeu iaste judecătoriu dreptu şi tare şi îndălungu răbdătoriu şi nu aduce mânie în toate zilele. Acela iaste milostiv şi îndelung răbdătoriu şi îndurătoriu şi au gătit scaunul său spre judecată, şi iaste gata în toată vrémea şi în tot ceasul să judece lumea cu dreptate şi oamenii aşijderea. Şi pre cei drepţi să-i încorunéze, iar pre cei păcătoşi să-i muncească.

Minunat iaste Dumnezeu în faptele sale, că cu mare cinste ne cinsti şi ne déde minte slobodă şi chibzuitoare, şi firea omenească cea căzută o au înălţat mai pe deasupra îngerilor, cum ziş şi mai sus, după cuvântul prorocului: „Ce iaste omul, că-ţi aduseşi aminte de dânsul, sau fiiul omului, că-l cercetaşi?” Vezi câtă dragoste are Dumnezeu cătră oameni şi ce făcu pentru dânşii? Făcu toate văzutele şi nevăzutele şi pentru dânsul să făcu om. Acéstea toate pentru dragostea noastră le făcu, şi noi fiind pieriţi pentru greşala noastră, el iar ne înnoi. Acéstea toate le socotéşte prorocul şi ni le arată zicând: „Ce iaste omul?” Cum ai zice, omul iaste o nimica, numai ce iaste slăbiciune şi urgie şi neputinţă. Iar mila lui Dumnezeu vezi câtă iaste de mare, că de lucrurile céle ce făcu pentru dânsul să miră prorocul şi zice: „Ce iaste omul, de ai făcut atâtea măriri pentru dânsul?” Cunoaşte dar că câte suntu văzute şi nevăzute, toate sunt făcute pentru dânsul. Pentru dânsul fu făcută vrémea de la Adam pân’ la venirea lui Hristos, pentru dânsul fu făcut raiul, pentru dânsul împărăţiia ceriului, pentru dânsul judecăţile şi caznele şi minunile, bunătăţile şi legile; pentru dânsul fiiul lui Dumnezeu fu om. Cine ar putea spune céle ce au făcut pentru dânsul şi céle ce vor să fie! Acéstea toate le socotéşte prorocul şi zice: „Ce iaste omul de s-au învrédnicit a atâtea bunătăţi, dar, şi cinste?” Că de ar vrea cineva să ştie adeverit şi să cunoască câte au fost pentru dânsul şi câte va să ia după acéstea, el s-ar umplea de frică şi de mirare. Deci, ia aminte, să ştii câtă grijă are Dumnezeu pentru oameni, că zice prorocul: „ Cu puţinel oarece l-ai mai micşorat decât îngerii?” Aici zice prorocul şi grăiaşte această micşorare, pentru că cu puţinel oarece au mai micşoratu Dumnezeu pre omu decât pre îngerii, pentru greşala şi călcarea ce greşi dentâi strămoşul nostru Adam în rai. Dar cu ce l-au micşorat puţinel decât pre îngeri? Micşoratu-l-au cu moartea. „Cu slavă şi cu cinste l-ai cununat”. Slava o socotéşte prorocul măriia céia ce o au luat întâi, iar cinstea ce o au luat Dumnezeu, iar care va să o ia după a doao venire a lui Hristos. Că dintâi i-au zis Dumnezeu: „Toate fierile pământului şi pasările ceriului şi peştii mării să să înfricoşeze şi să să teamă de voi, şi voi să le stăpâniţi”. Apoi iar au zis: „Să călcaţi şarpele şi scorpiia”.

Însă acum să lăsăm céle vechi şi de dă multu şi să căutăm spre céste de acum, că slava şi cinstea cea mare din légea cea noao iaste, când ai cap pre Hristos, cându din trupu lui te priceştueşti, cându eşti frate lui şi moştnean şi întocma cu dânsul, cându ai cinste mai mare decât Moisi, cum zice fericitul Pavel, nu ca cum îşi acoperea Moisi faţa obrazului, că cel înălţat nu să înalţă de această slavă în slava înălţătoare; pentru această slavă spune prorocul mai nainte de vréme. Dar ce iaste mai slăvit decât aceasta, cându suntem soţii cu îngerii şi ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, şi încă nici pre unul al său iubit fiiu ce au avut nu l-au cruţat, ci l-au trimis şi l-au dat pentru noi. Dar ce slavă poate fi mai mare decât aceasta, când făcu Dumnezeu acéstea toate pentru călcarea şi păcatul cel dentâi! Că Adam nar fi făcut nici bine, nici rău. Dar cum ar fi putut face bine sau rău, nefiind el? Că cum să zidi, îndată dobândi atâta cinste! Iată că şi noi, câte răutăţi facem, iar Dumnezeu tot ne învrédnicéşte cu cinste mare şi nespusă. Socotéşte de vezi, că zice Hristos: „De acum nu vă voi mai zice slugi, că sunteţi fraţii şi priiatenii miei”. Şi încă nu numai atâtea, ce şi îngerii ne slujăscu pentru mântuirea sufletelor noastre şi nu suntem moşténi numai pre pământu, ci suntem părtaşi şi bunătăţilor lui Hristos celor cereşti. Acéstea toate le cugetă prorocul şi zice că „l-ai încununat cu slavă şi cu cinste şi l-ai pus mai mare peste faptele mâinilor tale, şi toate ai supus suptu picioaréle lui. Oile şi boii, încă şi hierăle câmpilor şi păsările cereşti şi peştii carii trec marea şi cărările mării. Doamne, Domnul nostru, cât iaste de minunat numele tău, preste tot pământul!” Iată, măcar deşi grăiaşte de făpturi, iar de îngeri nu pomenéşte, ce spune numai de céle ce suntu pricepătoare, iară în socoteală suntu groase şi nedomirite.

Întrebare: Dar ce va să să înţeleagă aceasta?

Răspunsul: Aceasta iaste biruinţa pământească, care fu dată lui din-ceput şi iaste un lucru de minune, căci că omul mai nainte, pân’ ce nu greşeşte, el fu dăruit cu atâta cinste, iar deaca greşi, iată că nu-l urgisi Dumnezeu, nice-l lipsi de cinstea care i-o dédese mai nainte. Ce zice: „cu puţinel oarecare l-ai mai micşorat decât îngerii”, cum s-ar zice, după ce greşi, judecă-l şi-l osândi cu moartea. Ci însă, măcar de-l şi osândi cu moartea, iar cinstea care i-o dedése întâiu, nu i-o luo.

Aici arată dragostea cea nespusă, care o are Dumnezeu cătră neamul omenescu. Că omul, deşi cunoscu el însuşi păcatul şi vina sa, iar Dumnezeu tot îl lăsă să fie încorunat cu cinstea şi cu slava cea dintâi, şi mărirea lui nu o strică; iar de-i si luo ceva puţinel de suptu putérea lui, şi aceasta pentru folosul lui fu: că, mai nainte de greşală, şi fierăle céle zvăpăiate şi cumplite le stăpânea omul, iar după greşală puţinel de această biruinţă-l opri. Însă şi acum tot biruiaşte şi stăpânéşte şi pre acélea, ce cu meşteşug şi cu frică şi cu pază mare, că nici i-au luat toată biruinţa, nici i-au lăsat-o toată, ci câte i-au fostu de treabă şi de slujbă i le-au lăsat, iar câte suntu fiară sălbatece i le-au luat, ca pentru aceasta să-şi aducă aminte şi să cugete tot omul, pentru păcatul strămoşului Adam, şi să cunoască, că pentru acela nu să pleacă noao toate fierile, şi iaste şi aceasta de mare folos. Dar leul, măcar de s-ar şi pleca noao, de ce tréabă ne-ar fi noao, sau pardosul, măcar de ar fi şi blându? Aşijderea şi alte hieri sălbateci şi spurcate, fără numai o trufă şi o mărire deşartă. Pentr-acéia lăsă Dumnezeu să fie acéstea seméţe şi neplecate, iară céle ce ne sunt dă treabă, iale să fac plecate şi blânde, şi le supuse suptu mâinile noastre: boii, ca să arăm cu dânşii, oile, ca să îmbrăcăm goliciunea trupurilor noastre, iar alte dobitoace le lasă ca să poarte ce ne va trebui şi să ne hrănim cu dânsele. Aşijderea au făcut şi pasărire ceriului, aşijderea au făcut şi peştii, să ne fie de mâncare. Că cumu-şi gonéşte cinevaşi feciorii săi din moşiile sale, pentru neascultarea lui, iar nu-l opréşte din toate, ci totu-i lasă ceva puţinel, ca să-l smerească, aşa şi Dumnezeu, ce însă nu într-acesta chip. Că omul, când îşi gonéşte feciorul, el îl opréşte de céle mai multe şi-i dă puţinea parte; iar Dumnezeu numai ci-i opri oarece cât de puţinel, iar mai mult îi déde. Ci şi aceasta iaste tocmeala lui Dumnezeu, iar fu pentru folosul omului. Că dintâi toate avu omul supuse supt mâna lui. Deacii el să semeţi. Pentru acéia să schimbară, ca să aibă şi el grijă de céle ce-i vor trebui şi-i vor fi de hrană în viaţa lui. Şi nu lăsă să nu-i fie toate cu osteneală, nici iar cu odihnă, ci unele ce-i suntu de treabă suntu făr’ de osteneală, iar alte care-i suntu mai de mare treabă lăsă să le cérce mai cu mare osteneală şi cu multă nevoinţă. Ia aminte, de vezi, cum peştii carii umblă în fundul mării şi pasările carele zboară în slava ceriului, toate cu meşteşug le-au supus Dumnezeu ţie, omule, şi ţi le-au dat.

Întrebare: Dar, căci nu zice de toate céle văzute şi nevăzute, şi de sădiri şi de sămănături, şi de pomi şi de altele?

Răspunsul: Cât au zis de puţinel, iar toate le semnează, şi au lăsat celor ce le iaste voia să le ştie, să le spuie. Iată, iar vine cuvântul să să sfârşască la sfârşitul cel mai dântâi, unde zice: „Doamne, Domnul nostru, cât e de minunat numele tău peste tot pământul!” Acéste cuvinte pui şi la început şi la sfârşit, deci şi noi pururea să ne aflăm zicând aşa: „Doamne, Domnul nostru, câtu e de minunat numele tău preste tot pământul!“ Şi să ne mirăm de mila şi de dragostea lui, care o are cătră oameni, şi de înţelepciunea lui şi de gândul cel bun ce-l are spre noi.

Iată, auzindu noi acéste mile şi daruri ale lui Dumnezeu, care suntu spre noi, să păzim dreptatea şi légea lui Dumnezeu, cum zice prorocul: „Fericiţi cei ce păzescu judecata şi fac dreptate în toată vrémea”, şi mustrează pre cei ce judecă strâmbu! Şi iar mai zice: „Până când veţi judeca nedreptu şi vă veţi îndoi de féţele păcătoşilor?“ Şi iar mai zice: „Dumnezeu stătu în ceata dumnezeilor şi între dumnezei va să judece. Pentru acéia judecaţi pre sărac şi îndreptaţi pre mişăl, scoateţi pre cel smerit şi nemérnic şi-l izbăviţi din mâinele păcătosului”. Iar de nu, tot cela ce iubéşte nedreptatea, acela-şi uraşte sufletul său, că „Domnul iaste dreptu şi dreptatea au iubit şi dreptatea văzu faţa lui.” Şi iar zice: „Păzéşte nerăutatea şi vezi dreptatea şi în gura dreptului să va învăţa înţelepciune şi limba lui va grăi judecata”. Că de vei păzi judecata cea dreaptă, tu vei fi fericit şi vei împărăţi pre pământu, iar cu Hristos Dumnezeu încă vei lăcui în veac.

Dar acuma ajunge-va credinţa şi judecata cea dreaptă, au mai lungi-vom şi cu alte bunătăţi? Că cu adevărat şi acéste bunătăţi suntu foarte bune şi vrédnice de-a le lăuda şi îngerii, şi oamenii. Iar să ascultaţi şi cuvântul lui Iacov apostolul, ce au zis că „măcar de-ar umplea cineva toată légea şi toate poruncile lui Dumnezeu, iar de va greşi numai într-una şi să va zminti, décii în toate iaste vinovat”. Iar noi să rugăm pre Dumnezeul cel milostiv, să ne învrédnicească să fim în toate lucrurile desăvârşit şi în toate bunătăţile întregi şi nici într-unile să nu fim lipsiţi. Să păzim judecata şi să facem dreptate. Mintea cea întreagă şi curăţiia să ibuim, blânzi şi răbdători şi îngăduitori să fim tuturor în toată vrémea şi într-alte bunătăţi în toate să lăcuim, întru care cine petrec şi lăcuescu, fericéşte-i Hristos la Sfânta Evanghelie şi zice: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora iaste împărăţia ceriurilor! Fericiţi cei ce plângu, că acéia să vor mângâia! Fericiţi cei blânzi, că acéia vor moşteni pământul! Fericiţi cei flămânzi şi însetoşaţi pentru dreptate, că acéia să vor sătura! Fericiţi cei milostivi, că acéia vor fi miluiţi! Fericiţi cei cu inimile curate, că acéia vor vedea pre Dumnezeu!“ Şi alte bunătăţi, care suntu fericite de Hristos, cătră care suntu adaose şi alăturate şi judecata, şi dreptatea. Iar şi judecata, măcar de iaste şi dreaptă, tot iaste făr’ de milă celor ce nu fac milostenie, că la judecată milosteniia va fi lăudată, cum zice prorocul: „Milostenie şi judecată voi cânta ţie, Doamne! Cântu şi pricep în calea nevinovăţirii. Urât-am pre cei ce fac fărdelége!“ Şi iar mai zice: „Împărţi şi déde celor săraci; dreptatea lui trăiaşte în vécii vécilor; cornul lui să va înălţa în slavă“.

Iată că suntem datori, noi ceşti putérnici, să ajutăm celor slabi şi să-i îndreptăm, şi să nu facem atâta în voia noastră, cât în voia vecinului şi săracului şi a neputérnicului, că aşa zice marele Pavel. Iar Iacov apostol, care să cheamă fratele lui Dumnezeu, zice: „Fratele cel smerit să să laude întru mărirea sa, iar cel bogat întru smereniia sa. Că, cum răsare soaréle cu căldură şi să veştejescu buruenile, şi florile lor să scutură, aşa şi bogaţii carii nu să bogăţescu întru Dumnezeu, să vor veşteji întru umbletele lor”. Şi iar mai zice: „Ni, acum bogaţilor, plângeţi, văetându-vă de întristăciunile ce vin asupra voastră, că bogăţiia voastră au putrezit, hainile voastre le-au mâncat moliile, aurul şi argintul vostru au ruginit şi rugina lor fi-va voao mărturie şi va topi trupurile voastre ca focul, că i-aţi strânsu avuţie în zilele céle de apoi”. Iar Hristos au zis: „Mai lesne va intra funea corăbiei prin urechile acului, decât bogatul întru împărăţiia ceriului”. Petru apostol încă au zis: „Tot omul mai nainte de moarte să să împodobească cu judecată, cu milostenie, cu curăţie, cu mintea cea întreagă şi cu alte fapte bune, cu toate”. Că „înfricoşat lucru iaste a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu”. Iar cel ce să va nevoi cu milostenie, cu rugă şi cu alte bunătăţi, aceluia i să vor curăţi mulţimea păcatelor. Şi iar mai zice Hristos la Evanghelie: „Nu îngropareţi avuţiia voastră în pământu, unde o strică viermii şi o putérezeşte putrejunea şi o sapă furii şi o fură, ci strângeţi avuţiia voastră în ceriu, unde nici viermii o strică, nici putrejunea o putrezeşte şi unde furii nu o sapă, nici o fură. Că unde iaste avuţiia voastră, acolo va fi şi inima voastră“.

Iată acum iar făcum voră şi învăţătură pentru judecată şi pentru dreptate şi pentru milostenie, încă şi de altele câte am putut, care suntu de folos şi să cade a le asculta omul şi a le face. Ci fi-va atâta destul? Au iar vom mai adaoge învăţătura? Au ba. Că să cade foarte cu de-adinsul să mai învăţăm şi să spunem, deaca vréme ce zice apostolul că „de va face cineva toată légea şi va umplea toate poruncile, iar numai într-una de să va zminti, deaciie în toate iaste vinovat”. Dar noi, carii nu numai ce greşim într-o poruncă de ale lui Dumnezeu, ci deabiia poate se va afla cineva într-această vréme să îngăduiască măcară numai cu o poruncă a lui Dumnezeu şi cu o învăţătură de céle ce plac lui.

Drept acéia, frate, foarte iaste bine şi frumos şi să cuvine a le grăi şi a povesti de céle ce suntu de folos sufletului şi să citim sfintele scripturi şi să le socotim, că au zis Dumnezeu că „întrînsele vom afla viaţa de véci”. Şi iar au mai zis: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că acéia vor vedea pre Dumnezeu”. Iată că nimic nu iaste mai drag lui Dumnezeu decât omul carele iaste curat cu inima şi cu sufletul, şi iar nimic nu-i iaste mai urât decât curvariul şi decât preacurvariul, că aceştia mai osândiţi vor fi în ziua judecăţii, decât toţi tâlharii şi ucigaşii. Pentru că curvariul el însuşi să face jertvă junghiată înaintea diavolului, că-şi spurcă şi trupul şi sufletul cu spurcăciune spurcată. Că pentru unii ca aceştea grăiaşte fericitul Pavel apostolul şi zice: „Oamenii aceştia n-au ispitit să aibă pre Dumnezeu în cugetele lor, pentru acéia şi Dumnezeu i-au dat în mintea şi în firea cea nebună, ca să facă céle ce nu să cad şi céle se suntu pline de toată nedreptatea: curvii, ficleşuguri, răutăţi, pizme, ucideri, pohte, înşălăciuni, lucruri réle, urâciuni dumnezeieşti, dosăzi, trufii, aflare de réle, neascultări de părinţi, neînţelegători, ţiitori de pizmă şi nepaznici de jurământ şi nemilostivi, carii nu pricep dreptatea lui Dumnezeu şi carii de aceştea vor face lucruri ca acéstea, vrédnici suntu de moarte şi vinovaţi judecăţii lui Dumnezeu cei înfricoşate”. Şi încă mai zice: „Ştim că légea iaste sufletească, iar eu suntu de trup, supus suptu păcate, că ce fac eu nu ştiu; că nu fac ce-mi iaste voia, ci ce-mi iaste urât, acéia fac; că nu fac binele care voiu, ci fac răul, care nu voiu. Că cei ce suntu trupeşti, céle trupeşti cugetă, iar cei ce suntu sufleteşti, cugetă céle sufleteşti; ce înţelepciunea şi cugetul trupescu iaste moartea, iar cugetul sufletescu iaste viaţa şi pacea; pentru că cugetul cel trupescu iaste vrajbă spre Dumnezeu. Dreptu acéia, nimenea să nu să amăgească, ci de va gândi cineva întru voi, că iaste înţeleptu, el să fie întru toate nebun, ca apoi să fie înţeleptu; că înţelepciunea lumii aceştiia iaste nebunie la Dumnezeu. Că iaste scris, de zice: „Prinde pre cei înţelepţi în meşteşugurile lor”. Şi iar: „Ştie Domnul cugetele omeneşti, că suntu deşarte”.” Pentru acéia zice: „Păziţi-vă cu deadinsul cum umblaţi şi nu umblaţi ca cei neînţelepţi, ci ca cei preaînţelepţi, răscumpărând vrémea, că suntu zile réle”. Pentru acéia zice: „nu fireţi nebuni, ci să pricépeţi ce iaste voia lui Dumnezeu şi nu vă îmbătareţi de vin, dintru carii să întărâtă curviia, că lăcaşul şi traiul nostru iaste în ceriuri de unde aşteptăm şi pre mântuitorul nostru Iisus Hristos”. „Deci nu vă înşălaţi, că nici curvarii, nici preacurvarii, nici spurcătorii, nici cei ce curvescu cu bărbaţi, nici răpitorii, nici beţivii, nici dosăditorii nu vor moşteni împărăţiia ceriului. Iar poama cea sufletească iaste dragostea, bucuriia, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, milosteniia, credinţa, blândéţele, oprirea, curăţirea. Deci împotriva acestora nu-i légé. Un Dumnezeu, o credinţă, un botezu şi un tată tuturor, carele iaste preste toate şi întru noi, întru toţi”. Goniţi pacea! Dreptu acéia, tot omul, sau împărat sau domnu, sau sărac sau mişel, sau buruitoriu, iaste datoriu să să păzească din tinereţele sale în frică şi în cutremur de toate spurcăciunile, de curvie şi de toate înfierbântările trupeşti, care sântu din aţâţarea şi din îndemnarea diavolului, şi de alte necurăţii de toate. Că zice Dumnezeu: „Oarecine va căuta spre vreo muiare şi o va pofti, amu preacurvie făcu cu dânsa în inima sa”. Dar încă celor ce zac spurcatei curvii şi a preacurviei şi a curviei cu bărbaţi şi într-alte necurăţii în toate, ce muncă groaznică şi cumplită le va fi în ziua Domnului cea mare şi înfricoşată! Iar Pavel grăiaşte zicându: „Fire-aş vrut să fie toţi oamenii ca şi mine. Ci să nu vă ispitească satana pentru neoprirea voastră“. Ci fieştecarele să să păzească în toată curăţiia şi în frica lui Dumnezeu şi în mintea cea întreagă, până ce va ajunge în vréme de vârstă şi va trimite Dumnezeu cui ce-i va fi voia sa, să să facă după tocmeala şi după obicéiul legii, cum zice Scriptura, că „curată iaste nunta şi patul nespurcat (în vrémea sa, când i să cuvine şi să trimite de la Dumnezeu). Iar curvarilor şi tuturor spurcătorilor va judeca Dumnezeu”.

Drept acéia, iubitul mieu fiiu, de te vei nevoi să-ţi păzeşti trupul aşa, până vei ajunge de vârstă, cum să cade, cu curăţie, cu înţelepciune şi cu altă bunătăţire te vei arăta înaintea lui Dumnezeu, tu te vei face de vei fi şi cu trupul şi cu sufletul bisérică duhului sfânt, cum iaste zis: „Voi sunteţi bisérica Dumnezeului celui viu”. Deci, dă veţi umbla după légea lui Dumnezeu şi légea lui o veţi face dreaptă săracilor, şi veţi iubi cu toată inima blândéţele şi milosteniia şi curăţiia, cu adevărat faţa lui Dumnezeu veţi vedea, şi ţie va da Dumnezeu împăraţiia dupre pământ, şi pentru tine o va da şi feciorilor tăi, după tine, cum déde şi lui Solomon Dumnezeu împărăţiia, pentru tatăsău David. Iar ţie şi împărăţiii tale să va dărui de la Dumnezeu bătrânéţe cinstité şi ţi să vor adaoge ţie anii vieţii, cum să adaoseră zilele şi anii Ezechiei, împăratului ovreescu, 15 ani, cum vei vedea mai nainte spuindu. Şi orîncătro şi spre ce vrăjmaşi de ai tăi vei mérge, tot îi vei birui şi-i vei pune suptu picioaréle tale şi te vei întoarce iar cu mare cinste şi cu multă bucurie. Aşijderea vei birui şi pre toţi păgânii, carii vor veni asupra ta şi-i va da Dumnezeu în mâinile tale, iar câţi vor scăpa, cu mare ruşine şi ocară să vor înturna în ţărăle lor. Iar de nu mă vei asculta, o, iubitul mieu fiiu, şi de învăţăturile lui Dumnezeu nu vei griji, şi nu vei face voia şi dreptăţile lui Dumnezeu, care ne-au învăţat şi le auzim noi din sfintele scripturi, ce vei începe a face împotriva învăţăturilor lui Dumnezeu şi céle ce nu să cad, şi vei mâniia pre duhul sfânt, cu carele ne-am semnat în ziua acéia ce ne-am curăţit de păcatul strămoşului nostru, omul cel ce fu zidit dintâi de mâinile lui Dumnezeu, şi vei batjocori lucrurile lui Dumnezeu cu niscare lucrure spurcate şi scârnave, ce vei face, pentru nechibzuiala şi neînţelepciunea ta, să ştii că va lua Dumnezeu domniia de la tine şi o va da altuia, carele va face voia şi poruncile lui Dumnezeu. Iar zilele tale le va împuţina şi le va scurta, cum împuţină şi scurtă şi zilele Ofniei şi ale lui Fineos, feciorii lui Iliia popei şi judecătoriul isrăilitenilor, pentru că nu băgară séamă de învăţătura tătâne-său, nici păziră légea lui Dumnezeu. Pentru acéia cu rău să sfârşi viaţa lor, şi sufletele şi le pierdură. Iar tu, de vei face poruncile lui Dumnezeu, Dumnezeu îţi va fi ajutor întru toate, ca şi lui Samoil proroc; că şi acela era judecătoriu israiliténilor, şi era Dumnezeu cu dânsul în toată vrémea. Iar de nu vei face voia lui Dumnezeu, el va lua de la tine domniia, cum au luat şi împărăţiia de la Saul şi au dat-o lui David. Iar Saul, deaca mânie pre Dumnezeu, fu tot muncit şi căznit de duhul necurat şi cât împărăţi, tot în gâlcevi şi în năpăşti, şi tot era supărat de vrăjmaşi şi de păgâni în toată viaţa sa. Şi aşa să petrecu neamul şi împărăţiia de la dânsul pentru fărdelegile lui. Iar tu, de vei face poruncile lui Dumnezeu şi vei păzi légea lui, el îţi va înmulţi vrémea împărăţiei tale, cum au înmulţit ale îngăduitorilor săi, ale lui David, ale Ezechiei, ale lui Ghedeon, carii şi ei judeca israiliténii, şi ale altora a mulţi, carii umbla după voia lui Dumnezeu şi au făcut poruncile lui. Iar de nu-ţi va fi grijă de poruncile lui Dumnezeu, nici vei băga în seamă învăţătura mea, păzéşte-te şi te feréşte, să nu paţi cumvaşi cum au păţit mulţi împăraţi pentru negrijirea şi nechibzuirea lor, cum fu Solomon, fie-său Rovoam şi Avesalim şi alţii mulţi, şi au căzut de la Dumnezeu şi ş-au scurtat viaţa, şi împărăţiile lor rău s-au petrecut şi s-au cheltuit.

Şi această să nu le gândeşti că le grăescu eu din capul mieu, ci toate le-am aflat în sfintele scripturi, şi ţi le grăescu ca să-ţi fie de certare şi de învăţătură şi de toată trezviia şi chibzuiala şi bucuriia ce va să fie, cum ţi le voi arăta mai nainte pre amăruntul şi le vei vedea chiar. Deci să nu pae cuiva rău, sau să aibă vreo împutăciune spre noi pentru acéste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adâncul inimii, şi v-am adus aminte. Drept acéia, ia aminte cu înţelégere şi cu socoteală şi vezi că de vei călca légea, şi poruncile lui Dumnezeu nu le vei umplea, deacii măcar de-ai birui toată lumea şi de ţi s-ar pleca toţi împăraţii lumii aceştiia ţie, şi de s-ar scula cu toată putérea lor să-ţi fie ţie într-ajutor, nici de un folos nu-ţi va fi, nici îţi va putea ajuta cineva. Că zice Scriptura: „Domnul iaste cela ce ţine în palma sa ceriul şi pământul, marea şi toate văzutele şi nevăzutele” şi „în sfinţirea mâinilor lui toată făptura iaste ca o picătură de apă într-un sad”. Iar de vei păzi poruncile lui Dumnezeu şi te vei nevoi să le faci şi să umbli în voia lui Dumnezeu, deacii măcar de ar avea toată lumea pizmă pre tine şi s-ar scula cu toată putérea ei asupra ta, nimic nu-ţi va strica, nici îţi va face nici un rău, ci mai multu îşi vor face lor rău şi stricăciune, cum şi oarecând petrecură oştile lui Faraon, carii să sculară asupra israiliténilor, oamenii lui Dumnezeu, şi-i gonea cu vrăjmăşie, iar ei să cufundară toţi în Marea Roşie, ca plumbul.

De acum nu trebuie să zăbovim de lucrurile céle ce am zis mai sus, ci pre scurt toate să le arătăm chiar cine din împăraţi şi în ce chip au îngăduit lui Dumnezeu şi iar cum au călcat légea şi au mâniiat pre Dumnezeu, şi cum fură ispitiţi de mâniia lui Dumnezeu şi unii dentr-înşii cum au întorsu pre Dumnezeu iar cu milă, pentru căinţa lor. Aşijderea alţii mulţi, pentru negrija lor şi pentru neîntoarcerea inimii, au pierit, că n-au ascultat învăţăturile părinţilor celor sufleteşti, nici sfaturile celor bătrâni. Deci să ascultaţi şi să înţelégeţi de viaţa lor şi vă veţi înţelepţi, de veţi lua aminte cu socoteală întru plecăciune inimilor şi sufletelor voastre. Şi vă feriţi fieştecare den voi de céle réle, iar în lucrurile céle bune neîncetat să vă nevoiţi a face bine. Dreptu acéia, ia aminte de vezi şi să ştii cum le-au fost începutul împărăţiii lor şi cum le-au fost împărăţiile şi cum le-au fost şi sfârşitul.

Ilia era judecător şi popă ovréilor şi avea 2 feciori. Pre unul îl chema Ofni, iar pre altul Fineos. Iar ei nu ştiia pre Dumnezeu, nici dreptatea tătâne-său cea preotească, care junghea jertvă înaintea tuturor oamenilor. Ci venea feciorii lui unde hierbea carnea céia ce era de să gătea pentru jărtvă şi lua un cârlig ce era făcut de hier şi cu trei colţi şi-l băga într-acea căldare mare ce fierbea carnea de jirtvă. Şi ce să lua şi să prindea într-acel cârligu cu 3 colţi, era al popei. Aşa făcea tuturor israiliténilor câţi venea să facă jertvă lui Dumnezeu. Iar feciorii lui Ilia preotul, mai nainte încă, până nu făcea jertvă lui Dumnezeu, mergea şi zicea celor ce vrea să facă jertvă: „Daţi-ne carne să frigem preotului, deacii nu vom lua din căldare, cum iaste obiceiul”. Iar cei ce făcea jertvă lui Dumnezeu zicea: „Îngăduiţi întâi să să slujască cum iaste légea, deaciia veţi lua ce veţi vrea”. Iar ei zicea: „De nu ne veţi da, iar noi vom lua şi făr’ de voia voastră“. Deacii acel păcat al feciorilor lui Ilia fu foarte mare înaintea lui Dumnezeu, căci făcea necaz jertvei Domnului. Iar Ilia îmbătrânise tot cu efudul Domnului. Şi înţelese ce fac feciorii israiliténilor şi-i chemă şi le zise: „Pentru căci faceţi aşa? Că iată eu auzu pre toţi oamenii lui Dumnezeu plângându-se de voi şi mie nu-mi place ce auzu de voi zicând, ci să nu mai faceţi aşa. Că de va greşi un om altui om, să va ruga pentru dânsul lui Dumnezeu; iar de va greşi lui Dumnezeu, deacii cui să va mai ruga?” Iar nu ascultară învăţătura tătâne-său, că vrea Dumnezeu să-i piiarză. Deacii veni un om a lui Dumnezeu la Ilia preotul şi-i zise: „Aşa zice Domnul: „Au doar nu m-am arătat casei tătâne-tău şi celor ce era cu dânsul robi în ţara Eghipetului, în casa lui Faraon, şi am ales casa tătâne-tău din toate casele lui Israil, că mi-au fost voia să slujască oltariului mieu şi să-l cădească cu cădélniţa şi am luat efudul şi l-am dat casei tătâne-tău, şi toate jertvele focurilor le-am dat, să fie mâncare israiliténilor. Dar tu pentru ce-ai căutat spre tămâia mea cu ochiu ficlean şi spre jertva mea şi ai slăvit mai mult pre feciorii tăi decât pre mine, ca să blagoslovească jertvele lui Israil mai nainte de mine?”. Iar acum iată, zice Dumnezeu: „Pre cei ce mă vor înălţa, îi voi înălţa, iar pre cei ce mă urgisescu, îi voi face de vor fi de ocară şi de batjocură“. Iată, vor veni vremi şi voiu piiarde sămânţa ta şi sămânţa casei tătâne-tău şi în véci bătrâni nu vor fi în casa ta. Şi te voi goni din oltariul mieu, şi voi urgisi ochii lui, şi voi blestema sufletul lui, şi alţii den casa ta toţi vor cădea de sabie bărbătească. Şi acest semnu să-ţi fie ţie, că va veni moarte pre amândoi feciorii tăi deodată, pre Ofni şi pre Finios, şi vor muri într-o zi amândoi odată de sabie. Şi în locul lor alt preot credincios voi rădica, care va face toate câte-s pre voia inimii méle şi ale sufletului mieu. Şi-l voi face casă credincioasă, şi va mérge înaintea unsului mieu în toate zilele, şi va zice: „Ia-mă în casa ta, să mănâncu pâinea Domnului”.”

AICIA MURIRĂ FECIORII LUI ILIA PREOTUL DE SABIE ÎN RĂZBOIU, ŞI CHIVOTUL LEGII VECHI FU LUAT DE PĂGÂNI

Şi fu cându vrură să să lovească oştile şi văzură israiliténii pre păgâni, iar ei căzură toţi înaintea păgânilor şi fu moarte foarte mare şi pieriră den israiliténi 30 de mii şi fu luat şi chivotul lui Dumnezeu şi pieriră şi feciorii lui Ilia amândoi, Ofni şi Fineos. Şi alergă un voinic din tabără, pre care-l chema Emmeni, în cetate, şi spuse toate ce fusése în cetate, iar cetatea începu toată a plânge şi a să văita. Şi auzi Ilie gâlceavă şi clicote şi zise: „Ce va să fie aceasta?” Iar un om mérse şi spuse. Iar Ilia mérse, bătrân ca de 98 de ani, şi ochii lui era împăijănaţi şi nu vedea. Şi iar zise celor ce era cu dânsul: „Ce gâlceavă aşa mare face nărodul?” Iar omul acela ce venise den tabără zise: „Eu am venit din tabără şi astăzi am scăpat de acolo”. Ilia iar zise: „Dar ce véste iaste acolo, fătul mieu?” Iar el zise: „Fugit-au israiliténii denaintea păgânilor şi fu moarte mare într-înşii. Şi tăiară şi pre feciorii tăi, pre amândoi, şi luară şi chivotul lui Dumnezeu”. Iar Ilia, deaca auzi că au luat şi chivotul lui Dumnezeu, căzu dupre scaunul care şădea înaintea uşilor, îndărăt pre spate în jos, şi i să frânseră spinările şi muri, căci că era bătrân şi slab.

Vezi, iubitul mieu fiiu, că nu pot folosi nici părinţii feciorilor carei sântu răi şi nu păzescu légea lui Dumnezeu, nici grijescu de poruncile lui, măcar de ar fi părinţii lor şi sfinţi şi drepţi. Că acesta Ilia, care fusése judecător israiliténilor, era om dreptu şi nevinovat şi preot Dumnezeului celui de sus, iar feciorilor săi nu le putu folosi, pentru că nu ascultară de tată-său. Însă că şi tată-său, măcar de-i şi învăţa şi-i certa, iar cu toiagul nu vrea să-i bată şi să-i facă să le fie frică de dânsul şi, pentru acea frică şi bătae din tineréţe, să dobândească mintea şi înţelepciunea. Dreptu acéia să sfârşi şi tată-său în multă întristaré pentru dânşii şi feciorii lui amândoi fură tăiaţi în războiu şi viiaţa lor şi-o sfârşiră rău şi cu amar. Iar sămânţa lor fu gonită de la Dumnezeu de împărăţie şi din preoţie, den neam în neam şi până în veac. Şi alţii după aceştia mulţi ş-au întorsu spre céle réle viaţa lor pentru fărdelegile lor, cum va spune învăţătura cea mai denainte.

După acéasta fu pus de Dumnezeu judecătoriu Samuil şi preot în locul lui Ilia. Iar deacă îmbătrâni Samuil, el puse pre feciorii lui să fie judecători israiliténilor şi-i chema pre feciorii lui, pre unul Ioil, iar pre altul Avia. Deaciia ei începură a părăsi şi a nu umbla pre căile lui şi să întoarseră iar îndărăt spre calea periciunii şi lua mită şi întorcea dreptatea.

AICI SFĂTUIRĂ FECIORII LUI ISRAIL SĂ CEARĂ DE LA DUMNEZEU ÎMPĂRAT

Deacii să adunară toţi israiliténii şi mérseră la Samoil, tatăl lor, şi ziseră: „Iată, tu ai îmbătrânit şi feciorii tăi nu umblă pre calea ta, deci acum tu ne pune împărat să ne judece, ca şi pre alte limbi”. Şi să arătă hiclean şi urât acest sfat înaintea lui Samoil prorocul, căci ziseră: „Dă-ne împărat să ne judece”. Şi să rugă Samoil lui Dumnezeu, iar Samoil auzi pre Dumnezeu zicând: „Ascultă glasul oamenilor, carii strigă cătră tine, că nu urgisescu pre tine, ci pre mine, ca să nu fiu eu împărat, nici lor, nici altor făpturi ce am făcut. Decii tu-i ascultă şi le pune lor împărat”.

Auzişi că zise Domnul cătră prorocul şi judecătoriul Samoil, grăind: „Ascultă-i şi le pune lor împărat”. Că ascultă Dumnezeu plângerile şi vaetele şi rugăciunile săracilor, care făcea cătră dânsul, pentru nedreptăţile şi nevoile ce păţiia, măcar de nu şi plăcu lui Dumnezeu, căci cerşură împărat să-i împărăţească. Iar rugăciunile lor tot le ascultă Domnul. Iar pre judecătorii cei nedrepţi şi mitarnici, carii întoarseră dreptatea, îi urgisi Dumnezeu până în sfârşit, şi biruinţa lor să luo de la dânşii şi cinstea judecăţii.

Iată că zise Dumnezeu lui Samoil: „Ascultă glasul lor şi le pune împărat”. Şi iată era Saul, feciorul lui Chis, de căuta măgarii tătâne-său, că-i pierduse. Iar Dumnezeu spuse lui Samoil de venirea lui Saul mai nainte cu o zi, zicând: „Mâine, la această vréme, voiu trimite la tine pre un bărbat din sămânţa lui Veniamin, ci pre acela să-l ungi să fie împărat oamenilor miei israiliténilor; că va mântui oamenii miei din păgâni. Căci căutaiu spre greutăţile oamenilor miei şi să suiră vaetele lor cătră mine”. Şi iată văzu Samoil pre Saul şi iar îi zise Dumnezeu: „Samoile, iată acesta iaste omul care ţi-am zis eu. Acesta va încépe întâi a împărăţi întru israiliténi”. Şi mérse Saul la Samoil în mijlocul cetăţii şi-i zise: „Spune-mi unde iaste casa aceluia ce véde?” Iar Samoil zise lui: „Eu însumi sântu acela ce cauţi tu. Ci pasă cu mine în cămară, să prânzim astăzi amândoi, iar diminéaţă eu te voi lăsa şi toate cugetele tale îţi voiu spune. Şi-ţi voiu spune şi măgarii ce i-au pierdut; şi nu mai gândi de dânşii, că s-au aflat”. Şi luo Samoil un cornu, în care era untdelemnu, şi-l turnă pre capul lui Saul, şi-l sărută. Şi zise Samuil cătră Saul: „Dumnezeu m-au trimis să te ungu şi să fii împărat israiliténilor, deci acum ascultă glasul Domnului: Dumnezeu te-au unsu să fii împărat oamenilor săi israiliténilor, şi tu vei fi mai mare în oamenii Domnului şi-i vei mântui din mâinile vrăjmaşilor lor”.

Deacii după acéstea, iar să sculară păgânii asupra lui Saul împărat, şi Saul nu să rugă lui Dumnezeu, nici să opri de curvie. Şi făcu jertvă de arsuri. Şi zise Samoil cătră Saul: „În zadar iaste ţie aceasta, că n-ai păzit poruncile Domnului Dumnezeului tău, care ţi le-au dat ţie. Iar de le-ai fi păzit, ţi-ar fi întărit Dumnezeu împărăţia ta şi ar fi stătut până în veac biruinţa ta preste Israil. Dar acum nu va sta, ci va căuta Dumnezeu alt împăratu, care-i va plăcea, şi pre acela-l va pune mai mare preste oamenii săi. Că tu n-ai păzit cele ce ţi-au poruncit Dumnezeu”. Apoi, după acéstea, începu şi adaose Saul alte păcate multe cătră Dumnezeu şi călca poruncile lui Dumnezeu şi légea Domnului nu o păzea. Pre Agav craiul de la Amalic, îi porunci Dumnezeu să-l omoară, iar el nu vru, şi-l lăsă viu, carele era pizmaş lui Dumnezeu; şi făcu jertvă lui Dumnezeu den dobitoace păgâneşti şi ucise şi pre Aviméleh, preotul lui Dumnezeu, şi cu dânsul 85 de bărbaţi şi pre alţii, pre toţi carii purta efudul, şi pre muerile lor, şi pre feciorii lor, tot cu sabiia îi tăe, încă şi dobitoacele lor pierdu. Acéstea toate le făcu din îndemnarea diavolului, pentru David robul lui Dumnezeu.

Dar acum şi în ce chip şi pentru ce rău să rădică pizmă asupra lui David? Cade-se, fătul mieu, să ştii şi aceasta. După ce să întoarse cu biruinţă, deaca biruiră păgânii şi ucise David pre Goliath ghigantul, ieşiră ginghirése du pren toate cetăţile şi oraşăle întru întâmpinarea lui Saul împăratu şi zicea în tambură şi într-alte timpane, şi cânta jucându şi zicea: „Birui Saul cu miile, iar David cu întunérecele”. Decii Saul să mânie şi-i păru rău, şi fură ficléne acele cuvinte înaintea ochilor săi. Şi zise Saul lui David: „Pre tine te cântară cu întunérece, iar pre mine cu mii”. Deci dentr-acea zi tot îmboldiia Saul cu cuvinte de pizmă asupra lui David. Aşijderea şi alte fărdelegi făcea, că chema la dânsul vrăjitori şi fărmecători, de-şi spunea visele, şi apoi cum zicea ei, el într-acélea credea. Şi pentru lucrurile sale céle spurcate, să mâniia Dumnezeu, şi să dăzlupi de Dumnezeu şi Dumnezeu încă să depărtă de la dânsul.

AICEA ZISE DUMNEZEU CĂ-I PARE RĂU CĂCI AU FĂCUT PRE SAUL ÎMPĂRAT

Fu după aceasta cuvântul lui Dumnezeu cătră Samoil zicându: „Îmi pare rău căci am unsu pre Saul împărat, căci s-au întorsu despre mine şi m-au uitat, şi cuvintele méle nu le-au păzit”. Iar Samoil mérse la Saul: „Îngădue să-ţi spuiu ce-au zis Dumnezeu cătră mine astă-noapte”. Saul zise: „Spune-mi”. Samoil zise: „Au doar nu erai tu om de jos între alţi israiliténi? Apoi nu te puse Dumnezeu mai mare steagului şi semenţiii lui Israil şi te unse pre împărăţiia israiliténilor şi te trimise Dumnezeu pe cale şi-ţi zise: „Pasă şi dăzrădăcinează pre Amalic şi să nuţi fie milă de cei ce au greşit înaintea mea, şi te bate cu dânşii până îi vei sfârşi”. Dar tu că n-ai ascultat cuvântul Domnului, ci ai făcut hicleşug înaintea lui şi învăţăturile lui le-ai urgisit. Drept acéia şi Dumnezeu te-au urgisit pre tine şi nu vei mai fi împăratu întru israiliténi”. Şi să întoarse Samoil şi vru să să ducă de la dânsul, şi Saul să apucă de poalele hainelor sale şi le sfâşiia, iar Samoil zise: „Astăzi au luat Dumnezeu împărăţiia din mâinele tale şi o au dat vecinului tău, carele iaste mai bun decât tine”.

Iar după ce luo Dumnezeu împărăţiia de la Saul şi unse pre David spre împărăţie, iar cu mâinile lui Samoil prorocul, şi încă tot împărăţea Saul, iar vrémea şi viaţa şi-o petrecea tot cu grijă şi cu răutăţi, ca cela ce iaste urgisit şi lepădat de la Dumnezeu. Că zice Domnul: „Pre cei ce mă vor înălţa, îi voi înălţa, iar pre cei ce mă vor urgisi, îi voiu urgisi şi vor fi batjocoriţi”. Deacii odată iar să strânseră păgânii cu oşti asupra israiliténilor, iar israiliténii fugiră denaintea păgânilor şi cădea toţi răniţi şi tăiaţi de păgâni în muntele Ghelvanului şi să pogorâră păgânii dintracel munte cu Saul, şi cu feciorii lui şi tăiară păgânii pre feciorii lui Saul, pre Ioanatham şi pre Aminadav şi pre Melhus. Şi să porni războiul asupra lui Saul, şi-l ajunseră păgânii cei neobrezuiţi şi săgetătorii, şi-l săgetară pren coapsă. Deci Saul zise slugii sale care-i purta arméle: „Scoate suliţa şi mă junghie, până nu vin păgânii cei neobrezuiţi să mă junghe ei, şi să-şi râză de mine”. Iar cel ce purta arméle lui nu vru să facă aşa, că să temea foarte. Deci Saul luo el însuşi suliţa sa şi căzu el întrînsa şi muri. Iar sluga acéia, deaca văzu că muri Saul, luo şi el suliţa sa şi să lăsă şi el într-însa şi muri şi el cu Saul. Şi într-o zi muri şi Saul şi feciorii lui, câte trei, şi sluga acéia ce-i purta arméle, şi toţi oamenii lui cu dânsul. Iar israiliténii cei ce era de céia parté de Iordan, deaca văzură că au fugit oştile ovreeşti şi au murit Saul şi feciorii lui, îşi năpustiră toţi cetăţile şi coştéele şi fugiră. Iar păgânii veniră şi le luară şi şăzură într-însele. Deacii a doao zi mérseră păgânii să scoată morţii şi aflară pre Saul şi pre feciorii lui câte trei în muntele Ghelvanului, şi-i luară sabiia lui şi-i tăiară capul şi-l luară de-l trimiseră în ţara lor. Şi striga împrejurul idolilor lor şi al oamenilor lor cu dânsul, şi arméle lor le puseră împreună cu alte arme, iar trupul lui îl puseră pre păreţii Vethsamului. Iar oamenii cei ce lăcuia în Avisul Galadului, deaca înţeléseră ce au făcut păgânii lui Saul, să sculară toţi, câţi era mai mari, cu toată mulţimea lor şi să duseră toată noaptea şi luară trupul lui Saul şi al fie-său Ioanathan dupre acei păreţi ai Vethsamului şi le aduseră în Aves şi le arseră acolo. Iar oasele le luară şi le îngropară supt bisérica care era în Avis şi postiră 7 zile.

Vezi, fătul mieu, acestu împăratu, care dintâi fu rădicat de Dumnezeu den oamenii săraci şi-l mări şi-l puse împărat pre pământu, cum iaste scris: „Domnul sărăcéşte şi îmbogăţéşte, pleacă şi înalţă, carele rădică pre cel sărac din pământu şi din gunoi, pre cel mişăl îl înalţă şi-l pune mai mare şi biruitoriu oamenilor şi-l face moştnean scaunului slavei”. Văzuşi pre săracul, că fu rădicat din pământ, şi pre mişăl, că fu înălţat din gunoiu? Cunoscuşi că fu pus pre scaunul mărirei şi cu cinstea împărătească cinstit, şi-l puse împărat şi biruitor şi proroc? Că zice Scriptura: „Că şi Saul iaste întru proroci”. Şi să sfârşi Saul prorocind, căci când fu el unsu de Samoil spre împărăţie şi să dăspărţi de la dânsul, cându să încetă şi el cétei prorocilor, duhul lui Dumnezeu fu pre Saul. Iar el, ca un nemulţumitoriu ce era, nu vru să mulţumească şi să laude pre Dumnezeu, carele-i dedése atâta putére, ci să porni cu fărdelegile sale în lucruri réle şi care nu să cădea, cum ai auzit mai nainte spuindu de dânsul pre scurt. Şi pentru acéle fărdălegi ale lui îl déde Dumnezeu în moartea cea amară, şi să sfârşi rău şi cu ocară mare.

Dreptu acéia nimeni să nu să înşale şi să să amăgească gândindu că doar are cevaşi întru înţelepţiia şi vrédniciia sa. Că toate sântu ale lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu sântu dăruite oamenilor, ca să-i mulţumească cu frică şi cu cutremur, măcar de ar fi împăratu, măcar domnu, măcar boiariu, măcar sărac, măcar mişel, cu multă mulţumire să laude pre Dumnezeu în toată vrémea, de toate de ce ne-au dat, pentru că suntem datori să plătim lui Dumnezeu pentru ce ne-au dat şi ne-au dăruit. Deci vă păziţi şi vă nevoiţi ca să îngăduiţi bine lui Dumnezeu şi să împărăţiţi cu dânsul şi să vieţuiţi.

Iar deaca omorâră pre Saul, şi să întoarse David biruindu pre Amalic. Dar cine iaste mai lăudat, din împăraţi, de Dumnezeu ca David? Că fu numit şi chemat tată lui Dumnezeu, proroc şi împărat sfântu, din gura duhului sfântu. Şi singur Dumnezeu zise: „Aflaiu bărbat după inima mea, blându, milostiv, lin, bun, răbdătoriu şi nu dă rău pentru rău”. Cum şi David singur zicea, cându îl gonea Avesalom, fiiul său: „De voi fi făcut rău celor ce mi-au făcut mie rău, să căzu dar de vrăjmaşii miei în deşărtu, să gonească dar vrăjmaşul sufletul mieu şi să-l ajungă şi să calce în pământu viaţa mea şi slava mea în ţărână să să sălăşuiască“. Iar şi el tot fu împiedecat de diavolul şi făcu curvie şi ucidere şi hicleşug înaintea lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu trimise pre Nathan prorocul la David şi, deaca mérse la dânsul, îi zise: „Împărate, spune-mi acum o judecată: doi bărbaţi era într-o cetate, unul bogat, altul sărac, şi la cel bogat era cirezi multe de vite şi de bivoli, iar la cel sărac nu era nimic, ce numai avea o mieluşa, şi-i era milă dă dânsa şi o hrănea şi o creştea împreună cu dânsul şi cu copilaşii lui, şi mânca tot den blidul lui şi bea din păharul lui, şi-i era ca o fată. Deacii odată veni un călător la bărbatul cel bogat, şi bogatul acela nu vrea să ia den turméle sale, nici den bivolii săi să facă prânzu acelui călătoriu ce venise la dânsul, ce luo acea mieluşa a celui sărac şi o junghe şi făcu prânzu acelui călătoriu”. Iar David să mânie foarte pre acel bărbat şi zise cătră Nathan: „Viu Dumnezeu, că să cade să moară acel bărbat, care au făcutu un lucru ca acesta, iar mieluşaoa acéia să să întoarcă celuilalt de 2 ori înşeptită, deaca au făcut aşa”. Iar Nathan zise cătră David: „Tu eşti omul acela ce au făcut aşa. Şi iată că-i zice Domnul Dumnezeul lui Israil: „Eu te-am unsu spre împărăţiia israiliténilor şi eu suntu cel ce te-am izbăvitu din mâinile lui Saul şi ţi-am dat casa lui Israil şi a Iudei, iar ţie tot nu ţi-au ajunsu şi casa stăpână-tău şi muerile lui, şi tot nu-ţi iaste din dăstul! Dar căci ai spurcat învăţătura Domnului şi ai făcut hicleşug înaintea féţei lui, că ai ucis pre Urie, feciorul lui Hettei, şi ai luat muiarea lui să-ţi fie ţie muiare, pentru acéia de acum nu să va mai dăzlipi sabiia din casa ta în veac. Că m-ai urgisit şi ai luat pre muiarea lui Urie, feciorul lui Hetteu, să-ţi fie ţie muiare”. Aşa grăiaşte Domnul: „Iată eu voi da asupra ta toate răutăţile din casa ta şi voi da muerile tale vecinilor tăi şi să vor culca cu dânsele înaintea ta şi vei vedea că tu ai făcut aceasta în taină, iar eu voi face înaintea tuturor israiliténilor”.” Deacii David zise cătră Nathan: „Greşit-am Domnului Dumnezeului mieu”; iar Nathan zise cătră David: „Dumnezeu au luat păcatul tău de la tine şi nu vei muri”.

Văzuşi că acesta era bărbat dreptu şi sfânt şi să temea de Dumnezeu, iar căzu şi el în groapa păcatelor. Ci însă de câte ori greşa lui Dumnezeu, cu nevoinţa pocăinţei să scula şi nimic nu zăboviia, şi aşa întorcea pre Dumnezeu spre sine iarăşi cu milă şi zicea: „Greşit-am Domnului mieu!“ Şi încă mai zicea: „Miluiaşte-mă, Doamne, după mare mila ta, şi după mulţimea îndurărilor tale curăţéşte fărădelegile méle!” Într-acéia şi Nathan zise lui David: „Şi Dumnezeu încă au luat păcatul tău de la tine şi nu vei muri!” Că atuncea sta îngerul Domnului deasupra lui David cu sabiia goală în mână şi el nu-l vedea; şi de n-ar fi grăbit David să cază curându la picioarele lui Nathan şi să ceae de la Dumnezeu milă, cu inimă înfrântă şi plecată, n-ar fi dobândit iertare. Că vrea îngerul să-l taie cu sabiia, măcar dăşi nu era nimini drag lui Dumnezeu ca David. Dreptu acéia vă păziţi cu tot de-adinsul şi luaţi aminte cum umblă diavolul, vrăjmaşul nostru, zbierând ca un leu şi cearcă cum va înghiţi şi va înşăla pre ceia ce n-au temeiul cel bun al fricăi lui Dumnezeu în toată vrémea în inimile lor.

Şi iar după câtăva vréme cheamă David pre Ioav, domnul lui cel mai mare, şi-i zise: „Pasă acum în tot neamul lui Israil şi al Iudei şi fă seamă într-înşii şi în vineticii ce vor fi venit, să-i numeri pre toţi, să-i ştii câţi sunt”. Iar Ioav zise cătră David: „Împărate, Dumnezeul tău să ajute oamenilor tăi să să înmulţească den cât suntu încă însutit şi să-i vază ochii stăpânului şi ai împăratului mieu. Dar, împărăţia ta, căci gândeşti gându ca acesta?” Iar împăratul întării cuvântul cătră Ioav şi zise: „Pasă numai de te du”. Deci Ioav ieşi cu putére de la împăratul şi făcea seamă. Şi trecu şi Iordanul şi intrară în Aroir, dăspre dreapta cetăţii, care era între propastiele Gadiei şi ale Eleezirului şi mérseră şi în Galaad şi în ţara Thavasonului şi în Thon şi în Dasc şi intrară în Danidain şi încungiurară până în Sidon; apoi veniră în Mapsar Tir şi în toaste oraşăle ghevunéilor şi ale hananeilor şi mérseră spre amiază-zi, spre Iudea şi în Virsaviia, şi încungiurară tot pământul cât era suptu biruinţa lui David. Şi să întoarseră iar în Ierusalim. Şi să zăbovi Ioav până sfârşi acea slujbă, 9 luni şi 20 de zile. Şi duse Ioav cisla israiliténilor la împăratul şi să aflară 800.000 de bărbaţi mari, carii vrea purta arme, şi iudianini 500.000 de bărbaţi de oaste. Şi să spăimântă David căci au făcut seamă şi-şi cunoscu păcatul şi zise cătră Dumnezeu: „Doamne, făcut-am foarte păcat mare, căci am făcut seamă; ci acum Doamne, iartă-mi greşala aceasta, că am făcut foarte fără ispravă“. Iar a doao zi, deaca să sculă David, grăi Dumnezeu lui Gad prorocul în vis: „Pasă şi zi lui David: „Aşa grăiaşte Domnul: trei lucruri îi voi zice, deci să-ţi alegi unul dintr-însele, care-ţi voiu face”.” Deci Gad merse la David împărat şi-i zise: „Alége-ţi dentr-acéste trei lucruri unul, carele vei vrea să pohteşti: 3 ani să fie foamete în ţara ta sau trei luni să fugi de vrăjmaşii tăi şi ei tot să te gonească, sau trei zile să fie moarte în ţara ta. Deci de acum îmi răspunde, să ştiu ce voiu spune celui ce m-au trimis să-ţi zic aşa”. Iar David zise: „Câte tréle îmi suntu cu greu, ci mai bine să cazu în mâinile Dumnezeului mieu, că iaste îndurător şi milostiv; iar în mâinile oamenilor să nu caz”. Şi-şi alese David însuşi moartea. Şi era în vrémea secerişului de grâu. Şi déde Dumnezeu moarte întru israiliténi şi muriră de dimineaţa până la prânzu 70.000 den Dan până în Virsaviia. Şi tinse îngerul lui Dumnezeu şi spre Ierusalim să-l strice şi să-l răsipească cu moarte, iar Dumnezeu îşi opri mâniia şi zise îngerului celuia ce strica oamenii: „Ajungă-ţi, acum ia-ţi mâna!” Iar îngerul lui Dumnezeu sta atuncea înaintea ariei lui Orna, feciorul lui Iesei. Iar David cându văzu îngerul lui Dumnezeu omorând oamenii zise cătră Dumnezeu: „Doamne, eu suntu cel ce am grişit, eu suntu păstoriul carele am făcut răutatea, dar oile acéstea ce au făcut? Fie acum mâna ta spre mine şi spre casa tătâne-mieu!” Deacii veni Gad la David într-acea zi şi-i zise: „Pasă şi rădică oltariul lui Dumnezeu în ariia arăturei lui Ornei, feciorul lui Esei”. Şi stătu şi să conteni moartea.

Ia aminte, fătul mieu, şi aceasta şi vezi, că David pentru puţinea greşală ce greşi, numai căci numără oamenii câţi era în ţara lui, iar de fu şi drept şi sfânt şi îngăduitoriu lui Dumnezeu, iar Dumnezeu tot umplu cuvântul său cu izbândă, cum zise lui Gad prorocul: „Pasă şi zi lui David: „aşa grăiaşte Domnul, trei lucruri îţi voi zice, iar tu-ţi alége unul dintr-însele, care-ţi voi face: sau trei ani foamete în ţara ta, sau trei luni să te tot gonească vrăjmaşii tăi, sau trei zile moarte în ţară“.” Însă iată că nu vru să întristeze detot pre îngăduitoriul său, ci-i zise: „Alége-ţi tu una dintr-acéste trei, den care am zis mai nainte”. Dar încă pre tine, deaca te vei da în spurcăciune şi în fărdelegi, cum te va cruţa Dumnezeu? Ba să ştii că nu te va cruţa, nici să te nădăjdueşti că vei afla vreo milă de la dânsul. Iar pentru căci cându împărăţea David întru împărăţiia sa şi îngăduia în toate lucrurile lui Dumnezeu, pentru aceia şi Dumnezeu era cu dânsul în toată vrémea şi în toate zilele vieţii lui.

Deacii, deaca îmbătrâni şi să apropie vrémea morţii sale, cheamă pre fiiu său Solomon şi-i zise: „Fătul mieu, eu voi să mergu pre calea céia ce au mersu şi va să meargă toată lumea; iar tu te întăréşte şi fii om desăvârşit. Şi să păzeşti légea Domnului Dumnezeului tău, şi să umbli pre căile lui, şi să fereşti poruncile lui şi dreptatea lui, şi să faci judecata, precum iaste scris în cartea lui Moisi. Şi tot ce vei face să faci cu sfat, şi câte te învăţ, toate să le ţii minte”. Precum îi zisese lui Dumnezeu, zicând: „Că de vor păzi feciorii tăi căile méle şi de vor umbla în inimile loru înaintea mea drept, şi sufletele lor în adeverinţă, nici eu nu-i voi scoate den scaunul israiliténilor”.

Iară Solomon şăzu în scaunul tătâne-său, lui David, şi fu împărat şi împărăţea preste israiliténi şi pre iudei în Ierusalim. Şi déde Dumnezeu minte lui Solomon şi înţelepciune şi inimă chibzuitoare şi lărgită, ca năsipul mării. Şi să umplu Solomon de minte şi fu mai înţeleptu decât toţi feciorii altor boiari şi decât toţi înţelepţii de la Eghipet. Şi era Solomon împărat foarte înţeleptu. Şi biruia toate împărăţiile din râuri până în ţara filistimnenilor şi până în hotară Eghipetului, şi-i aducea daruri şi lucra în toată viaţa lui. Şi iubi Solomon pre Domnul şi umbla întru învăţăturile tătâne-său, lui David. Şi făcea jertve şi cădea numai în munţi. Şi să sculă Solomon şi merse în Gavaon să facă jărtvă acolo, că acea cetate era mai în munte şi mai largă şi sui acolo o mie de jertve şi le făcu toate întracea cetate ce era în muntele Gavaonului. Şi acolo să arătă Dumnezeu lui Solomon noaptea în vis şi zise: „Cere de la mine ce-ţi iaste voia şi-ţi voi da”. Iar Solomon zise: „Tu ai făcut cu robul tău, tată-mieu David, milă mare, căci au umblat înaintea ta cu dreptatea şi cu adeverinţa. Dreptu aceia şi tu l-ai păzit cu mila ta cea mare şi i-ai dat astăzi de şade fie-său în scaunul lui. Deci acum, tu, Doamne Dumnezeul mieu, dă-mi mie să fiu în locul tătâne-mieu, lui David împărat, că eu suntu tânăr şi nu ştiu nici intrarea, nici ieşirea mea, şi suntu robul tău în mijlocul oamenilor tăi, carele suntu ales de mulţi oameni, ca năsipul mării, carele nimeni nu-l va putea număra. Şi dă mie, robul tău, inimă înţeleaptă spre ascultarea şi judecata cea dreaptă a oamenilor tăi, şi să pricep binele şi răul, că nimeni nu va putea judeca pre oamenii tăi cu judecată nedreaptă. Iar nu ceiu zile multe de la tine, nici bogăţie, nici ceiu sufletele vrăjmaşilor tăi, ci-ţi mărturisescu cugetul mieu, ca să-l crezi în dreptate”. Şi plăcu acéste cuvinte lui Dumnezeu, căci cerşu Solomon acéstea, şi-i zise Dumnezeu: „Deaca vréme ce cerşuşi de la mine acéstea, iată, după rugăciunea ta dau ţie inimă pricepătoare şi înţelepţie, care n-au fost pân-acum nici la un om, nici va fi. Şi încă-ţi voiu da şi ce n-ai cerşut: bogăţie şi slavă, care nu o au avut nici un împărat. Şi de vei umla pre căile méle şi de vei păzi poruncile méle, ca şi tată-tău David, încă-ţi voi mulţi viaţa ta”.

Vezi, fătul mieu, că înmulţéşte Dumnezeu zilele celuia ce face voia lui şi poruncile lui? Iar ale celuia ce nu păzéşte légea şi poruncile lui, le împuţinează şi le scurtează.

Deacii să sculă Solomon şi să întoarse iar în Ierusalim şi stătu în Sion înaintea chivotului legii lui Dumnezeu şi făcu jertvă. Iar după jertvă făcu ospăţ mare de să ospătă cu toate slugile sale. Şi fu după ce umplură 440 de ani de când eşiră feciorii israiliténilor din Eghipet. Zidi Solomon bisérică lui Dumnezeu deaca trecură 4 ani den împărăţiia lui şi 2 luni. Iar cuvântul Domnului fu cătră Solomon zicând: „Casa aceasta iaste, care o zideşti tu. Deci de vei umbla în poruncile méle şi vei face voia mea şi vei face judecăţile méle şi toate învăţăturile méle şi te vei întoarci într-însele, voi lăsa pre tine tocmeala mea, care o am tocmitu cu tată-tău David, şi voi lăcui întru israiliténi şi nu voi lăsa israiliténii, oamenii miei”. Şi făcu Solomon casa Domnului şi o sfârşi. Şi lucră Solomon la casa lui Dumnezeu şi la casele lui, până le sfârşi, 20 de ani. Deacii chemă pre toţi mai marii israiliténilor în Sion, să rădice chivotul legii lui Dumnezeu den cetatea lui David. Şi mérseră preoţii şi luară chivotul şi cortul legii şi vasele câte era suptu umbrariul legii toate. Iar împăratul Solomon şi toţi israiliténii mergea înaintea chivotului lui Dumnezeu şi junghea berbeci ca de un an şi junci mulţi făr’ de număr. Iar în chivot alt nimic nu era, fără numai 2 table de piatră, care era tablele légii, care le pusése acolea Moisi, în muntele Horivului, şi acele table le dedése Dumnezeu israiliténilor şi scrisése într-însele légea cu sfântul său déget, deaca-i scoase den robie den ţara Eghipetului. Iar deaca eşiră preoţii din bisérică, un nor umplu bisérica lui Dumnezeu şi nu putea preoţii să stea înaintea norului să slujască lui Dumnezeu, că să umplu bisérica de slava lui Dumnezeu. Şi-şi întoarse împăratul faţa sa înapoi şi blagoslovi pre toţi israiliténii şi pre tot săborul, carele sta acolea, şi zise: „Bine iaste cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil astăzi, că toate câte au grăit cu gura tătâne-mieu, lui David, le-au umplut. Că din ziua ceia ce am scos pre israiliténi, oamenii miei, din Eghipet, zice Domnul, dentru toate semenţiile lui Israil, n-am ales altă cetate în care să să facă casa mea şi să lăcuiască numele mieu în Ierusalim; şi am ales pre David să stăpânească pre israiliténi, oamenii miei. Şi vru tată-mieu David să facă bisérică numelui Domnului Dumnezeului lui Israil, iar Dumnezeu zise tătâne-mieu, lui David: „Bun lucru ai cugetat să-mi faci mie bisérică, iar tu să nu faci, ci feciorul tău, carele va eşi din trupul tău, acela să zidească bisérică numelui mieu”. Şi tocmi Dumnezeu cuvintele carele grăi, şi mă rădică pre mine în locul tătânemieu, lui David, şi şăzuiu pre scaunul lui, cum zise Dumnezeu. Şi iată, zidiiu bisérică numelui Dumnezeului lui Israil şi băgaiu într-însa chivotul în care suntu poruncile lui Dumnezeu, care tocmi Dumnezeu cu moşii noştri, când i-au scos din ţara Eghipetului”. Şi stătu Solomon înaintea oltariului lui Dumnezeu şi înaintea a tot săborul israiliténilor şi rădicânduşi mâinile cătră ceriu, zise: „Doamne, Dumnezeul lui Israil, nu iaste alt Dumnezeu făr’ de tine, nici în ceriu sus, nici pre pământu jos. Păzéşte légea şi mila şi dă robului tău să umble înaintea ta cu toată inima lui, cum ai păzit pre robul tău, tatămieu David, cum i-ai făgăduit şi cu gura ta ai grăit, iar cu mâinile ai isprăvit, încă şi până în ziua de astăzi”. Şi altele zise Solomon, până sfârşi ruga.

JUDECATA CEA DINTÂI A LUI SOLOMON

Atuncea mérseră 2 mueri curve la împăratul Solomon şi stătură înaintea lui şi zise una dentr-însele: „Judecă-mă, împărate! Eu şi ceastă fămée vecină a mea lăcuiam amândoao într-o casă. Decii eu am făcut un copil. Iar după 3 zile au născut şi această vecină şi au făcut şi ia, iar copilu. Şi am fost numai noi amândoao, iar alt n-au mai fost cu noi nimenea. Iar ceastă vecină ş-au împresurat noaptea, dormindu, copilul ei şi l-au omorât. Deacii, deaca s-au deşteptat ca la miezul nopţii şi ş-au aflat copilul împresurat de dânsa şi mortu, ia l-au luat şi au venit la mine şi m-au aflat adormită şi au luat copilul mieu cel viu de lângă mine şi l-au adormit lângă ia, iar al ei, cel mortu, l-au pus lângă mine. Deacii cându m-am sculat sămi aplec copilul, eu l-am aflat mortu. Iar a doao zi, deaca au luminat, eu am căutat şi am văzut că copilul cel mortu n-au fostu al mieu, ci au fostu al ceştii vecine, iar cestu copil viu, acesta iaste al mieu şi l-am născut eu”. Iar céialaltă muiare zise: „Ba, împărate, nu iaste aşa. Ci acestu copil viu iaste al mieu, iar cestu mortu iaste al ceştiialalte”. Şi aşa să pricea iale amândoao înaintea împăratului. Iar Solomon zise cătră dânsele: „Tu zici cestu copil viu că iaste al tău şi cel mortu al ceştialalte, iar céia zise că iaste cel mortu al tău, iar cestu viu al ei. Ci într-altu chip nu va putea fi, ci numai să să dăspice copilul cestu viu în doao lospaturiţe şi cel mortu aşijderea şi să să dea ţie jumătate den copilul cel viu şi jumătate den cestu mortu, şi ceiialalte iar aşa”. Deci muiarea céia căruia era copilul cel viu zise: „O, vai de mine, împărate, turbură-mi-se inima de copilul mieu şi de această judecată! Ci să nu văzu cu ochii miei dăspicându copilul mieu în doao, ci-l daţi viu ceştii vecine, să şi-l ţie ia, iar nu-l omorâreţi”. Iar céialaltă muiare zise: „Ba, încai, să nu fie nici al mieu, nici al tău, ci să-l dăspice în doao, cum au zis împăratul”. Atuncea zise Solomon: „Nu omorâreţi, ci-l daţi cestii muiéri ci zise să nu-l omorâreţi, iar nu-l daţi ceiialalte, că al aceştiia iaste copilul cestu viu, iar nu iaste al ceiialalte. Drept acéia îl daţi ei, că ia iaste muma copilului şi ia l-au născut”.

AICI VĂZURĂ TOŢI ISRAILITÉNII JUDECATA LUI SOLOMON ŞI SĂ TEMURĂ DE DÂNSUL ŞI PRICEPURĂ CĂ LĂCUIAŞTE ÎNTR-ÎNSUL ÎNŢELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU

Şi auzindu israiliténii toţi de această judecată ce făcu Solomon împărat, se temură de faţa lui foarte şi pricepură că iaste înţelepciunea lui Dumnezeu într-însul, ca să facă dreptate la judecată.

Şi era lui Solomon muerile foarte dragi şi-şi luo mueri lui den neamuri streine, pre fata lui Faraon şi den neamul lui Moavit şi a lui Idumei şi a lui Asirian şi a lui Hetthei şi a lui Amethan, de care neamuri şi limbi poruncise Dumnezeu israiliténilor: „Să nu ia lor mueri dintr-acéle neamuri, nici muerile lor să nu ia bărbaţi dintr-acéle limbi, ca să nu întoarcă sufletele voastre cătră idolii lor”. Iar Solomon să află cu dânsele în curvie multă şi-n toată necurăţiia. Deci, deaca îmbătrâni Solomon, atât îi întoarseră muerile inima de cătră Dumnezeul lui Israil cătră dumnezeii lor, cât nu era nimic cu Dumnezeu inima lui, ci umbla tot după spurcatele şi împuţitele lor lucruri şi jertve. Şi făcu Solomon păcat şi ficleşug mare înaintea lui Dumnezeu şi nu umblă pre voia Domnului, cum umblă tată-său David.

AICI SĂ DĂSPĂRŢI SOLOMON DE LA DUMNEZEU ŞI ÎNCEPU A FACE BISÉRICI ŞI CAPIŞTI IDOLILOR MUERILOR SALE, IAR DUMNEZEU SĂ MÂNIE PE DÂNSUL, CĂCI NU PĂZI LEGEA LUI

Atunci zidi Solomon capişte naltă idolilor şi alte lucruri spurcate şi împuţite, aşijderea făcu şi tuturor muerilor sale deosebi şi făcea jărtve dumnezeilor lor. Iar Dumnezeu să mânie pre Solomon, căci îşi întoarse inima de cătră Domnul Dumnezeul lui Israil, carii i să arătase în 2 rânduri şi-i zisése într-amândoao rândurile de acéstea de toate, ca să nu umble după alţi dumnezei, ci să păzească şi să ţie cum i-au poruncit Domnul Dumnezeul lui. Şi zise Dumnezeu cătră Solomon: „Deaca, de vréme ce ai făcut aşa şi n-ai păzit poruncile méle, care te-am învăţat, iată eu voi lua împărăţiia din mâinile tale şi o voi da slugii tale. Ci însă aceasta nu o voiu face în zilele tale, pentru tată-tău David, iar den mâinile feciorilor tăi eu o voi lua; iar pentru David, robul mieu, şi pentru Ierusalimul, cetatea mea, care o am ales, nu le voi lua împărăţiia toată“. Şi rădică Dumnezeu pizma şi asupra lui Solomon.

Auzise toţi căci, când să arătase Dumnezeu lui Solomon, îi zisese: „Cére de la mine ce-ţi iaste voia”, iar Solomon zisese: „Eu sunt cocon mic şi tânăr şi nu ştiu nici întrarea mea, nici eşitul mieu; ci iată sunt robul tău, în mijlocul oamenilor tăi. Ci-mi dă, zice, robului tău inimă chibzuitoare, ca să ascultu şi să judec oamenilor tăi în dreptate şi să pricep dreptatea şi hicleşugul”.

Văzuşi că frica lui Dumnezeu naşte înţelepciune, cum zice prorocul: „Începătura înţelepciunii iaste frica Domnului”; că câţi încep să vieţuiască întru înţelepciune până în sfârşitul lor, ei radă şi pătimescu pentru Dumnezeu multe nevoi şi ispitiri. Pilda: Şi ună înţelégere iaste la toţi cei ce o fac. Tâlcul: Că slava şi lauda lui Dumnezeu iaste făr’ de sfârşit şi toţi câţi suntu cu frica lui Dumnezeu cuprinşi şi umblă într-însa. Însă nu pân’ la o vréme, iar de la o vréme să să dăzlipească de dânsa, ci acelora a tuturor, carii umblă totdeauna şi cu tot sufletul în frica lui Dumnezeu, a acelora le iaste lauda făr’ de sfârşit. Aşijderea şi Solomon, cându fu tânăr, el fu temător şi purtător de frica lui Dumnezeu; ci petrecea întru înţelepciunea şi chibzuiala duhului. Că zice că n-au cerşut nici aur, nici argintu, nici mărgăritar, nici pietri scumpe, nici slava lumii aceştiia, nici bogăţiia ei; ci au zis: „Dă-mi, zice, inima pricipătoare să ascultu şi să judec oamenilor tăi întru dreptate şi să cunoscu binele şi răul”. Dar Dumnezeu ce-i răspunse? Că plăcu lui Dumnezeu cererea lui Solomon şi zise cătră dânsul: „Deaca vréme ce cerşuşi de la mine aceasta, iată-ţi dau inimă înţelegătoare şi înţelepciune, care n-au fostu la nimeni mai nainte de tine, nici după tine nu va mai fi la altul. Şi iată că-ţi dau încă şi ce n-ai cerşut: slavă şi bogăţie, cât n-au fost la alt împărat. Şi de vei păzi poruncile méle şi vei umbla pre căile méle şi vei face légea mea, cum au umblat tată-tău David, eu îţi voiu mai lungi şi viiaţa”. Şi era Solomon în tineréţele sale dăruit de Dumnezeu cu înţelepciunea, care era mai mare decât înţelepciunile tuturor oamenilor câţi era pre pământu, şi păzea dreptatea lui Dumnezeu, ca şi tată-său David. Şi zice că iubi Solomon pre Dumnezeu şi-i fu drag să umble după cum îl învăţase tată-său. Dreptu acéia şi Dumnezeu iubi pre dânsul, şi toate rugăciunile lui i le asculta Domnul, şi era Solomon mai mare decât alţi împăraţi, decât toţi. Şi-i da lui toţi haraci şi-i aducea daruri mari. Iar deaca începu Solomon a bătrâni şi cându trebuia minté şi înţelepciune mai multă, atuncea el cu îndemnarea diavolului îşi ieşi din fire şi din minte şi să lipsi de minte şi de înţelepciune. Că îngroşându, zice, îşi îngroşă şi-şi lărgi pântecele cu mâncări multe şi cu beţii. Şi alte lucruri făcea, care nu să cădea; şi să déde cu totul spre curvie şi spre toate spurcăciunile, şi lăsă pre Dumnezeu, care l-au făcut, şi părăsi pre Domnul şi mântuitoriul şi mânie pre făcătoriul lui de bine şi-l umplu de amărăciune cu lucrurile sale céle spurcate. Că atâta zice că-i întoarseră lui Solomon inima de cătră Dumnezeu muerile lui, cătră dumnezeii lor, cât nici cum nu-şi mai aducea aminte de dânsul. Şi umbla Solomon tot în jertvele céle spurcate şi urâte şi dintr-însele mânca. Şi făcu lucru hiclean înaintea lui Dumnezeu, şi să mânie Dumnezeu pre Solomon, căci îşi întoarse inima de cătră Domnul Dumnezeul său, care i să arătase în 2 rânduri şi-i zisése: „De vréme ce n-ai păzit poruncile mele şi légea care ţe-am poruncit eu, voi lua împărăţiia din mâinile tale şi o voi da-o slugii tale; ce numai nu o voi face aceasta în zilele tale, pentru tată-tău David, ci voi lua împărăţiia din mâinile feciorilor tăi. Numai nu voi lua nici de la dânşii steagurile împărăţiilor tuturor, iar pentru robul mieu David şi pentru Ierusalimul, care l-am ales să-mi fie mie cetate”.

Dreptu acéia nimeni să nu să amăgească şi să să ţie mare, măcar să fie împărat, măcar domnu, măcar boiariu, măcar fieşte ce va fi; că acéstea toate Dumnezeu le dă, Dumnezeu le ia. Şi lui Solomon iar Dumnezeu îi déde împărăţiia, că iaste scris şi zice: „Jură-se Domnul lui David cu adeverinţă şi nu să lepădă de dânsa că „din roada pântecilui tău voi pune scaunul tău, de vor păzi légea mea, feciorii tăi”.” Iar feciorii lui David nu păziră légea lui Dumnezeu. Dreptu acéia îi scoase Dumnezeu din împărăţie, ca pre nişte nemulţumitori. Cel ce aude să asculte şi să înţeleagă.

Ierovoam, feciorul lui Navat, carele era la Efrathul de la Sarir, fecior de văduvă, slugă lui Solomon, şi acesta îşi rădică mâna spre Solomon împărat, că aşa era lucrul lui. Şi era Ierovaam om tare şi vârtos, iar Solomon îl cunoscu că va să facă om bărbat şi de treabă şi-l puse ispravnic preste toate câte era ale casei lui Iosif.

IATĂ AICI AHIA PROROCUL DÉDE LUI IEROVAAM ZÉCE SORŢI AI STEAGURILOR ISRAILITÉNILOR ŞI ZISE: „IATĂ ŢE-AU DAT DUMNEZEU ZÉCE STEAGURI ISRAILITENEŞTI”

Şi fu în vremile acélea, eşi Ierovaam din Ierusalim; iar Ahia prorocul îl întâmpină pre cale şi-l întoarse din cale-şi. Şi era Ahia îmbrăcat în dulamă noao, şi era numai ei amândoi în câmpu. Şi-şi tăe Ahia dulama sa cea noao, de o făcu 12 pétece, şi zise lui Ierovaam: „Ţine ţie 10 sorţi, că aşa zise Domnul Dumnezeul lui Israil: „Iată eu voi lua împărăţia din mâinile lui Solomon şi-ţi voi da ţie 10 steaguri, iar 2 steaguri îi voi lăsa pentru tată-său David, robul mieu, şi pentru Ierusalimul, cetatea mea, care o am ales mie din toate semenţiile israiliténilor. Că m-au părăsit şi nu umblă pre căile méle, şi n-au făcut pre voia mea, ca tată-său David. Însă nu voi lua împărăţiia de tot din mâinile lui, pentru că i-o am făgăduit să fie a lui în toată viaţa lui, pentru tată-său David, care l-am ales mie rob. Şi voiu lua împărăţia din mâinile fie-său şi voi da ţie zéce steaguri; iar fie-său îi voi da 2 steaguri, cum am făgăduit robului mieu lui David, în toate zilele înaintea mea, în cetatea mea Ierusalim, care o am ales să să pue numele mieu într-însa. Şi te voi priimi pre tine şi vei fi împărat spre ceţi poftéşte sufletul tău, şi tu vei împărăţi israiliténii”.” Deacii cerca Solomon să omoare pre Ierovoam, iar el fugi în ţara Eghipetului, la Susachim împărat, şi şăzu tot în Eghipet până muri Solomon. Iar deaca muri Solomon, stătu împărat în locul lui fie-său Rovoam.

AICI VENIRĂ LA ROVOAM ÎMPĂRAT, FECIORUL LUI SOLOMON, ISRAILITÉNII ZICÂND: „IATĂ, TATĂ-TĂU SOLOMON NE-AU ÎNGREUIAT JUGUL FOARTE, CI ÎNCAI TU NI-L MAI UŞUREAZĂ“. IAR EL NU VRU SĂ-I ASCULTE.

Cartea a 3-a a împăraţilor

Iară deaca începu Rovoam a împărăţi, veniră oamenii şi căzură înaintea lui zicând: „Tată-tău ne-au îngreuiat jugul nostru, iar încai mai împuţinează tu lucrul tătâne-tău cel rău şi mai uşurează jugul lui cel greu, care l-au pus pre noi, şi-ţi vom lucra”. Iar Rovoam zise cătră dânşii: „Păsaţi şi îngăduiţi până în trei zile, deacii iar să veniţi la mine”. Şi să duseră. Iar Rovoam chemă pre toţi bătrânii, carii fusése cinstiţi la tată-său Solomon în viaţa lui, şi le spuse aceasta, şi-i întrebă ce va faci şi a treia zi ce răspunsu le va da. Iar ei ziseră: „Deaca vei asculta astăzi de aceşti oameni şi le vei sluji şi le vei grăi cuvinte bune, deacii ei îţi vor sluji şi-ţi vor lucra în toate zilele”. Iar el nu băgă în seamă sfatul care sfătuise cu dânşii, ci făcu alt sfat şi să sfătui cu copii tineri de potriva lui, carii era la dânsul de-i boerise pre acéia, şi le zise: „Dar voi ce ziciţi şi ce răspunsu voi da oamenilor acestora?” Iar ei ziseră cătră dânsul: „Aşa să zici oamenilor acestora carii au zis cătră tine, că tată-tău ne-au îngreuiat jugul nostru, iar tu ni-l mai uşurează: „Mai groase sântu tineréţele méle decât mijlocul tatâne-mieu; deci tată-mieu au pus pre voi jug greu, iar eu încă voi să-l mai însărcinez; şi tată-mieu v-au certat cu bătaia, iar eu voi să vă certu cu răsipirea”.” Iar deaca să umplură trei zile, iarăşi veni tot Israilul la Rovoam, precum îi zisése; iar Rovoam împărat le răspunse cuvinte gréle şi mânioase, că uită şi nu băgă în séamă cuvintele sfétnicilor celor bătrâni, ci le grăi după cum îl sfătuise oamenii cii tineri şi le zise: „Tată-mieu v-au îngreuiat jugul, iar eu voiu să-l şi mai însărcinezu; şi tată-mieu v-au căznit cu rane, iar eu vă certu cu gonire şi cu răsipire”. Şi nu ascultă împăratul oamenii, că era acea întoarcere de la Dumnezeu, ca să-şi tocmească vorba sa, care o au grăit cu mâinile Ahiei prorocul lui Ierovoam, feciorul lui Navat. Iar israiliténii, deaca văzură că nu ascultă Rovoam împărat glasul şi jalba lor, strigară toţi înaintea lui şi ziseră: „Dar căci ne-au împărţit David aşa? Nu ne iaste noao a lăcui şi a moşteni între neamul lui Iesei”.

ŞI DEACA VĂZURĂ TOŢI ISRAILITÉNII CĂ NU FOLOSIRĂ NIMIC LA ROVOAM, EI SĂ RĂSIPIRĂ ŞI ZISERĂ: „NU NE IASTE NOAO A LĂCUI ÎN NEAMUL LUI IESEI”

Iară deaca auzură céle 10 semenţii ale lui toate, că s-au întorsu Ierovoam din Eghipet, ei trimiseră la dânsul şi-l chemară la săbor şi-l rădicară împărat israiliténilor. Decii nu mai fură ascultători casei lui David, ci numai ce asculta céle 2 steaguri, ce era din neamul Iudei şi dintr-al lui Veniamin.

Pentru că zicea că au mersu oamenii la Rovoam împărat, feciorul lui Solomon, şi au zis: „Mai uşurează-ne jugul lucrului nostru, că foarte suntem împresuraţi şi vom lucra”. Iar el le zise: „Aşteptaţi până poimâine şi vă voiu da răspunsul”. Deci făcu Rovoam sfat cu oamenii cei de cinste şi bătrâni, şi-l sfătuiră bine şi ziseră împăratului să mai uşuréze oamenii săi de lucru, iar el, ca un om ce uita binele şi era făr’ de chibzuială, nu-şi aduse aminte că iaste zis: „Întreabă pre tată-tău şi-ţi va da sfat bun, şi pre cei bătrâni, că-ţi vor spune”. Şi el, măcar de le şi spuse şi-i întrebă, iar sfatul lor nu-l băgă în seamă, nici îl ascultă. Pentru acéia, deaca nu-l ascultă, rău şi amar pătimi, că lepădă de la sine sfatul celor bătrâni şi înţelepţi şi ascultă sfatul copiilor celor tineri şi făr’ de minte ca şi sine. Că ziseră acei tineri, când îi întrebă împăratul de sfat: „Aşa să zici oamenilor tăi: „Mai groase suntu tineréţele méle decât mijlocul tătâne-mieu, şi tatămieu v-au căznit cu bătăi, iar eu voi să vă căznescu cu răsipirea şi cu izgonirea”.” Deci când fu a treia zi, ei veniră iarăşi după cum fu cuvântul împăratului, iar împăratul le răspunse cum îl sfătuise acei copii şi oameni tineri, carii încă nu ajunsése ca să fie în toată vârsta şi firea, nici în mintea cea desăvârşită. Şi zise Rovoam împărat: „Tată-mieu v-au căznit cu bătaia, iar eu voi să vă căznescu cu răsipirea şi cu izgonirea”. Şi nu vru împăratul să-şi asculte oamenii, că-şi întorsese Dumnezeu mila de cătră dânsul, ca să-şi tocmească graiul care grăise cătră Ahia prorocul.

Pentru acéia, faptul mieu, tot cela ce va asculta de sfatul tinerilor şi al copiilor, acela niciodată nu să va bucura; iar cela ce va asculta de sfatul bătrânilor celor înţelepţi, acela nu să va căi. Că iată iaste zis: „Întrebă pre tată-tău şi-ţi va da sfat bun şi spune bătrânilor tăi şi-ţi vor da învăţătură bună“. Şi iar mai zice: „Bărbatul făr’ de sfat, el singur îşi iaste învrăjbitoriu”. Cum şi Rovoam făcu, că nu ascultă sfatul celor bătrâni, pentru acéia greşi şi-şi fu el însuşi învrăjbitor şi stricătoriu. Întreabă pre tatătău şi-ţi va spune, şi pre bătrânii tăi cei înţelepţi şi temători de Dumnezeu şi cu sfat bun, şi te vor învăţa toate câte să cad şi să cuvine a le face spre voia lui Dumnezeu şi spre folosul trupului şi al sufletului tău. Şi de vei asculta de sfatul bătrânilor, nu să va poticni piciorul tău de piatra poticnirii şi a smintelei, nici ţi să va întâmpla ca lui Adam şi ca altora a mulţi de la el încoace, carii au fostu neascultători. Dreptu acéia, fătul mieu, să cinsteşti bătrânéţele şi căruntéţele şi de sfatul lor şi de învăţătura lor să nu te sfieşti, nici învăţătura mâne-ta să nu o lépezi, cum zice Solomon. Boiarii tăi şi sfétnicii tăi cei buni foarte să-i cinsteşti şi să-i măreşti, şi pre alţi boiari, carii vor fi mai mici şi mai de jos, şi căpitanii, cu toată bucuriia să-i veseleşti, şi pre toţi voinicii carei să vor nevoi să îngăduiască lui Dumnezeu cu credinţă şi cu dreptate, tu-i dăruiaşte şi numaidecât îi rădică şi-i boereşte, ca să-ţi slujească domniei tale cu credinţă bună şi cu frica lui Dumnezeu, ca nişte creştini drepţi şi adevăraţi. Şi să asculţi la judecată de sfétnicii cei buni şi de mărturiile céle adevărate şi credincioase. Şi să iubeşti pre toţi tinerii ca pre ai tăi, şi cu cuvântul să-i înveţi şi să-i îndulceşti! Aşijderea să iubeşti pre cei bătrâni şi pre cei tineri, pre cei mari şi pre cei mici, pentru dragostea lui Hristos. Iar pre fămăele céle bătrâne, pre toate să le aibi ca pre nişte mumânii, în locul mă-tei, şi toate fetele şi copilele şi văduvele céle tinere şi sărace să le aibi ca pre nişte surori, pentru Iisus Hristos Dumnezeu, şi să le dai milă din mâinile tale, să să hrănească şi să-şi îmbrace goliciunea trupurilor sărăciei lor. Şi pre oamenii cei răi şi greşiţi cruţează-i şi fii îndurătoriu spre dânşii, ca şi pre tine să te cruţeze Dumnezeu şi să-i fie milă de tine. Că scrie şi la Sfânta Evanghelie, de zice: „Fiţi milostivi, cum şi tatăl vostru cel cerescu iaste milostiv”. Iar preste acéstea, preste toate zice: „Cinstéşte pre tată-tău şi pre mumă-ta, ca să trăieşti mult pre pământu bunu”.

AICEA ZICE PENTRU AHAV ÎMPĂRAT. A TREIA ÎMPĂRĂŢIE

Grăi Ahav împărat lui Navuthei, zicând: „Dă-mi viia ta, să o fac să-mi fie grădină de flori, că iaste aproape de casa mea, iar eu îţi voiu da pentru dânsa altă vie mai bună. Iar deaca nu vei vrea aşa, eu ţi-o voiu plăti cu banii, şi-mi va fi o grădină de flori”. Iar Navuthei zise cătră Ahav: „Să nu dea Dumnezeu să-ţi dau eu moşiia părinţilor miei ţie”. Deacii Ahav veni acasă-şi mânios şi turburat, căci-i zisése Navurhei israiliteanul, că „nu voi da moşiia părinţilor miei ţie”. Şi să culcă în pat şi să acoperi la obraz şi nu vru să mănânce bucate. Iar Iezavela, muiarea lui, mérse la dânsul şi-i zise: „De ce te-ai mâniiat şi ţi s-au turburat inima şi sufletul, şi nu vruseşi nici bucate să mănânci?” Iar el zise cătră dânsa: „Am zis lui Navuthei israiliteanul: „Dă-mi viia ta mie şi-ţi voiu da alta mai bună, sau ţi-o voiu plăti cu bani”.”; iar el mi-au zis: „Nu o voi da ţie, moşiia părinţilor miei”.” Iar Iezavela, muiarea lui, îi zise: „Dar tu, fiind împărat israiliténilor, faci aşa? Scoală şi mănâncă, că eu îţi voiu da viia lui Navutheiu israiliteanul”. Şi scrise carte pre numele lui Ahav împărat şi o pecetlui cu pecetea lui şi o trimise la bătrânii şi la slobodaşii carii lăcuia în oraş cu Navuthei. Şi într-acea carte era scris aşa: „Să vă postiţi cu ajun şi să puneţi pre Navuthei mai sus decât pre ailalţi oameni. Decii să căutaţi 2 mărturii mincinoase şi călcătoare de lége, să mărturisească spre dânsul zicând că Navuthei n-au blagoslovit pre Dumnezeu şi pre împăratul, şi să-l scoateţi să-l ucideţi cu pietri, să moară“. Şi făcură mai marii oraşului aceluia aşa cum le poruncise Iezavela şi cum era scris într-acea carte, care le trimisese. Şi ziseră să să postească şi puseră pe Navuthei mai mare decât pre alţii oameni. Şi veniră 2 oameni feciori călcătorilor de lége şi mărturisiră înaintea tuturor oamenilor mărturisire mincinoasă, zicându că Navuthei n-au blagoslovit pre Dumnezeu, nici pre împăratul. Şi-l scoaseră afară din oraş şi-l uciseră cu pietri. Iar Iezavela deaca auzi aşa, zise cătră Ahav: „Scoală-te acum şi moştenéşte viia lui Navuthei israiliteanul, care nu vrea să ţi-o vânză, că Navuthei au murit şi nu iaste viu”. Iar Ahav, deaca înţelése că au ucis pre Navuthei israiliteanul, să dăzbrăcă de hainele sale şi să îmbrăcă în nişte zăblae, iar apoi el să sculă după acéia şi să pogorî în viia lui Navuthei, ca să o ia pre seama lui şi să o moştenească el. Iar Dumnezeu grăi lui Ilie Thezviteaninul, grăind: „Pasă şi te întâlnéşte cu Ahav împăratul israiliténilor, carele iaste în Samaria, că iată că iaste acum în viia lui Navuthei şi au mersu să o ia, şi-i zi aşa: „Aşa zice Domnul: Pentru căci ai ucis tu pre Navuthei şi i-ai luat viia? Dreptu acéia grăiaşte Dumnezeu, că în ce loc au mâncat pasările şi au linsu câinii sângele lui Navuthei, întru acela vor să mănânce şi vor să lingă câinii şi sângele tău şi vor să să scalde curvele în sângele tău”.” Iar Ahav zise lui Ilie: „Aflatu-m-ai, vrăjmaşul mieu!” Iar Ilie zise: „Aflatute-am! Că tu în deşărtu şi pentru nimic te-ai aţâţat şi te-ai mâniat şi ai făcut hicleşug înaintea lui Dumnezeu şi l-ai pornit cu mânie spre tine. Deci aşa grăiaşte Domnul: „Iată, eu voi aduce răutăţile asupra ta şi voi stinge sămânţa ta şi toate câte sântu ale lui Ahav le voi răsipi; şi voi da casa ta, cum am dat şi casa lui Ierovoam, feciorul lui Navat, pentru mâniia ce m-ai mâniat şi ai greşit în israiliténi”. Iar pre Iezavela, muiarea ta, zice Domnul că „în neamul lui Israil întâi pre ia vor să o mănânce câinii întru cei ucişi de ai lui Ahav. Şi după moartea lui Ahav, mânca-l-vor şi pre el păsările ceriului”. Că tu, Ahave, te-ai lipsit de mintea cea întreagă şi ai greşit înaintea lui Dumnezeu, pentru nedreptatea Iezavelii, muerii tale, care te-au izvrătit”.

Iar Ahav, deaca auzi aşa, el să umili înaintea féţei lui Dumnezeu şi să întoarse acasă-şi plângându cu amar şi-şi lepădă hainele şi să îmbrăcă iar cu céle de zăblău, cu care să îmbrăcase şi când auzise de uciderea lui Navutheiu israiliteanul. Şi iar fu cuvântul Domnului cătră Ilie pentru Ahav şi-i zise: „Văzuiu că să întoarse Ahav cătră mine, dreptu acéia nu voi aduce răutatea pre dânsul în zilele lui, ci în zilele fie-său voiu porni răutăţi spre casa lui”.

Vezi, o fătul mieu, câtă miloserdie are Dumnezeu de multă, numai să nu mai adaogă omul păcate cătră păcat. Că de să va întoarce cineva din păcatele sale, cu pocăinţă şi cu tot de-adinsul cătră Dumnezeu, deacii şi Dumnezeu să va întoarce cătră dânsul. Că iaste zis în Sfânta Scriptură: „Întoarceţi-vă cătră mine şi eu mă voiu întoarce cătră voi”. Şi „de vor fi păcatele voastre întunecate, iar le voi albi ca zăpada, sau de vor fi crunte ca sângele, iar eu le voi face ca lâna cea albă“. Să cunoaştem şi pre aceasta, că atâta porni Dumnezeu mâniia sa cea dreaptă spre Ahav, cât zise că sângele lui vor să-l mănânce păsările şi să-l lingă câinii şi să să scalde curvele într-însul. Cum apoi să şi umplu cuvântul lui Dumnezeu pre Ahav împărat, că iarăşi mai adaose a greşi. Că pentru greşala cea dentâi să căi Ahav şi să ertă acea greşală, că zise Dumnezeu cătră Ilie: „Văzuiu că să umili inima lui Ahav cătră mine. Dreptu acéia nu voiu aduce răutatea asupra lui în viaţa lui, ci în zilele fie-său”. O, cât suntu de înfricoşate lucrurile tale, Doamne! Că părinţii greşescu, iar feciorii să căznescu, încă şi până la al treilea şi al patrulea neam! Dreptu acéia vă feriţi toţi de răutăţi, că cuvântul lui Dumnezeu nici într-un chip nu să întoarce făr’ de izbândă, că şi Domnul însuşi mărturiseşte la Sfânta Evanghelie de aceasta şi zice: „Ceriul şi pământul va tréce, iar cuvintele méle nu vor tréce”.

Deacii, cându vru Ahav să facă război cu împăratul de la Siria, veni un om al lui Dumnezeu şi zise cătră împăratul israiliténilor: „Aşa grăiaşte Domnul: „Pentru căci zic siriianii că Dumnezeul israiliténilor iaste Dumnezeu morţilor, iar viilor nu iaste, dreptu acéia voi da putére mare în mâinile tale şi vei cunoaşte că eu suntu Dumnezeu şi să te tăbăreşti şi tu împotriva lor şi să te găteşti de război până în 7 zile”.” Iar deaca să umplură 7 zile, să apropiară oştile şi să loviră. Şi biruiră israiliténii pre siriiani şi periră den siriiani numai într-o zi 120.000 de pedestraţi. Deacii, cei ce rămăsese, ei fugiră în cetatea Aftecului, iar zidurile cetăţii să rumseră şi căzură pre dânşii şi omorâră încă 27.000 şi dintr-acei rămaşi. Iar împăratul siriianilor fugi şi intră în casă-şi, în cămara cea de taină. Iar slugile lui mérseră la dânsul şi-i ziseră: „Iată, acum ştim că împăraţii israiliténilor suntu milostivi! Deci acum să ne încingem cu zăblae şi să punem ştreanguri în grumazii noştri şi să ieşim la împăratul israiliténilor, cândai doar ne va erta şi ne va lăsa vii”. Şi făcură aşa şi să încinseră cu zăblae pre la mijlocurile sale şi puseră ştreanguri de grumazi şi mérseră la împăratul israiliténilor şi ziseră: „Robul tău şi împăratul nostru ţie ţi să roagă să-l ierţi”. Iar el zise: „De va fi scăpat viu, el îmi iaste frate”. Deci oamenii acéia, ei să veseliră şi să mângâiară, deaca auziră cuvinte bune din gura lui, şi ziseră: „Frate-ţi iaste feciorul lui Adar”. Iar împăratul zise: „Păsaţi şi-l aduceţi”. Decii ei mérseră şi aduseră. Şi ieşi la dânsul feciorul lui Adar şi-l duseră la dânsul în carâtă. Şi-i zise împăratul israiliténilor feciorului lui Adar: „Iată, eu voi da ţie cetăţile céle ce le-au luat tatăl mieu de la tatăl-tău şi să-ţi faci loc de şăzământu în Damasc, cum făcu şi tatălmieu în Samaria, şi te voi jura şi te voi lăsa”. Şi-l jură şi-l lăsă. Decii un om den neamul prorocescu mérse la un vecin al său şi zise: „Bate-mă!” (că aşa era cuvântul lui Dumnezeu). Iar el nu vru să-l bată. Iar acel om ce era de neamul prorocescu zise: „Deaca n-ai vrut să asculţi porunca lui Dumnezeu, iată, cum te vei despărţi de la mine, va să te fărâme un leu”. Şi cum să despărţi, aşa-l întâlni un leu si-l fărâmă. Iar acela de neamul prorocescu află şi altu om şi-i zise: „Bate-mă!”. Deci el îl bătu şi-i sparse şi capul. Iar prorocul acela mérse şi întâlni pre împăratul israiliténilor pre cale, şi-şi unse ochii cu pulbere, şi zise cătră dânsul: „Împărate, eu, robul tău, am ieşit în tabără la oaste, iar un voinic aduse la mine pre altu voinic şi zise: „Ţine cestu voinic la tine, iar de va scăpa şi va fugi, tu în locul lui vei fi, sau vei plăti şugubina”. Deci eu căutaiu ciciu şi ciia, şi nu fu omul acela nicăirea”. Iar împăratul zise: „Tu însuţi te judecaşi, că aşa-ţi mérge judecata”. Iar el îşi ştérse pulberea dupre ochi şi-l cunoscu împăratul că iaste prorocul. El zise cătră împăratul: „Aşa grăiaşte Domnul: „Pentru căci ai slobozit pre bărbatul cela ce era mai rău şi mai cumplit decât hiarăle céle réle, şi ţe-ai datu sufletul tău în locul sufletului lui şi oamenii tăi în locul oamenilor lui!”.” Deacii împăratul israiliténilor să duse acasă tristu şi îngrijat şi veni în Samaria. Şi şăzu 3 ani şi nu mai fură războaie între siriianii şi între israiliténii.

AICI MURI AHAV ÎMPĂRAT SĂGETAT ÎN RĂZBOI, ŞI-L ÎNGROPARĂ ÎN SAMARIA ŞI SĂ UMPLU CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, CARE GRĂISE CU GURA LUI ILIIA PROROCUL. CARTEA ÎMPĂRAŢILOR, GLAVA 12

Iară odată, iar să strânseră oşti asupra israiliténilor şi să loviră şi săgetară pre Ahav împărat pren dăşărtu, pren la închieturile platoşei. Deacii împăratul zise hadâmului său: „Întoarce-te şi mă scoate din oaste afară, că m-au însăgetatu“. Şi să înglotă oastea foarte într-acéia zi, iar împăratul tot sta înarmat împotriva siriianilor de dimineaţa până seara, iar sângele tot curgea dentrînsul până i să umplu sânul. Deaciia, cându fu în apusul soarelui, strigă pristavul şi zise: „Fieştecare să-şi meargă pre la oraş şi pre acasă-şi, că împăratul au muritu“. Şi mérseră în Samaria şi îngropară pe Ahav acolo. Iar sângele i să vărsă pe câmpul Samariei, pre buruiane, şi linsără sângele lui câinii şi porcii şi să scălda curvele în sângele lui, cum zisése Dumnezeu cu gura lui Iliia prorocul.

Aici să împlu cuvântul lui Dumnezeu, care grăise cu Iliia prorocul pentru Ahav împăratu, că să scaldară cuvintele în sângele lui şi linseră câinii. Pentru acéia, fătul mieu, stai vârtos şi bărbătéşte întru înţelepciunea şi mintea ta până în moarte, ca să nu te împiiadece cumva. Că deacii cuvântul lui Dumnezeu nu va fi în dăşărt şi făr’ de izbândă.

AICI IUE ÎMPĂRAT SĂGETĂ PRE IUARAM, FECIORUL LUI AHAV, ŞI ZISE SĂ FIE PENTRU MOARTEA LUI NAVUTHEIU

Iară după ce trimise Dumnezeu pre Elisei şi unse pre Iue să fie împărat, iar Ioaram, feciorul lui Ahav, deaca văzu pre Iue îi zise: „Pace ţie, Iue!“. Iar Iue zise: „Ce pace iaste această pace a ta, cându curva mumă-ta Iezavela umblă tot cu vrăji şi cu farmece“. Deacii Ioaram să întoarse şi vru să fugă şi zise lui Ozie: „Ficlean eşti, o, Ozie!“. Iar Iue luo arcul în mână şi o săgeată şi trase în Ioaram, şi-l săgetă între spéte, şi trecu săgeata tocmai pren inimă. Deacii el căzu jos şi muri. Iar Iue împărat zise unui vătaf al său: „Pasă de-l ia şi-l aruncă în locul lui Navuthei israiliteanul“. Deacii vătaful acela făcu aşa, şi să umplu cuvântul lui Dumnezeu.

AICI IUE ÎMPĂRAT PRE IEZAVELA ÎMPĂRĂTEASA CU 2 GIUDÉLE ŞI O SCOASERĂ DIN CETATE ŞI MÂNCARĂ TRUPUL EI CÂINII, PRECUM ZISESE ILIE PROROC PENTRU DÂNSA

Şi veni Iue împărat în Israil, iar Iezavela împărăteasa lui Ahav, deaca auzi de venirea lui Iue împărat, îşi făcu sprâncénele şi-şi unse obrazul cu unsoare şi-şi netezi capul frumos şi să puse de priviia dintr-o fereastră. Iar Iue, deaca întră în cetate, zise: „Au doar are pace Iezavela, ucigătoarea bărbatului şi a împăratului său?“ Deci căută şi o văzu într-acea fereastră şi-i zise: „Cine eşti tu? Pogoară încoace!“ Şi să pogorî. Şi să apropiară de împăratul 2 hadâmi, şi le zise: „Jungheaţi-o!“ Şi déderă amândoi cu giudélele şi o jungheară şi să cruntară păreţii de sângele ei, iar trupul îl călcară cu caii. Şi trecu Iue şi mérse de şăzu la masă şi mânca şi bea. Deacii zise: „Păsaţi de luaţi pe acea procletă de o îngropaţi; că iată, că şi ea fată de împărat au fost“. Şi mérseră să o ia ca să o îngroape, şi nu o aflară, făr’ numai ci-i găsiră ţestul capului şi palmele mâinilor şi talpele picioarelor. Şi să întoarseră şi spuseră lui Iue împărat, iar el zise: „Iată, acum să umplu cuvântul ce au grăit Dumnezeu, cu gura robului său, lui Ilie, zicând: „În locul lui Israil vor mânca câinii trupul Iezavelii“. Şi iată semnul morţii Iezavelii.

Vezi, iubitul mieu, că Dumnezeu măcar deşi rabdă şi aşteaptă să ne întoarcem den păcatele noastre, iar izbândă tot face pentru îngăduitorii săi, măcar şi până la al treilea neam, cum izbândi şi pentru Navuthei pre Iezavela. Că zice că au mâncat căinii trupul Iezavelii, cum zisése Dumnezeu cu gura robului său lui Ilie Thezviteaninul şi să stropiră păreţii de sângele ei, şi fu călcată de cai. Şi zise Dumnezeu cătră Iue: „De vei fi bun şi vei face lucruri bune înaintea mea şi care vor plăcea inimii méle, şi vei face casei lui Ahav după porunca mea, eu voiu dărui şi pre strănepoţii tăi cu împărăţiia întru Israil“. Iar el nu vru să umble, nici să păzească numele lui Dumnezeu şi să-l cinstească şi să umple voia lui, ci făcu păcat şi greşală mai mare întru israiliténi decât Ierovoam, feciorul lui Navath.

Deaciia, cându fu la al treilea an, în vrémea împărăţiei lui Iosie, feciorul lui Ilai, împăratul israiliténilor, iar Ezechiia, feciorul lui Ahaz, împărăţiia Iudeea. Şi era om de 25 de ani, când începu a împărăţi, şi împăraţi în Ierusalimu 29 de ani. Şi fu acesta Ezechiia om dreptu şi umbla tot în légea lui Dumnezeu şi umplea toate voile şi dreptăţile lui, ca şi David moşu-său. Că el strică capiştile céle înalte şi sfărâmă idolii, şi bozii cei de lemnu îi sparse. Şi-şi puse nădéjdea numai spre Domnul Dumnezeul lui Israil, carele iaste atotţiitoriul, ca cum nu mai fu altul în urma lui întru împăraţii Iudei, nici iar mai nainte. Că să apropie cu totul cătră Dumnezeu şi nu să mai dăzlupi de dânsul, şi păzi toate poruncile lui câte le poruncise Moisi. Şi era Domnul tot cu dânsul şi lăcuia întru toate lucrurile lui. Şi să lepădă de împăratul Asiriei şi nu-i mai sluji lui, nice mai asculta de dânsul. Şi să sculă cu oastea şi birui păgânii până în Gaza şi până în hotarul ei.

Iar cându fu la al patrulea an de împărăţiia Ezechiei împărat, iar de împărăţiia lui Iosie, feciorul lui Ilain, împăratul lui Israil, al şaptelea an, să rădică Salamanasar, împăratul Asiriei, asupra Samariei, şi să bătu multu cu dânsa, 3 ani, şi o luo. Iar în anul al şaselea din împărăţiia lui Ezechiei, stricară Samariia şi o sparseră şi scoase robi împăratul Asiriei pre toţi samarinénii şii duse în Asiriia. Că nu ascultară porunca Dumnezeului său, ci călcară porunca lui şi învăţătura lui, şi nu o făcură. Iar cănd fu la al patrusprăzécile an a împărăţiei lui Ezechie, să sculă Senahirim, împăratul Asiriei, spre toate cetăţile Iudei céle tari şi le luo. Deci Ezechie împăratul Iudeii trimisése soli la împăratul Asiriei zicăndu: „Întoarce-vă de asupra mea, că eu am făcut rău şi am greşit, iar ce-mi veţi cére, tot voi da“. Şi băgă împăratul Asiriei pre Iezechiia împărat să-i dea 300 de talanţi de argintu şi 30 de talanţi de aur. Şi déde Iezechiia tot argintul cât să află în cămărăle împărăteşti şi în casele lui. Şi într-acea vréme déde Ezechiia şi uşile biséricii lui Dumnezeu şi sculele, care le ferecase Ezechiia tot cu aur, şi déde şi acélea împăratului de la Asiria. Deacii împăratul Asiriei trimése pre Tharth şi pre Ravosan şi pre Rapsac la Ierusalim cătră Iezechiia împărat, cu oşti foarte multe şi cu puteri mari, şi mérse la Ierusalim şi stătură din sus de cetate. Şi strigară cătră Ezechiia. Şi eşi la dânşii Eliachim şi Somnas. Şi zise cătră dânşii Rapsac: „Păsaţi la Ezechiia şi-i ziceţi aşa: zice marele împăratul al Asiriei: „Ce nădéjde iaste aceasta pre care te nădăjdueşti tu şi cu acea nădéjde te-ai lepădat de mine şi te nădăjduieşti pre toiagul cel de trestie frântu al Eghipetului? Iar nu ştii căci când va să să razime omul întrînsul, el îi intră aţapocile pen mâini şi-l înghimpă? Aşa făcu şi Faraon, împăratul Eghipetului, tuturor celor ce nădăjduia întrînsul?“, Iar de va zice Ezechie că el să nădăjduiaşte pre Dumnezeu, nu iaste acéia a să feri de Ezechie, înălţimile lui şi jertvele lui. Şi au zis Iudei şi Ierusalimului: Închinaţi-vă în Israil, înaintea acestui oltariu? Ci acuma vă gătiţi degrab? să mérgeţi la împăratul Asiriei, şi-ţi va da 2.000 de cai, numai de vei putea să dai pre dânşii a oameni, doar vei putea întoarce măcar faţa unui voivod din cei mai mici de-ai împăratului. Şi te-ai jurat însuţi cu Eghipetul, pre arme şi pre cai. Că acum să nu gândeşti că am venit fără porunca împăratului să stricăm şi să spargem de tot locul acesta. Că mie mi-au zis împăratul: „Pasă pre acea ţară de o strică şi o risipéşte de tot??.

Iar Eliachim şi Somnas şi Oas ziseră cătră Rapsac: „Grăiaştene siriinéşte, să înţelégem numai noi, iar nu grăi ovréiaşte, să înţeleagă toţi cei ce sunt pre zidurile cetăţii“. Iar Rapsac zise cătră dânşii: „Dar nu m-au trimes pre mine împăratul numai la Ezechiia sau la voi să zic acéste cuvinte, ce nici cătră oamenii carii stau pre ziduri, ca să-şi mănânce scârna şi să-şi bea udul lor dinpreună cu voi“. Şi stătu Rapsac şi strigă tare în limba ovreiască, zicându: „Auziţi cuvintele marelui împărat al Asiriei! Aşa grăiaşte marele împărat: „Să nu cumva să vă amăgească Ezechiia, că apoi nu vă va putea scoate den mâinile méle, nici să vă întoarceţi şi să crédeţi pre Ezechia, când va zice, că ?ne va ajuta Dumnezeu noao şi nu va da nici pre noi nici pre cetatea aceasta în mâinile împăratului Asiriei?“. Că aşa zice împăratul Asiriei: „Închinaţi-vă mie şi eşiţi la mine, deaca voiţi să bea fieştecarele din viia sa şi să mănânce zmochine din zmochinii săi şi să bea apă din puţul său, până voi veni şi vă voiu lua şi vă voi duce în ţara mea. Că ţara mea iaste ca şi ţara voastră, şi să face într-însa grâul şi vinul şi suntu într-însa locuri de vii şi de pâini şi de maslini şi de stupi. Şi aşa deaca veţi face, veţi fi vii şi nu veţi muri. Iar nu ascultaţi pre Ezechie, căci zice că ?ne va izbăvi Dumnezeu?, că vă înşală. Au doar au izbăvit dumnezeii, măcar fieştecarele locul său, den mâinile împăratului Asiriei? Unde iaste dumnezeul emathénilor şi al arfadénilor? Unde iaste dumnezeul serapfiténilor? Au doar acéia au izbăvit Samariia din mâinile méle, sau au scăpat ţările lor nebiruite şi neluate de mâna mea, cum nu va scăpa nici Ierusalimul““.

Deci ei tăcură, că le zisése împăratul să nu le răspunză nimic. Iar Eliachim şi Somnas şi Oas îşi sparseră hainele şi mérseră de spuseră Ezechiei tote cuvintele câte grăise Rapsac. Iar Ezechiia împăratul deaca auzi, îşi lepădă hainele sale şi să îmbrăcă în nişte zăblae şi mérse în bisérică şi trimise pre Eliachim, boiariul său, şi pre Somnas cărturariul şi pre alţi bătrâni şi popi cătră Isaiia prorocul, şi era toţi îmbrăcaţi în zăblae. Şi ziseră: „Aşa grăiaşte Ezechiia: „Aceasta iaste ziua întristării şi a mâniei şi a izbândii, că slugile au slăbit şi nu iaste nimeni tare. Ci doar va fi auzit Domnul Dumnezeul tău toate cuvintele lui Rapsac, pre carele l-au trimis împăratul Asiriei să mustréze pre Dumnezeul cel viu şi să-l hulească cu cuvinte ca acélea, care va fi auzit Domnul Dumnezeul tău. Deci ascultă rugăciunea noastră, cestor ce ne aflăm rămăşiţe““. Iar deaca mérseră oamenii Ezechiei împărat de la Ezechiia la Isaia, le zise Isaiia: „Aşa grăiaşte Domnul: spuneţi stăpânului vostru? nu te téme de cuvintele céle ce ai auzit că au hulit pre mine slugile împăratului Asiriei. Că iată, eu voiu porunci asupra lor vântu şi vor auzi veşti şi să vor întoarce în ţara lor şi în ţara lor îi voi prăvăli cu sabiia““.

Şi să întoarse Rapsac şi află pre împăratul lui. Şi să duseră în ţara lor. Şi trimiseră soli la Ezechie, zicându: „Aşa să ziceţi Ezechiei, împăratului iudeilor: „Nu te înălţa, nici te semeţi cugetând şi nădăjduindu-te pre Dumnezeul tău, şi grăeşti că nu se va supune cetatea Ierusalimului suptu mâna împăratului Asiriei. Că iată tu ai auzit ce-au făcut împăraţii Asiriei tuturor împăraţilor dupre pământu, ca unor blestemaţi. Şi dumnezeii limbilor nu le-au fost nici de un folos. Încă nici ei n-au rămas, ci i-au răsipit părinţii miei: pre Gaz şi pre Har şi pre Rafes şi pre feciorii lui Adon, carii au fost pre marea Romei. Unde iaste împăratul Ematholon? Unde iaste împăratul arfadelor?““ Deaciia Ezechiia luo cărţile din mâinile solilor şi, deaca le citi, mérse în bisérica lui Dumnezeu şi le scuipă înaintea lui Dumnezeu şi începu a se ruga lui Dumnezeu şi zise: „Doamne, Dumnezeul lui Israil, cela ce şăzi pre heruvimi, tu eşti singur Dumnezeul tuturor împăraţilor dupre pământ! Tu ai făcut ceriul şi pământul! Pleacă, Doamne, urechia ta şi mă auzi, dăschide, Doamne, ochcii tăi şi vezi, auzi cuvintele lui Senahirim, care au trimis la noi şi împută ţie, Dumnezeul cel viu. Că pre adevărat, Doamne, au călcat împăraţii Asiriei limbile şi păgânii, şi au băgat dumnezeii lor în foc, pentru că n-au fost dumnezei, ce-au fostu făpturi de mâini omeneşti, făcuţi de lemnu şi de piatră, pentru aceéia i-au şi pierdut. Iar acum, tu, Doamne Dumnezeul nostru, ne spăséşte den mâinile lor. Şi toate împărăţiile pământeşti vor înţelége şi vor cunoaşte că tu singur eşti Dumnezeu?.

Deacii trimise Isaiia prorocul la Iezechie, zicându: „Aşa grăiaşte Domnul Dumnezeul lui Israil: auzit-am rugăciunea ta ci te-ai rugat pentru Senaherim, împăratul Asiriei. Şi Dumnezeu acéste cuvinte au grăit pentru dânsul: „Fecioara, cocoana Sionului, ocărâtu-te-au şi te-au batjocorit, şi după tine, fata Ierusalimului, mergea pizmaşii tăi şi-ţi clătea cu capul. Dar cui împuta, şi pre cine mustra şi hulea, şi spre a cui asupră îşi înălţa glasul său şi-şi rădicară ochii în sus? Spre înălţimea sfântului Israil! Cu mâinile solilor tăi ai hulit pre Dumnezeu şi ai zis: „Cu mulţimea căruţilor méle mă voi urca eu pre vârful muntelui Livanului şi voi tăia toţi chedrii cei înalţi dentr-însul şi chiparişii cei aleşi. Şi veni ceasul sfârşitului său în pădurea cea deasă a Carmilului. Eu am păzit şi am băut apă streină şi cu urméle picioarelor méle am încungiurat toate râurile. Au doar n-ai auzit că eu am făcut acéstea toate de multă vréme, încă din zilele céle dintâi le-am urzit şi le-am adus şi fură de luarea şi de săturarea ostaşilor şi ale cetăţilor celor tari? Şi mâinele celor ce vieţuia într-însele slăbiră şi să ruşinară, şi fură ca iarba dupre câmpu şi ca otava culcaţi şi ca troscotul ce să face pren curţi toţi cei ce să pun împotriva mea. Şi cunoscui şădérea ta, şi eşirea ta, şi întrarea ta şi mâniia ta, cu care te-ai mâniiat pre mine, şi plângerea ta s-au urcat la urechile méle şi voi da plată de la mine pentru batjocura ta, şi voi pune undiţă în narea ta şi zăbale în gura ta şi te voi întoarce dupre calea care umbli“. Şi aceasta-ţi va fi semnul: mănâncă grâul cât va creşte într-această vară, aşijderea şi cel ce va răsări al doilea vară şi va creşte însuşi nesămănat, iar a treia vară iar veţi sămăna şi veţi secera, veţi sădi vii şi veţi mânca voi roada lor. Şi să va adaoge celor spăsiţi ai casei Iudei şi vei lăsa rădăcina jos, iar roada să va face sus, că den Ierusalim va eşi rămăşiţă şi cei spăsiţi den muntele Sionului. Că voia Dumnezeului celui putérnic va face aşa?“. Deci aşa grăiaşte Domnul puterilor, că nu va întra împăratul Asiriei într-această cetate, nici va înfige într-însa săgeţi, nici va pune pavăză într-însa, nici o vor ocoli. Ci, pre ce cale vor veni, pre acéia să vor şi întoarce. Că zice Dumnezeu, că într-această cetate nu va întra, că eu voi fi sprijinitor cetăţii aceştiia şi o voiu apăra această cetate a mea, pentru David, robul mieu.

AICI AU VENIT SENAHERIM ÎMPĂRATUL ASIRIEI LA IERUSALIM SĂ-L IA, IAR ÎNGERUL LUI DUMNEZEU OMORÎ NUMAI ÎNTR-O NOAPTE 185.000 DE OAMENI DEN TABĂRA ASIRIIANILOR

Şi să pogorî îngerul lui Dumnezeu într-acea noapte şi omorî den tabăra Asiriei 185.000 de oameni ostaşi. Iar alalţi câţi rămaseră, deaca să sculară dimineaţa, aflară pre aceştea toţi morţi. Şi să porniră de acolea iar îndărăt. Iar Senaherim împărat mérse de acolea în Ninevia. Şi acolo închinându el într-o casă a lui Mesarah, dumnezeul lui, iată mérseră feciorii lui, Adraméleh şi Sarasar, şi-l tăiară acolo. Decii fugiră în Armenia, iar în locul lui stătu împărat Asordan, fie-său.

Vezi, fătul mieu, omul cel trufaş ce să înalţă până la cer, cum căzu până la iad! Că zise cătră ovréi: „Auziţi cuvântul împăratului Asiriei, aşa zice împăratul Asiriei: să nu vă amăgească Ezechia, că apoi nu vă va putea scoate den mâinile méle, nici să nădăjduiască împăratul vostru Iezechia pre Dumnezeu, zicându „că ne va scoate Dumnezeu şi nu ne va da nici pre noi nici cetatea noastră în mâinele împăratului Asiriei?“. Şi iarăşi ia aminte şi pre cei ce au îngăduit bine lui Dumnezeu şi au făcut ziua şi noaptea voia lui, şi vezi şi mila lui Dumnezeu cât iaste de mare şi de multă pre dânşii. Că zice prorocul David: „Ascultava Domnul rugăciunile celor ce să tem de dânsul şi voia lor va face, şi degrab’ îi va mântui, şi va păzi Domnul pe cei ce-l vor iubi, că gurile lor pururea vor grăi lauda lui Dumnezeu. Iar pre cei păcătoşi şi pre cei ce să potrivescu mărirei şi slavei lui Dumnezeu, îi va piiarde“. Iar Iezechiia deaca luo cărţile din mâna solului a lui Senaherim împărat, mérse în bisérica lui Dumnezeu şi scuipă acéle cărţi ale lui Senaherim împărat, înaintea lui Dumnezeu, şi zise: „Doamne, Dumnezeul lui Israil carele şăzi spre heruvimi, tu singur eşti Dumnezeul tuturor împăraţilor dupre pământu, tu ai făcut ceriul şi pământul! Pleacă, Doamne, uréchea ta şi mă auzi, dăşchide-ţi ochii şi caută şi ascultă ce au grăit Senahirim. Că au trimis soli şi împută Dumnezeului celui viu. Că cu adevărat, Doamne, au biruit şi au fărâmat asiriianii pre alte limbi şi au băgat dumnezeii lor în foc, pentru că n-au fost dumnezei, ci au fost făpturi de mâini omeneşti, făcuţi den piatră şi de lemnu. Pentru acéia i-au şi stricat şi i-au arsu. Iar tu, Doamne Dumnezeul nostru, mântuiaşte acum den mâinele lui şi vor cunoaşte toate împărăţiile pământeşti că tu singur eşti Domn şi Dumnezeu“. Deacii iată că să pogorî îngerul lui Dumnezeu în tabăra asiriianilor şi omorî 185.000 de oameni de oaste. Şi cându să sculară dimineaţa alalţi ce rămăsése, aflară atâta lume de oameni tot morţi. Deacii Senaherim întoarse-să înapoi plin de ruşine şi de ocară.

Aşijderea şi tu, iubitul mieu fiiu, de te vei asemăna în toate lucrurile Ezechiei împărat, şi Dumnezeu totdeauna va fi cu tine şi-ţi va fi ajutor întru toate, ca şi acestui Ezechie împărat.

AICI SĂ RĂZBOLI EZECHIIA ÎMPĂRAT AL IUDEI, CĂTRĂ MOARTE, IAR EL PLÂNSE CĂTRĂ DUMNEZEU CU AMAR ŞI VĂZU DUMNEZEU SMERENIA LUI ŞI-I MAI ADAOSE VIIAŢĂ ÎNCĂ 15 ANI.

Şi pe vremile acélea să războli Ezechiia împărat, şi era numai a muri, şi mérse la dânsul Isaia prorocul, feciorul lui Amos, şi-i zise: „Aşa grăiaşte Domnul: să-ţi scrii şi să-ţi tocmeşti casa, că acum nu vei mai trăi, ci vei să mori“. Iar Ezechiia, deaca auzi aşa, să întoarse cu faţa spre părete şi să rugă lui Dumnezeu, zicând: „Adu-ţi, aminte, Doamne, de mine, că am umblat cu adeverinţă înaintea ta, şi cu inima curată, şi am făcut toată voia ta“. Şi făcu Ezechiia plângere mare. Deci iar grăi Dumnezeu Isaiei prorocul şi zise: „Pasă de zi Iezechiei: aşa grăiaşte Domnul Dumnezeul moşă-tău, lui David: „Auzit-am rugăciunile tale şi am văzut lacrămile tale. Drept acéia, iată că-ţi mai lungescu zilele cu 15 ani şi te voi mântui şi din mâinile împăratului Asiriei, şi pre tine şi pre cetatea aceasta, pentru mine şi pentru moşătău David, robul meu?“. Şi zise să ia o păpuşe de zmochine şi să o lége acolo unde îl doare şi să va vindeca. Iar Ezechia zise cătră Isaia: „Dar ce semnu voi cunoaşte să crezu că mă va tămădui Dumnezeu, că iată că voi mérge în bisérica lui Dumnezeu, cândai doar îmi voi dobândi acolo tămăduire“. Isaia îi zise: „Iată, acesta să-ţi fie semnu de la Dumnezeu: pasă în cortu, şi cum vei întra, să păşăşti numai de 10 ori. Deci de să va întorce soarele de 10 paşi îndărăt, vei cunoşte că te va tămădui Dumnezeu“. Iar Ezechiia zise: „Ba, să să întoarcă numai de 10 urme“. Deci Isaia prorocul strigă cătră Dumnezeu şi să întoarse soaréle de 10 urme îndărăt.

După acéstea, tot în zilele acélea, trimise Marodah, feciorul lui Valadan, împăratul Vavilonului, soli şi dăruri Ezechiei împărat, că auzise că iaste Ezechiia bolnav. Şi să bucură Ezechiia împărat de acéstea foarte, şi arătă solilor toată avuţia sa şi tot aurul şi argintul lui, şi toate sculele ce avea, şi-i primblă prin toate casele lui, şi nu rămase nimic den avuţie şi den bucatele sale, care să nu fie arătat solilor împăratului de la Vavilon. Deci mérse Isaia zicând cătră Iezechiia: „De unde suntu aceşti oameni şi la ce au venit şi ce zic?“ Iar Ezechiia zise: „Dintr-o ţară departe au venit la mine, de la Vavilon“. Şi iar zise Isaiia: „Dar ce au văzut în casa ta?“ Ezechiia zise: „Tot ce au fost în casa mea au văzut, şi nu iaste nimic în casa mea care să nu fie văzut, încă şi toată avuţiia şi sculele méle, câte le-am avut, le-am arătat“. Iar Isaia zise cătră dânsul: „Ascultă ce zise Dumnezeu, că zice Domnul: „Iată, va veni vremi de se va prăda casa ta şi vor lua dentr-însa tot şi vor duce în Vavilon tot ce au câştigat părinţii tăi, şi nu va rămânea nimic în curţile tale“. Si zice Domnul, că vor robi şi pre feciorii tăi, carii i-ai născut den trupul tău, şi-i vor duce de-i vor face hadâmi şi vor fi în casele împăratului de la Vavilon“. Iară Ezechiia zise: „Bun cuvântu au grăit Dumnezeu, să fie pace numai în zilele méle“.

Iată, ia aminte şi aceasta, fătul meu, că poruncescu dumnezieştile scripturi să te lépezi de eritici, să nu faci taină cu dânşii, nici să vorbeşti multu cu ei; dar încă cu cât mai multu să cade să te fereşti de păgâni, de care nu ştiu ce iaste Dumnezeu, nici să botează, măcar de ţe-ar fi şi frate şi să te fii născut cu dânsul dintr-o mumă, tot încă mai multu şi mai tare să te fereşti de dânsul, şi să te păzeşti şi să nu faci cu dânsul den adâncul şi din ascunsul inimii tale nici un sfat. Că aceştea suntu vrăjmaşi crucii Domnului nostru Iisus Hristos, şi numele lui Dumnezeu cel sfântu ei îl hulescu. Deci de vom iubi noi pre unii ca aceştea, iar dragostea lui Dumnezeu să va lua de la noi. Dreptu acéia, de toţi de aceştea să ne ferim, să nu cumva să auzim şi noi, cum auzi Iezechiia împărat, că-i zise: „Iată, va veni vrémea şi să va prăda toată casa ta şi tot ce-au câştigat părinţii tăi va lua împăratul Vavilonului. Şi feciorii tăi, carii i-ai născut, vor fi hadâmi în casa împăratului Vavilonului“, cum s-au şi umplut, cum aţi auzit mai sus, de veţi fi băgat seama.

Dumnezeu au dat tuturor creştinilor celor pravoslavnici să prăznuiască în dragostea cea dumnezeiască şi să petreacă bine, în pacea lui Dumnezeu, iar n-au dat să faceţi praznice cu cei necredincioşi şi să vă veseliţi cu dânşii, carii suntu vrăjmaşii lui Dumnezeu. Amar lumii de zminteale, că zice Dumnezeu: „Cel ce va zminti pre unul din cei mai mici, carii cred în numele mieu, mai bine i-ar fi fost de s-ar fi legat o piiatră de moară de grumazi şi să să fie dat în adâncul mării“. Pentr-acéia zice şi apostolul: „Tot omul cel ce-i pare că stă, să se păzească, să nu cumva să cază“.

O, adâncul înţelepciunii şi bogăţiei şi cugetului lui Dumnezeu! Că neîntrebate şi neispitite suntu judecăţile lui, şi căile lui neurmate şi neumblate! Dar cine îngădui lui Dumnezeu ca Ezechiia, împăratul ovreescu, cât pentru bunătăţile vieţii lui i să adaoseră de la Dumnezeu 15 ani? Şi iar mai spune că s-au pogorât îngerul lui Dumnezeu şi au ucis din tabăra Asiriei, vrăjmaşilor lui, o sută şi optzeci şi cinci de mii de oameni, numai într-o clipeală de ochiu. Iar pentru puţinel lucru ce-l greşi cu chibzuiala sa (şi cum greşi: făcu prietnicie cu solii împăratului de la Vavilon, ai lui Marodah, şi le arătă toată avuţiia sa şi tot ce avu, cât zise că n-au mai rămas nimic suptu biruinţa lui, care să nu le fie arătat), dreptu acéia să mânie Dumnezeu, căci făcu prietnicie cu păgânii şi cu vrăjmaşii lui Dumnezeu. Şi fură osândiţi feciorii lui în robie şi-i făcură hadâmi şi-i duseră în casa împăratului de Vavilon, dinpreună cu toată avuţiia lui şi cu toţi oamenii săi.

Iar noi să ne păzim foarte tare de unile ca acéstea, să nu greşim şi să rugăm pre Dumnezeu cel milostiv, că a mulţi le pare în nechibzuiala lor că îngăduescu şi fac ce place lui Dumnezeu, iar ei mai mult îl mânie şi aţâţă focul lui Dumnezeu asupra lor. Pentru acéia zice apostolul: „Cel ce gândéşte că stă, el să să păzească, să nu cumva să cază?.

POVÉSTE PENTRU MARELE COSTANDIN ÎMPĂRAT

Odată, oarecându, bătându-să împăratul Costantin cu persii, îl biruiră persii şi-i sparseră oştile şi i le risipiră. Decii puseră străji şi prinseră şi pre fericitul Costantin împărat, şi porunciră să-l păzească foarte tare, că vrea să-l junghe şi să-l facă jertvă spurcaţilor lor dumnezei. Décii, daca-l prinseră, nu mai avură nici o grijă, ci numai ce era tot véseli şi juca. Apoi mérseră şi întrară în capişté toţi persii cei mari şi cei vitéji, că aşa le iaste obicéiul lor, când vor să facă jirtvă, mergu în capişte fără arme, iar armele le pun departe. Iar Dumnezeu, carele nu pestéşte, nici nu e a nu griji de îngăduitorii săi, degrabu făcu izbândă. Că ostaşii lui Costantin, carii fură goniţi cu el dimpreună, ştiind pre împăratul lor rob şi gătit de junghére, mérseră într-ascunsu şi făcură năvală de luară armele persilor şi intrară într-înşii şi, năvălind, luară întâi pre Costantin împăratul lor. Décii începură a tăia pre perşi fără milă. Iar domnii şi mai marii perşilor, deaca văzură un lucru ca acela îngrozit şi fără véste, îndată se întoarseră şi cu multe plecăciuni să plecară şi să jurară că altă dată nu să vor mai scula cu oşti asupra lui Costantin, şi făcură pace şi legătură tare într-înşii. Şi să întoarse Costantin cu mare bucurie în Galilea Vretaniei.

Iar după acéstea primbându-se odinioară Constantin împărat şi cu oştile sale pre câmpu şi chemând pre Dumnezeu cu cugetul într-ajutor, iată i să arătă semnul lui Dumnezeu pre ceriu, când fu vréme de amiază-zi, şi străluci mai vârtos decât soarele, şi era închipuit semnul sfintei cruci şi făcut tot de stéle. Şi era scris cu slove leteneşti împrejuru-i, şi acéle slove scriia zicându aşa: „Costandine, cu acesta semnu vei birui!“. Iar el nu să pricepu ce va să poată fi acest semnu şi întrebă şi pre céia ce era cu dânsul, zicându: „Au doar vedeţi şi voi cevaşi?? Iar ei toţi mărturisiră că au văzut acel semnu minunat. Deacii, când fu noapté, i să arătă Domnul nostru Iisus Hristos şi cu acel semnu ce-l văzuse ziua la câmpu, pre ceriu, în vis şi-i zise: „Să faci semnul care l-ai văzut şi ţi s-au arătat pre cer şi să înveţi să-l poarte în fruntea oştilor tale. Deacii nu vei birui numai pre Maxentie şi pre oştile lui, ce şi pre alţi vrăjmaşi ai tăi, pre toţi îi vei pune suptu picioarele tale, şi încă şi dracii să vor înfricoşa de dânsul“. Aşa i să arătă chipul sfintei cruci.

Deacii, deaca se făcu ziuo, să sculă împăratul şi spuse boiarilor săi acea vedére cu mare bucurie şi veselie, şi fiind ei toţi acolea, chemă împăratul zlătarii cei mai meşteri şi făcu pre o hârtie semnul cinstitei cruci, care i să arătase pre ceriu, şi le déde să o facă de aur. Deacii ei o luoară şi o făcură cât mai degrab’, şi o împodobi împăratul tot cu mărgăritariu şi cu pietri scumpe şi cu alte meşterşuguri, şi o puse într-o suliţă înaltă, cum şi în ziua de astăzi fac împăraţii creştini şi o poartă în fruntea oştilor. Şi-şi puse marele Costandin totă nădejdea într-însa. Deacii, deaca să întări împăratul cu acestu semnu, tote războaele le biruia. Deacii porunci la spurcatul Maxentie să să gătească de războiu, să să bată amândoi. Deacii să gătiră şi începură a se lovi oştile. Iar pre muncitoriul Maxentie îl coprinsă o frică şi o groază mare de oştile fericitului Costandin împărat şi începu a fugi cu o semă de oameni ai săi. Iar dumneziescul împărat Costandin îl goniia. Iar el fugind, căzu în cursele sale carele le tocmise pentru înşălăciunea lui Costandin. Că făcuse acel împărat muncitoriu, Maxentie, un pod preste o apă mare, cu meşteşug hiclean, şi cugeta să înşale pre Costandin împărat, ca trecându-l el pre dânsul să să rumpă şi să să înéce bunul şi credinciosul împărat Costandin. Iar durérea lui să întoarse spre capul lui, şi nedreptatea lui să pogorî spre creştetul lui. Că sângur acel ticălos Maxentie şi cu ticăloşii lui oameni, fiind de împăratul Costandin goniţi şi apropiiaţi fiind, numai ce-i fu a da pre acel pod, ce făcuse cu vicleşug, iar podul, cu voia lui Dumnezeu, să rumse şi să înecă ocaianicul Maxentie şi cu toţi oamenii săi, câţi era cu dânsul. Şi să umplu şi pre dânsul cuvintele Scripturii, carele zice: „Pre cai şi pre cei ce încălecase i-au înecat în mare“. Şi să umplu acea apă mare de oameni şi de cai morţi. Şi să umplu şi cuvintele prorocului, carele au zis: „Săpă groapa şi căzu într-însa cel ce o făcuse?

Iar cetăţénii din Roma, deaca văzură aşa, ei să umplură de veselie şi cu multă bucurie îşi înălţa mâinile cătră cer. Şi mérse împăratul Costandin în Roma cu multă slavă şi, deaca-l văzură ei, îi eşiră înainte toţi domnii cetăţii şi boiarii, mumânile şi fetele, preoţii şi călugării şi călugăriţele cu féţele vésele şi cu suflete curate. Şi da mâna cu dânsul şi slobozea glasuri de mulţumire acelui semnu purtătoriu de biruinţă şi împăratului, pentru căci îi izbăvi dă răul şi vicleanul Maxentie muncitoriul. Deacii, deaca făcură aşa, iar împăratul dărui Romei iar cinstea şi slobozeniia care o avusese mai denainte vréme, şi zise să-şi facă toţi oamenii semnul sfintei crucii. Şi rădică în mijlocul cetăţii o cruce mare şi o scrise cu slove leteneşti, zicându: „Aceasta au slobozit cetatea noastră din munciri şi o au izbăvit“.

Iar după acéstea, porunci pretutindinea să strângă moaştele mucenicilor foarte cu cinste şi să le îngroape, şi gonirea care era asupra creştinilor să să contenească şi să să slobozească toţi creştinii dă prin temniţe şi de pre la închisori. Iar limbile câte era împregur, până la ochean, deaca auziră aşa, toţi priimiră acea învăţătură cu dragoste şi să împodobiia cu numele crucii. Şi deşchise împăratul cămărăle cu avuţiia cea împărătească şi o împărţi toată săracilor, şi începu a zidi bisérici creştineşti pretutindenea şi le dăruia moşii şi avuţii tuturor, ca un trimisu al lui Dumnezeu şi cercetător, care slujiia şi cu învăţăturile şi cu lucruri. Şi toate câte poruncea împăratul şi învăţa, era bune şi cu ispravă. Şi adunară săborul slugile lui Dumnezeu în Efes şi în hotarăle lui, şi pacea lui Dumnezeu şi déde acel loc biséricilor. Şi câţi i să închina din limbi şi i să pleca lui, toţi lăcuia în locurile lor; iar câţi nu-l asculta, nici i să pleca, el îi gonea den lăcaşurile lor. Aşa şi într-acesta chip îngăduia lui Dumnezeu acestu împărat credincios, şi cerérea şi pohtirea biséricilor nici cum nu o înfrângea. Pentru acéia şi de la Dumnezeu i să da plată, că toate neamurile păgâneşti le supuse supt dânsul. Şi deaca birui pre toţi împrejurénii săi şi-i supuse suptu biruinţa sa, deacii îl chema oamenii toţi „biruitoriu“. Acéstea văzându romanii, să bucura şi să veselea foarte. Şi, odată, să împodobiră toţi şi făcură praznicul lui Dumnezeu în 7 zile şi ziseră: „Acesta iaste praznicul biruinţei“. Şi crezură şi cinstitei cruci, şi cu toată inima i să închina şi o săruta, şi pre Costandin, cel ce iaste de-a pururea pomenit biruitoriu, îl slăviia.

Deaciia împăratul Costandin căzu în boala care să cheamă mişălie, iar dohtorii câţi era, toţi să nevoia, cine cu ce ştiia, ca să vindece pre împăratul. Şi munciră câtăva vréme cu meşteşugurile lor şi nu putură folosi nimic. Deacii ziseră să strângă coconaşi mititei mici, mulţi, vrând să-i junghe pre toţi şi să le sprijinească sângele într-un vas mare, şi să să scalde împăratul într-acel sânge de coconi mici, şi să va curăţi de mişălie. Şi strânseră atâţea coconi să-i junghe. Iar împăratul Costandin venea de la vânat şi văzu atâtea mumâni plângându şi văetându-se pentru coconaşii lor, şi întrebă ce poate să fie acea gâlceavă şi vaete mari, ce fac acéle fămei acolo. Iar slugile îi spuseră, zicând: „Poruncit-au dohtorii să adunăm coconi mitutei mulţi şi să-i junghe, şi să sprijinească sângele într-un vas mare, şi să te scalzi măria-ta într-acel vas mare cu sânge, şi te vei curăţi“. Iar împăratul, deaca auzi aşa, i să făcu milă de coconi şi de mumânile lor, şi déde pre toţi coconii în braţele mumânelor lor, şi zise: „Mai bine să pătimescu eu tot aşa rău cu această boală, decât să moară atâţea coconi şi să să topească mumânele lor, de jale şi de dor, şi să fiu eu vinovat a atâta moarte“. Iar noaptea i să arătă în vis Petru şi Pavel, apostolii lui Hristos, şi-i ziseră: „Noi suntem Petru şi Pavel, apostolii lui Hristos, şi ne-au trimis Dumnezeu să-ţi dăm botezul mântuirii. Deci să trimiţi să chemi pre Silivestru papa, să te îmbăieze în baia botezului şi ţi să va curăţi mişăliia dupre trup, ce o ai pre tine, şi toate păcatele tale, şi vei fi vrédnic şi harnec şi împărăţiei ceriului“. Şi într-acéste cuvinte să deşteptă împăratul şi văzu doftorul său gătindu dohtorii, după cum îi era obiceiul şi orânduiala. Iar el zise cătră dânsul: „De acum să nu mai vii la mine cu dohtorii şi cu meşteşuguri omeneşti, că-mi va ajuta mâna lui Dumnezeu, carea ţine toate“. Şi îndată trimise la fericitul Silivestru, şi veni de-l boteză. Iar deaca-l boteză şi ieşi din crestélniţă, rămase stricăciunea dă pe trupul lui în apă ca nişte solzi de peşte, iar el fu sănătos şi curăţit, şi ieşi vésel cu trupul şi cu sufletul. Şi să boteză cu dânsul şi Crisp, fie-său cel mai mare, şi să îmbrăcară amândoi în haine albe, slăvindu şi mulţumindu lui Dumnezeu pentru atâtea bunătăţi ce să învrédniciră. Şi fiind fericitul Costandin biruitoriu şi ţiitoriu Romei, mulţi pizmaşi de-ai adeverinţei să apropiia de dânsul, şi de multe ori cu multe feliuri de otrăvi îl adăpa, iar el fiind cu mila lui Dumnezeu acoperit şi umbrit, nimic nu-i strica nici să bolnăvea.

Deci, după acéstea, iar să ridică cu Lichinie, ginerile lui Chesar, asupra lui Maximian. Şi făcură oşti pre mare şi pre uscat, foarte mari şi gréle. Iar Maximian, deaca auzi aşa, îşi puse nădéjdea în vrăji şi în farmece, şi găti şi el oşti gréle. Şi aşa-i părea şi cugeta că are pre Costandin prinsu şi cu toate oştile, dinpreună cu Lichinie, în mâinele lui. Şi să găti tare împotriva lor, şi le eşi înainte. Şi cum văzu spurcatul Maximian semnul sfintei cruci că-l duc înaintea oştilor, îndată zise vitéjilor săi să-l săgéte cu săgeţi, să-l lovească şi să-l strice. Şi aşa mérseră oştile una spre alta până să apropiară bine, şi semnul sfintei cruci tot îl purta înainte. Deci, cum începură a să lovi, îndată cuprinse groaza şi frică pre céia ce să nădăjduia spre vrăjile lor şi di spaimă mare îşi lepădă Maximian şi caftanul cel împărătescu, gravaniu, den spinare, şi fugi. Şi iată, cel ce să nădăjduia spre vrăji şi pre mulţimea oştilor sale, cum fugi şi fu lipsit de toate şi fu gonit den sat în sat. Iar spurcaţii săi dumnezei şi vrăjitorii, ca nişte mincinoşi şi înşălători, toţi fură tăiaţi şi fărâmaţi. Şi se povestéşte că atâta moarte şi tăiare s-au făcut atunci, cât n-au fost altă dată de’nceputul lumii.

Şi-i era voia lui Costandin să prinză şi pre Maximian, iar Dumnezeu nu vru, ci porni altă mânie pre dânsul, că căzu întraltă urgie şi mânie mai mare, că de viu i să împuţiră toate mădularele lui şi i să târiia tote dânlăuntrurile pre pământu. Deacii îi săriră ohcii amândoi şi fu orbu, şi-i căzu toată carnea dupre oase şi aşa, întru această groaznică şi cumplită mânie a lui Dumnezeu, câtăva vréme pătimind, muri. Şi-i mérse sufletul la un loc cu idolii săi, în munca cea netrecătoare. Şi aşa fură idolii stricaţi şi răsipiţi dentre dânşii, şi să făcu pace şi linişte mare în lume, şi să tocmiră toate cu blândéţe. După acéstea, fu Costandin împărat a toată lumea şi singur biruitoriu, că păgânătatea o strică de tot şi arătă tuturor semnul şi biruinţa crucii.

Şi era o cetăţue mitutea, care o cema Viza, care o zidise Manasiia, împăratul Iudei, în zilele lui, şi-i pusése numele Vizantiia, şi numai într-acéia lăcuia câţiva păgâni foarte răi şi iuţi, şi pre acéia nimeni niciodată nu-i supusése supt dânşii. Iar împăratul Costandin mérse şi la dânşii să-i bată şi săi supue suptu ascultarea lui, iar ei încă să gătiră de războiu şi să loviră cu Costandin, şi-l biruiră şi-i uciseră atâtea oşti. Iar a doao zi, iar mérse Costandin spre dânşii cu războiu, iar ei îl înfrânseră iarăşi şi-l biruiră. Deacii seara, deaca începu a înnopta, era împăratul Costandin afară şi să mira cum şi ce va să facă, şi era încungiurat de cugete şi de nepricépere. Iar el îşi aruncă ochii în sus cătră cer şi văzu pre ceriu scrise slove de stele, şi acéle slove zicea aşa: „Chiamă-mă în ziua grijii tale, şi te voi izbăvi şi mă vei proslăvi“. Iar împăratul să mira şi de aceasta, şi iar nu se pricepea ce va să fie. Şi mai căută şi a doa oară spre ceriu şi văzu o cruce făcută de stele pre ceriu şi scrisă cu slove, şi acéle slove zicea aşa: „Cu acestu semnu vei piiarde pre toţi vrăjmaşii tăi“.

Deacii Costandin îndată-şi scoase cuţitul şi făcu o cruce de lemnu şi o puse într-o prăjină lungă şi zise să meargă cu dânsa tot înaintea oştilor. Iar a doao zi iar să loviră oştile, şi-i birui Costandin şi-i sparse de tot, şi nu mai fu acea cetate samovolnică, ci fu supusă suptu Costandin, şi plecă toată lumea supt biruinţa lui.

Iar când vru să meargă de la sfântul şi a toată lumea săbor cel dentâi patriarhul Macarie la Ierusalim, iar fericitul Costandin împărat îi zise să caute locul învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi locul ţestului, Golgotha, aşijderea şi făcătoriul de viaţă lemnu. Şi zise împăratul să meargă şi sfânta a lui mumă Elena, şi déde pre seama ei toată oblăduirea împărătească dentr-acolo. Iar preste puţină vréme, văzu sfânta Elena în vis o lumină, şi era acea lumină foarte luminoasă şi strălucea atâta cât nu poate omul să spue. Şi-i zise acea lumină: „Să mergi în Ierusalim şi să cauţi să afli făcătoarea de viaţă cruce şi mormântul şi locurile céle sfinte foarte cu de-adinsul, care le-au ascunsu şi le-au îngropat jidovii de pizmă“. Iar ia, cum să dăşteptă, îndată spuse iubitului său fiiu, marelui Costandin împărat, acea vedére. Iar împăratul, deaca auzi aşa, să umplu de bucurie şi fu foarte voiuos să să afle acélea toate, şi găti pre mumă-sa cu atâta cinste cum să cade mumei unui împărat, şi-i déde avuţie multă şi o trimise la Ierusalim. Iar fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, deaca auzi că vine sfânta Elena, muma marelui Costandin împărat, eşi în timpinarea ei cu mare cinste. Şi, deaca veniră şi intrară în cetate, începură cu multă nevoinţă şi osteneală a căuta acéle lucruri sfinte şi minunate dumnezieşti, şi să nevoia cu ajun şi cu post şi cu rugăciuni pentru dânsele, şi cu tot de-adinsul căuta. Pentru acéia şi Dumnezeu, care iaste Domn minunilor, nu apesti mult să nu auză rugăciunea lor şi să le vază ostenélele lor, ci descoperi fericitului Macarie în vis toate pre amăruntul. Iar Adrian împărat făcuse capişte mare deasupra sfântului a lui Dumnezeu mormântu, foarte frumoasă, şi o împodobise cu multe lucruri scumpe, şi făcuse idol pre spurcata şi pângărita dumnezăoae Afrodita şi o pusése într-însa. Iar sfânta şi împărăteasa Elena, avându putérea şi biruinţa împărăţiei în mâna ei, zise, dinpreună cu fericitul Macarie, de sparse şi răsipiră acea capişte de tot. Şi fusese acéa capişte foarte cu nişte merşterşuguri frumoase şi minunate; iar deaca o sparseră şi săpară mult în pământ, iată să ivi sfântul mormântu şi locul ţestului, şi lângă acéstia aproape, mai spre răsărit puţinel, aflară şi 3 cruci îngropate. Deacii săpară iar mult şi aflară şi cinstitele piroane cu care ucigaşii de Dumnezeu jidovii înpironase pre cruce dumnezeescul trup al Domnului nostru Iisus Hristos. Apoi nu putea cunoaşte carea era crucea pre care să răstignise Hristos, şi era pentru acel lucru sfânta Elena foarte tristă şi în grijă mare. Iar Dumnezeu déde minte şi cuget ca acesta dumneziescu şi minunat patriarhului Macarie. Că era o jupâneasă mare şi de neam vestit bolnavă spre moarte, şi trăgea numai să-i iasă sufletul. Iar patriarhul luo crucile câte tréle şi mérse cu dânsele la acea jupâneasă şi puse lângă dânsa crucile pre rând câte una. Iar cum puse crucea caré fusése a lui Hristos, într-acela ceas să sănătoşi acea jupâneasă şi să sculă ca din morţi, lăudând şi slăvind pre Dumnezeu. Iar preafericita Elena, deaca văzu aşa, se umplu de bucurie nespusă şi cântă lui Dumnezeu cântec de laudă şi zise: „O, prea dulce Iisuse, cum eu fiind neharnică şi nevrédnică, iar tu m-ai învrédnicit la atâtea minuni şi mile!“.

Deacii să auzi véstea aceasta pretutindenea şi să adună mult nărod de oameni şi zise să vază acea cruce sfântă şi făcătoare de viaţă. Iar fericitul Macarie patriarhul să sui pre amvon şi rădică sfânta cruce a lui Hristos în sus şi o arătă de o văzu tot nărodul. Iar sfânta Elena luo o parte oarece din cinstita cruce şi cu cinstitele piroane de le ţinea la dânsa, cu multă frică şi cu multă cinste, că vrea să le trimiţă fie-său Costandin la Vizantiia. Iar céialaltă cruce, de care luase, Elena împărăteasa o déde lui Macarie patriarhul şi zise să o arate tuturor năroadelor câte vor veni să o vază. Şi zise deacii împărăteasa să zidească bisérică în locul unde se află sfânta cruce, aşijderea şi pre sfântu mormântu a lui Hristos, iar alta în locul ţestului şi alta în Ghethsimaniia, în numele sfintei maicii lui Dumnezeu, unde iaste mormântul ei. Şi zic mulţi că acolo iaste locul Văii Plângerii şi pârâul Chedrului şi valea Asafatului şi grădina în care fu Hristos vândut şi locul în care să rugă Hristos în noaptea care-l vindea. Deacii mérse sfânta Elena spre răsărit şi să urcă în muntele Emonului, den care fu Domnul Hristos ridicat şi înălţat cu un nor la ceriu, şi zidi şi acolo bisérică. După aceasta mérse la mormântul lui Lazar, la Vithaniia, şi stătu den afară de cetate, ca la 2 poprişti, şi plânse cu lacrăme ca de foc şi să rugă mult acolo, şi zidi şi acolo bisérică, în numele sfântului Lazar cel drept. Apoi mérse la apa Iordanului, unde omorî Dumnezeu păcatul cel mare a toată lumea, şi zidi şi acolo bisérică foarte minunată. Deacii trecu Iordanul şi află peştera în care lăcuise cinstitul şi sfântul Ioan Predteciu, şi făcu şi într-însa bisérică pre numele lui Ioan Predteci. Aşijderea zidi bisérică şi în locul cela unde să luo Ilie prorocul ca la ceriu, în numele prorocului. Şi mai mérse 4 zile şi ajunse la oraşul Tiveriei, şi află locul carele-i zicea locul a 12 scaune, unde şăzuse Domnul Hristos şi înmulţi pâinea, de sătură din 5 pâini şi 5 peşti 5.000 de oameni, făr’ de muieri şi făr’ de copii. Şi încungiură sfânta Elena toate hotarăle Tiveriei şi porunci de zidi bisérică în numele şi în slava Domnului nostru Iisus Hristos. Aşijderea mérse şi la locul cela ce tămădui Hristos pre muiarea céia ce-i curgea sânge, şi zidi acolo bisérică în numele cinstitei cruci. Deacii mérse la Marea Teveriadului, unde mersése ucenicii la vânătoare de péşte, iar Hristos, după înviiare, li să arătă şi acolo, când puseră peştii pre cărbuni şi prinseră 153 de peşti, şi zidi şi acolo bisérică în numele apostolilor. Iar de acolo, mai mérse ca la 2 poprişte şi găsi unde fusése casa Mariei Magdaliniei, şi zidi şi acolo bisérică. Deacii întră în cetatea Tiveriei şi află casa soacrei lui Petru şi zidi şi acolo bisérică în numele sfântului apostol Petru. Deacii să urcă în muntele Thavorului şi află locul unde să închipui Domnul nostru Iisus Hristos, şi zidi bisérică şi acolo. Iar de-acolea mérse în Nazaret, unde aduse Gavriil arhanghel preacuratei fecioarei Mariei glas de bucurie (şi-i spuse că va să să nască dintr-însa cuvântul lui Dumnezeu cu trup), şi acolo iar zidi bisérică în numele maicii lui Dumnezeu. Aşijderea făcu bisérică şi în locul casei în carea făcu Hristos apa vin. Iar de acolea mérse în Vithléemul jidovescu (unde să născuse trupéşte Domnul nostru Iisus Hristos), şi zidi acolo bisérică mare în făptură de cruce, cu strane în numele lui Hristos, Dumnezeul nostru. Şi iar zidi bisérică în locul care fură ucişi de Irod cei patrusprăzéce mii de coconaşi mititei, şi-i puse hramul în numele lor. Într-acestaşi chip şi în locul carele spuse îngerul păstorilor véste bună şi să bucurară cu bucurie mare, şi zidi bisérică în numele preacuratei de Dumnezeu născătoarei şi a lui Iosif, logodnicul ei. Deacii să sui şi în sfântul Sion, carele iaste spre amiiază-zi, şi acolo zidi fericita Elena bisérică naltă şi mare şi o învăli cu plumbul, şi făcu curţile Caiafei bisérică în numele sfinţilor şi mai marilor apostoli Petru şi Pavel. Şi nu făcu numai acéste bisérici, ci şi altele multe pren multe locuri, în valea Ieremiei prorocul şi la fântâna Siloamului şi la Lithostroton. Aşijderea zidi bisérică şi sfântului Chira şi lui Ioan, şi iarăşi la stejariul Mamvriei zidi bisérică, şi la locul olariului.

Deacii, deaca isprăvi sfânta Elena ţmpărăteasa acéstea toate şi le tocmi cum să cade, muma marelui Costandin împărat déde acestor bisérici multe oraşe şi sate şi alte avuţii multe. Iar sfintele icoane le ferecă tot cu argint şi le polei şi le împodobi cu pietri scumpe şi cu mărgăritar. Aşijderea le déde vase sfinte şi scumpe acelor bisérici şi alte avuţii, şi galbeni de aur mulţi le împărţi. Şi déde şi săracilor milă. Şi dărui pré sfântul şi marele patriarh Macarie cu multe daruri împărăteşti, şi să întoarse iar la fie-său, marele şi credinciosul împărat Costandin.

Iar împăratul Costandin, deaca văzu aşa, să bucură foarte şi să veseli, şi luo acea parte ce era luată den sfânta cruce şi o sărută şi o puse într-o lăcricioară aur. Iar din piroanele acélea îşi ferecă cu 3 coiful câtvaşi, iar unul şi-l puse la gherdanul de la raftul calului, şi să umplu cuvântul carele au zis prorocu: „În zilele acélea va fi sfinţirea Dumnezeului atotţiitoriului la raftul calului împăratului II. Şi să veselea împăratul de acélea foarte şi să bucura şi făcea praznice şi mulţumiia lui Dumnezeu, căruia îl făcuse şi-l dăruise cu atâta bine. Şi să osteni cu dor şi cu pohtă multă, carea avea pentru semnul şi ajutoriul crucii în toate războaele sale. Şi făcu 3 cruci pre numărul ce i să arătase în oşti, că întâi i să arătasă la Roma, a doao la Vizantiia, iar a treia oară, când făcu pod preste Dunăre. Şi-i puse numele cei dintâi I┼S, iar cei de a doao H┼S, iar a treia NI┼KA.

Iar Eraclie mpărat le puse numele anikitos (ce să zice nebiruit), care stau şi până în ziua de astăzi pre un stâlpu. Şi zic mulţi că să pogoară şi acum îngerul lui Dumnezeu de trei ori într-un an la acel stâlpu, de cădéşte acéle 3 cruci şi cântă cântarea heruvimilor, în luna lui mai, în 7 zile, şi în luna lui septemvrie în 14 zile, şi când iaste a treia săptămână din postul cel mare.

Deacii, de atunci porunci împăratul să nu să mai răstignească vinovaţii pre cruce, că crucea iaste blagoslovită, iar nu iaste blestemată, că Hristos pre cruce au dăruit spăseniia tuturor oamenilor. Drept acéia cine va răstigni vinovatul pre cruce, să să omoare şi acela.

Iar fericita Elena, muma împăratului Costandin, lăcui câtăva vréme cu fie-său; de-acii să duse la Roma şi acolo trăi puţinel tot în viaţă bună şi cinstită, şi să prestevi, fiind de 80 de ani, şişi tocmi toate lucrurile în urmă bine şi cum să cade.

Iar bunul şi credinciosul împărat Costandin, deaca birui toate ţinuturile şi le supuse supt ascultarea lui, şi să umplu toate biséricile de pacea cea dumnezeiască, îi părea foarte bine. Şi zise boiarilor săi: câţi să vor apuca di cărţi şi vor ceti scripturile şi învăţăturile dumnezeeşti, să-şi înalţe firea şi cugetul cătră vedérea dumnezeiască şi să ia aminte ce zic scripturile. Şi, cănd vor sta spre rugă, să-şi rădice mâinile cătră ceriu şi de acolo de la cer să-şi ceae ajutor. Aşijdérea puse lége şi obicéi să sărbéze dumineca, că iaste ziua dintâi a săptămânii, întru care ne-au dăruit Dumnezeu izbăvire. Iar pre preoţi şi pre diaconi îi cinsti cu cinste mare şi-i învăţă să facă dumineca slujbă mai multă şi rugăciuni mai cuvioase pretutindenea, decât în célé zile. Aşijderea să postească vinerea, pentru pomenirea morţii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi zise să meargă toţi oamenii la bisérici să să roage şi, deaca vor întra în bisérică, să îngăduiască până vor sfârşi slujba, să nu iasă.

Iar pre slujitori şi pre oamenii cei de oaste îi învăţa aşa: cînd vor fi în oaste, iar ei să iasă la un câmpu curat şi să tacă toţi şi să să roage lui Dumnezeu încitişor, iar cu toată inima. Şi pre Dumnezeu să-l ştie şi să-l crează, că el iaste dătător de bine. Şi când să vor ruga, să-şi rădice mâinile cătră ceriu şi să zică: „Pre tine singur te ştim Dumnezeu şi împărat, pre tine singur te mărturisim că eşti ajutătoriu, de la tine cérem céle ce suntu de biruinţă să luom, cu tine am biruit vrăjmaşii cei putérnici, de la tine cunoaştem, că ne iaste mila şi începutul bunătăţilor şi pre tine ne vom nădăjdui şi în veacul ce va să fie. Toţi suntem robii tăi, pentr-acéia ţie ne rugăm să păzeşti pre împăratul nostru cu îndelungată viaţă şi biruitoare“. Aşa puse lége şi obicéiu să facă toţi ostaşii şi să să roage lui Dumnezeu. Iar el singur să închidea câte într-o cămară şi vorbiia cu Dumnezeu şi să ruga să dobândească binele cel ce va să fie. Iar când era zile mari şi praznice dumnizieşti, atuncea ajuna mai mult şi să postea şi cu tot sufletul şi cu toată tăriia făcea rugăciuni sfinte. Iar în luminata noapté a sfintelor Paşti, toată noaptea priveghea şi învăţa de punea făclii mari prin toate turnurile şi pren toată cetatea, de ardea toată noaptea. Deacii, deaca să făcea ziuo, în ziua de Paşti împărţea milă tuturor limbilor şi tuturor oamenilor şi da tuturor den dăstul.

Iar când fuse odată, chemă pre toţi arhiereii la masă şi zise cătră dânşii aşa: „Eu mila şi cu ajutoriul lui Dumnezeu a atâta milă şi cinste m-am învrédnicit, cât n-au avut nici un împărat câţi au fost mai nainte de mine, şi atâta chibzuială am dobândit, cât n-au avut altul. Şi după acéstea m-am învrédnicit de m-am îndulcit şi de a voastră blagoslovenie a atâţea părinţi sfinţi şi a atâtea chipuri îngereşti şi a atâtea slugi ale lui Dumnezeu. Ci pentru căci nu iaste altă rânduială mai aproape, pre după îngeri, de Dumnezeu, decât rânduiala preoţiei, drept acéia pohtescu şi eu şi dorescu ca, de ar putea fi putinţă, de voi să mă alătur şi eu şi să fiu părtaş darului preotescu“. Iar ei îi răspunseră cu féţe vésele şi cu suflete bucuroase şi cu blânde cuvinte ziseră: „O, împărate, pre tine Dumnezeu te-au pus arhiereu, să socoteşti toate şi să bagi seama de cei mai mici, ca de céia ce-ţi sunt daţi de Dumnezeu pre seama ta, şi cât vei putea să-ţi petreci traiul şi viaţa cu bună credinţă şi cu curăţie, şi vei lua dintr-însele cununa cea cinstită a sfinţilor, care iaste neschimbată şi netrecătoare“.

După acéia făcu obicéi şi lége, nici cum creştinul să nu fie slugă sau rob la ovréiu, ci să fie toţi ertaţi şi slobozi. Aşijderea cei ce nu vrea să să însoare, ci vor vrea să petreacă în curăţie şi în juniia lor, să să hrănească din bisérici şi dintr-ale biséricii să li să dea céle ce le vor trebui. Iar biséricilor le da de la împăratul încă şi mai multu decăt le trebuia, unele ori le da moşii, alte ori avuţie. Aşijderea miluia şi săracii şi mişălii şi văduvele, şi le da şi haine şi bucate şi arginturi tuturor den dăstul. Şi avea în gând totdeauna frica şi judecata lui Dumnezeu şi cu învăţăturile sale, ca cu nişte săgeţi, pătrundea şi rănea inimile oamenilor celor răi şi lacomi. Şi să nevoia să aducă pre toţi întru frica lui Dumnezeu.

Şi când mergea departe într-alte ţări păgâne, el să ruga episcopilor şi arhiereilor să meargă cu dânsul, că nu vrea cât de puţintel să să despartă de dânşii. Şi purta bisérica lui Dumnezeu tot cu dânsul, că nu vrea nici la război să se lipsească de darul biséricii. Iar arhiereilor le părea bine de aceasta şi nu voia nici ei nimic să să dezlipească de dânsul; că vedea că-şi pleacă împăratul cinstea împărăţiei sale de tot şi şi-o supune supt dumnezeiasca bisérică.

Şi-şi învăţa împăratul feciorii săi să se ţie de credinţa cea bună şi adevărată, iar de învăţăturile céle réle şi de erese să să întoarcă şi să să ferească foarte tare. Iar mai vârtos să-şi pue toată nădejdea şi să crează în Hristos, cu tot sufletul şi aceluia să se închine şi aceluia să slujască şi pre acela să-l ţie făcător şi tocmitoriu a toată făptura. Aşijderea îi învaţă şi de altele de toate.

Şi împărăţi ani 32, fără 2 luni, iar toată viaţa lui fu 66 de ani şi îşi petrecu toată viaţa sa cu cinste şi cu curăţie şi cu bunătăţi. Iar chipul lui era aşa; pre toţi lumina cu bărbăţiia sa, şi era viteaz, ascuţit la minte, la cuvântu pilduitoriu, judecător drept, în milostenie gata, la obraz frumos, în credinţă tare şi neclătit, cu căutare frumoasă, cu firea veselă, mijlociu cu statul, supţire la grumazi, rumen la obraz, părul capului cam rar, cu barba nu foarte multă, frumos la ochi. Şi era tuturor oamenilor drag şi era blându, bunişor, smerit, duios şi iubitoriu de oameni. Iar era şi batjocorit şi grăit de rău de céia ce nu umbla pre dreptatea lui Dumnezeu, ce numai în faţă să arăta creştini şi credincioşii, iar lucrurile lor era tot réle şi păgâneşti. Şi le era picioarele iuţi şi alergătoare întru toate cărările lor spre dosăzi şi spre vărsări de sânge. Deci, cât împuta aceştea împăratului pentru lucrurile sale céle bune, el atâta să făcea mai înţeleptu şi mai bun şi mai blând. Şi nu vrea nici cum să să întocmească şi să să împotrivească lucrurilor şi vorbelor lor céle réle şi îndrăcite. Şi ajunse pre acéia curând urgiia şi mâniia lui Dumnezeu şi periră. Iar împăratul păzea însuşi oamenii săi foarte bine şi făr’ de vătămare, şi tocmai légea lui Dumnezeu foarte bine şi biséricile. Şi îşi aşăză domnii şi boiarii şi altele toate le alcătui toate foarte bine şi frumos, care cu nevoe să vor uita, că sunt spre folosinţa tuturor oamenilor. Deacii, odată, având el întâmplare bună şi văzând pre toţi adunaţi împrejurul lui pentru învăţătura, că cu tot sufletul pohtiia, când va fi aproape de petrecaniia sa, să vază lângă sine pre toţi domnii şi boiarii săi, să-i învéţe şi să le spue ce locuri de minunate suntu păzite şi tocmite de Dumnezeu celor buni şi celor ce-l iubescu, ce frumuseţi, ce plată, ce cunuci, ce cinsti, ce bucurii şi ce lăcaşuri. Aşijderea şi pre cei ce fac rău şi umblă fără dreptate, ce răutăţi îi aşteaptă, ce munci, ce ispitiri drăceşti. Şi învăţă pre toţi într-un chip de toate de acéstea, cela ce iaste întocma cu apostolii, fericitul Costandin.

Iar când să pricepu că i să apropie ceasul să meargă cătră Dumnezeu, i să bucură sufletul foarte şi tocmi toate lucrurile împărăteşti pre rând, şi-i opri cu învăţătura mare, zicând: „După petrecaniia mea, să nu fie în urmă niscare plângeri sau niscare mestecături, că mie îmi pare bine căci mă dăsparţu dintr-acest trup şi mă duc să mă lăcuescu cu Hristos“. Iar domnii şi boiarii lui, deaca auziră aşa şi deaca văzură că i s-au apropiat ceasul morţii, sloboziră glas de vaete şi plângere mare, atâta cât să umplu tot văzduhul şi slava ceriului. Iar Costandin zise cătră dânşii cu glas blândecel şi de mângâiare, grăind: „Acum v-aţi dăstoinicit vieţii cei de véci, acum aţi aflat calea credinţei cei adevărate, deci într-aceasta să lăcuiţi şi într-însa să vă întăriţi, şi să fie cu voi Dumnezeul păcii“. Şi să pristăvi sfântul şi marele Costandin împărat în ziua de praznicul Rusaliilor, cându s-au pogorât duhul sfântu în chip de foc spre sfinţii apostoli, când fu soarele amiază-zi. Şi fu sufletul lui luat şi priimit de Hristos, pre care-l şi iubiia, iar trupul, căci fu din pământu, să lăsă pre pământu rudeniilor şi oamenilor lui celor pământeşti. Deaca i să duse sufletul cătră adeverinţa cea curată şi luo plata cea bună, ca un lucrător harnec şi vrédnic platei sale. Iar slugile sale, deaca văzură lucrul carele ei nu să nădăjduia, îşi spărgea hainele şi-şi zmulgea părul şi-şi plângea pustiirea lor, căci au rămas de păstoriul cel bun şi de stăpânul cel blându şi milostiv. Şi să făcu atâta plângere de năroade, cât să umplu aerul de tânguiala lor, şi ajunseră suspinile lor pân’ la ceriu. Deacii mérseră toate oştile şi-i luară trupul de-l băgară într-un coşciug, care îl făcuse el încă în viiaţa sa, şi căzu tot nărodul cât era acolo în genuche şi i să închina ca unui viu şi săruta coşciugul şi zicea: „Dupre Dumnezeu, noi pre acesta sărutăm, ca pre un dătăror de binele nostru. Că acesta ne-au scos den-tunérec la lumina cea dreaptă a adeverinţii şi toată cinstea ce i să cădea, fiind mortu, ei îi făcea ca unui viu. Deacii făcură bani şi scriseră într-înşii numele lui şi chipul, ca cum ar fi înălţat în ceriu. Atâta cinste-i făcură domnii şi boiarii în urmă, pentru dragostea ce avusése cătră dânsul. Aşa fu viaţa marelui Costandin şi dreptăţi ca acéstea făcu.

Vezi, iubitul mieu fiiu, că Costandin, marele împărat şi îngăduitoriul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfânt si slăvit, carele fu mai mare înaintea lui Dumnezeu pentru bunătăţile lui decât toţi împăraţii den veac, şi pentru dreptăţile lui i să arătă semnul crucii lui Dumnezeu făcut pre cer de stéle, în vréme de amiazăzi, şi strălucea mai vârtos decât soarele, şi era scris cu slove leteneşti, şi acéle slove să înţelegea aşa: „Costandine, cu aceasta vei birui“. Şi i să întâmplă de-i fu arătată ăntâi, când vru să să bată cu Maxentie împărat. Deacii, deaca muri şi să sfârşi Maxentie înecat, iar el mărturisi semnul sfintei cruci pretutindinea, şi făcu cruce mare şi o puse în mijlocul cetăţii Romei şi o scrise cu slove leteneşti, aşa zicând, adecă: „Aceasta au izbăvit cetatea noastră den muncă“.

Vezi mulţămirea împăratului, carea déde lui Dumnezeu pentru arătarea ce i-au arătat şi pentru alte bunătăţi ce-i da, pentru toate îi mulţumiia cu credinţă şi-l lăuda. Şi atâta era care iaste acum între sfinţi, marele împărat Costandin, întru toate bunătăţile şi curăţiile desăvârşit, cât văzuşi că, odată, şăzându la masă cu arhiereii, îi rugă cu mare voire şi pohtă, ca să cheme şi pre dânsul darul duhului sfânt şi să-l facă preot. Deacii, cându să bătea cu turcii de la Vizantiia, el căută spre ceriu şi văzu scris ceriul cu stele, şi zicea acéle scripturi aşa: „Chiamă în ziua grijii tale şi te voi izbăvi şi mă vei proslăvi“. Aşa şi tu, fătul mieu, să chemi pre Dumnezeu şi în vremile céle bune şi de pace, şi în vremile céle de grijă, şi să te păzeşti în curăţie. Deacii-ţi va ajuta Dumnezeu întru toate, ca şi cum auzişi că au ajutat marelui împăratului şi blândului Costandin şi a altora a mulţi au ajutat, carii au făcut voia lui. Pentru aceasta, fiind împăratul Costandin în nedomirire, să mira ce va să fie acéle cuvinte, ce fură semnate pre cer; şi mai căuta şi a doa oara spre cer şi văzu cruce făcută de stele pre cer şi scrise slove, şi zicea aşa: „Cu acest semnu vei birui pre toţi vrăjmaşii tăi“. Iar el, numaidecât îl luo, cuţitul, şi făcu o cruce de lemnu şi o puse într-o prăjină naltă şi zise să o ducă tot înaintea oştilor. Deacii, a doao zi dimineaţa, cum să loviră oştile, îndată fură turcii biruiţi. Iar măcar deşi fu Costandin prinsu de turci întâi şi vrură să-l junghe şi să-l facă jirtvă spurcaţilor lor idoli, iar fu degrab’ scos, si-l izbăvi Dumnezeu din mâinele lor. Că zice apostolul, că ştie să mântuiască Dumnezeu pre cei drepţi, iar pre cei păcătoşi să-i muncească în ziua mâniei. Că iată, Dumnezeu îi zise: „Chiamă-mă în ziua grijii tale şi te voi izbăvi şi mă vei lăuda“. Şi iarăşi mai iaste scris în Sfânta Scriptură şi zice: „Înălţa-voi pre cei ce mă vor înălţa“. Că cât fură slugile lui Costandin împărat de biruite de păgâni de la război şi goniţi şi răsipiţi şi tăiaţi de perşi, iar ei ştiind pre stăpânul şi împăratul lor prinsu şi rob şi scos spre junghere, numaidecât să adunară iarăşi într-ascunsu şi năvăliră de apucară armele persilor şi întrară într-înşii, şi luară întâi pre Costandin împăratul lor între dânşii. Deacii începură făr’ de milă a tăia pre perşi.

O, mare înţelepţie a slugilor celor drépte şi credincioase, cum atunce scăpase şi fugise den periciune şi iarăşi într-acéia dată mérseră şi-şi déderă viaţa morţii, pentru stăpânul lor cel drag! Dreptu acéia iaste fericit şi de Dumnezeu şi de oameni, cela ce-şi pune sufletul pentru priiatenul său, şi vor avea şi plată mai mare de la Dumnezeu céia ce-şi pun capetele pentru stăpânii lor. Iar cel ce nu se va nevoi să slujască stăpânului şi domnului său cu credinţă şi cu dreptate, acela iaste osândit de Dumnezeu. Că să cade omului să slujască cu frică şi cu cutremur Dumnezeului său, căruia l-au făcut şi l-au zidit. Aşijderea să slujască şi domnu-său, că iaste zis: „Cel ce să potriveşte stăpânului, acela lui Dumnezeu să potriveşte“.

Dar cine iaste cel ce să potrivéşte stăpânului său? Iaste cel ce să rădică cu ficleşug asupra domnului său. Şi unul ca acesta să împotriveşte cu Iuda vânzătoriul. Că să sculă Iuda cu nebunie şi cu pizmă nebunească şi vându pre Hristos, stăpânul şi Dumnezeul său. Drept acéia fu judecat pre dreptate şi pre vina sa, că fu lepădat den ceata apostolilor şi den slava lui Dumnezeu, ca şi diavolul. Că el încă să trufi şi vru să fie mai mare decât Dumnezeu care-l făcuse, şi zise: „Mérge-voi şi-mi voiu pune scaunul deasupra norilor şi voi fi întocma lui Dumnezeu“. Pentru acéia să făcu drac întunecat şi fu lepădat den ceriu, si-l aştéaptă acum focul gheenii cel nestinsu. Aşijderea să sculă Adam, omul cel dintâi, spre domnie şi spre împărăţie, şi vru să fie Dumnezeu pre pământ, iar el nu fu. Că de la Dumnezeu să dă împărăţiia şi domniia, şi pre pământu, şi în ceriu. Pentru acéia fu osândit şi aruncat întru întunérecele iadului, până ce veni Hristos, şi fu legat cu legături nedezlegătoare. Iată că zice că au fost şi Adam legat numai până la venirea lui Hristos şi osândit în muncă, iar roada lui şi după venirea lui Hristos va fi osândită şi aruncată în focul cel nestinsu. Însă carii vor face rău şi vor umbla denafară de lége înaintea lui Dumnezeu şi înaintea împăraţilor şi a domnilor dupre pământ? Pentru că zice Dumnezeu cătră Samuil prorocul: „Suitu-s-au strigarea şi suspinile săracilor înaintea mea, deci pasă şi le pune împărat“. Aşijderea zice şi de domni şi de împăraţi, că de vor fi ei aleşi şi puşi de Dumnezeu şi de vor face voile şi poruncile lui cu adevărat, deacii şi Dumnezeu de-a pururea şi în tot locul va fi cu dânşii. Şi măcar de le-ar fi toată lumea pizmaşi şi să să scoale cu vrăjmăşii şi cu oşti asupra lor, nimic nu le va strica, ci încă mai multu vor aţâţa mâniia lui Dumnezeu şi vor aprinde focul cel de véci în capetele lor şi în cestu veac şi în cel ce va să fie.

Pentr-acéia nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici ţăran, nici nimeni să-şi rădice firea şi gândul, cu meşteşug hiclean, dintru îndemnarea diavolului, spre împăratul şi spre domnul şi stăpânul lor. Că cel ce să va ispiti a-şi rădica mâna asupra stăpânului său fără dreptate şi asupra domnului său, carele iaste îngăduitoriu şi unsul lui Hristos Dumnezeu, acela cu adevărat de pripă îşi va aduce mâniia lui Dumnezeu cea dreaptă spre nedreptul lui cap, şi urgiia Dumnezeului celui viu să va pogorî pre dânsul. Că împărăţiia şi domniia a împăraţilor şi domnilor, care iaste pre împăraţii şi domnii cei credincioşi şi drepţi, acéia iaste împărăţie şi domnie cerească. Şi Domnul, fiiul lui Dumnezeu, va fi lor împărat şi va judeca lumea pre dreptate.

Dreptu acéia, fieştecărui împărat sau domn căruia i să dă împărăţiia şi domniia, den mila lui Dumnezeu să dă şi să triméte pre cine-i iaste lui voia. Că împărăţiile şi judecăţile ale lui Dumnezeu sântu, şi pentru acéia să dau împărăţiile de la Dumnezeu, ca să judece pre oamenii săi cu dreptate, iar pre cei răi, carii fac fărdelége, să-i judece cu caznă şi cu certare. Pentru că nimunui, niciodată, n-au împărţit, nici i-au dat Dumnezeu să facă lucruri réle şi nedrépte, nici i-au trimis cugete spurcate, nici în inima nimunui n-au sădit Dumnezeu cugete şi gânduri hicléne. Ce tot cu meşteşugul diavolului să aţâţă acéstea toate. Că tot diavolul, toate lucrurile céle réle, cu îndemnarea lui să fac, iar nu cu socoteala lui Dumnezeu. Că de Saul diavolul să apropie şi-i aţâţă gându rău şi-l îndemnă ca să ucidă pre împăratul şi îngăduitoriul lui Dumnezeu, pre David. Iar apoi el însuşi fu ispitit de mâniia lui Dumnezeu şi să lăsă el însuşi în ţapa lui, şi i se pătrunse inima de arma sa, şi aşa rău să sfârşi.

AICI S-AU SCULAT AVESALOM ASUPRA TĂTÂNE-SĂU, LUI DAVID

Aici s-au sculat aşijderea Avesalom asupra tătâne-său, lui David, să-i ia împărăţiia, fiind îndemnat de diavolul. Pentru acéia muri şi el săgetat pren inimă şi rău să sfârşi, cum vei vedea mai nainte scris pre scurt.

Când vru Avesalom să să scoale spre împărăţie, el zise cătră Ahitofel, svétnicul său cel mare: „Sfătuiţi-vă acum, să vedem ce vom face!“. Iar Ahitofel zise: „Pasă dă te culcă şi tu cu posadnicile tătâne-tău, lui David, care le-au lăsat să-i păzească casa, şi vor auzi toţi israiliténii că ţe-ai bătut joc de dânsul şi deacii vor fi cu tine“. Iar Avesalom tinse zăvése în divanul cel mare al lui David şi mérse de să culcă cu posadnicile tătânesău înaintea tuturor israiliténilor. Că aşa era sfatul lui Ahitofel cătră Avesalom mai nainte de David, ca când ar întreba cineva de cuvântul lui Dumnezeu. Deacii zise Ahitofel cătră Avesalom: „Să-mi aleg cu mine 12.000 de oameni şi să mergu cu dânşii la noapte să gonescu pre David, până îl voi ajunge. Deacii oştile lui fiind toate ostenite, vor fugi şi să vor răsipi, iar împăratul David va rămânea singur şi-l voi ucide. Şi voi întoarce toate oştile lui, de vor veni la tine, ca cum să întoarce o nevastă cătră bărbatul său. Căci că tu numai sufletul lui vei şi pohteşti, iar alalţi oameni vor avea toţi pace. Şi plăcu acestu sfat lui Avesalom şi zise: „Chemaţi şi pre Husie Arahiin, să vedem şi el ce sfat ne va da“. Şi deaca-l chemară zise Avesalom: „Iată cum sfătui Ahitofel; fi-va după sfatul lui şi face-vom după zisa lui, au ba? Zi şi tu cum te pricepi“. Husie Arahiil zise cătră Avesalom; ?Nu iaste bun acest sfat ce au sfătuit Ahitofel. Crezi, tu bine ştii, că tată-tău şi toţi oamenii lui suntu toţi vitéji buni şi hrăbori la război, şi dârji ca ursoaicele céle fătate, şi ageri ca cerbii. Şi tată-tău iaste om războinic şi nu-şi va piiarde oamenii săi aşa lesne. Că iată, el acum să va fi ascunsu vre într-un munte sau vre într-un loc cu oştile lui, şi va fi el în fruntea oştilor. Deacii, cându vor ajunge oştile tale la David, iară oştile lui vor auzi gomot şi gâlceavă de la străji, şi vor sări degrab’ şi vor peri toţi cei ce vor mérge să-l gonească den oştile tale. Şi David are inimă ca de leu zburdat şi ştie tot Israilul că iaste tată-tău viteazu şi oştile céle vitéze toate suntu cu dânsul“. Iar Ahitofel era om iscusit şi chibzuit foarte şi sfétnic bun spre toate lucrurile, şi spre céle bune şi spre céle réle. Pentru acéia să temea David de meşterşugurile lui şi trimise într-ascunsu pre Husie sfétnicul său iscoadă la Avesalom, ca să strice sfatul lui Ahitofel, cum le şi strică. Că zice Scriptura că, de-au fost sfaturile lui Ahitofel bune şi de izbândă asupra lui David, iar iată că să strică, că n-au fost acel sfat cu socotinţa lui Dumnezeu, nici cu voia lui. Pentru acéia Dumnezeu îl strică. Că iar mai zice Scriptura: Orce sfat veţi sfătui, strica-l-va Dumnezeu, de-l veţi sfătui rău“. Şi „ce veţi cére pre nedreptate, voi nu veţi lua, că aţi cerşut rău“ şi ce cuvinte veţi vorbi şi veţi sfătui, nu vor fi stătătoare întru voi. Că Dumnezeu iaste care dă sfat spre toate lucrurile céle bune, şi acela face împărăţiile, şi el pune împăraţi. Pentru acéia pricépeţi toţi şi vă plecaţi, că Dumnezeu stă şi ajută robilor şăi şi nimeni nu să va putea potrivi slavei lui Dumnezeu. Auziţi până la marginile pământului, că Dumnezeu iaste cu noi, cu împăraţii şi cu domnii, carii suntem robii lui cei putérnici. Dar plecaţivă, că măcar de-aţi şi avea putére, iar Dumnezeu, deaca nu va fi în sfaturile voastre céle nedrépte, iar veţi fi ruşinaţi şi biruiţi. Că cei ce să vor nădăjdui pre Dumnezeu, acéia nu să vor téme, nici vor griji de frica voastră. Că acela iaste apărător şi sprijinitoriu celor ce să tem de dânsul. Şi zice că cel ce să va nădăjdui spre dânsul, el îi va fi întru sfinţire, pentru că toţi, fieştecare, cine la ce slujbă sau cinste va fi rânduit şi tocmit de Dumnezeu, şi deaca-şi vor pune cugetele pre dânsul şi gândul, şi să aştépte cu credinţă ajutor de la el, spăsise-va şi să va mântui de toţi vrăjmaşii lui cei văzuţi şi cei nevăzuţi. Şi mai zice: „Nădăjdui-mă-voi spre dânsul, şi pentru dânsul mă voi spăsi“. Că Dumnezeu cel tare şi cel adevărat, acela va spăsi pre unsul său şi îngăduitoriul lui den mâinile tuturora vrăjmaşilor lui. Că tot lucrul carele nu-l iubéşte Dumnezeu, nici îl voiaşte, măcar deşi începe omul a-l face, tot nu-l sfârşaşte, ci curând şi degrab’ să strică. Pentru acéia, cel ce va să facă ceva preste voia lui Dumnezeu, el cade şi să răsipeşte şi i să zdrobescu oasele şi capul de piatra împiedecării.

Acum trebue să ne apucăm iar de cuvântul ce am lăsat înapoi. Că zice Avesalom şi toţi israiliténii: „Mai bun iaste sfatul lui Husie decât a lui Ahitofel. Şi porunci Dumnezeu să să strice sfatul a lui Ahitofel, cel bun, ca să aducă toată răutatea asupra a lui Avesalom. (Că cum sfătuise şi zise Ahitofel, aşa vrea fi şi fost. Iar căci nu fu cu voia lui Dumnezeu, pentr-acéia-l şi strică cu porunca sa.) Iar Ahitofel, deaca văzu că nu lăsară pre voia lui, nici să umplu sfatul său, să sculă şi să duse în curtea sa, şi deaca întră în casă-şi, scoase pre toţi afară şi să sugrumă el însuşi şi muri. Şi-l îngropară în mormântul tătâne-său. Iar David veni în Manaim, iar Avesalom trecu Iordanul denpreună cu toţi israiliténii.

Ia aminte acum şi vezi: cel ce să scoală asupra împăratului şi unsul lui Dumnezeu, fără porunca celui de sus, nu-i va strica nimic, nici îi va face nici un rău, ci mai vârtos îşi va omorî sufletul şi şi-l va piiarde.

Şi fu când să apropie ziua să să lovească oştile lui David cu ale fie-său, lui Avesalom, porunci împăratul David lui Ioav şi lui Aves şi lui Efteev, zicând: „Să păziţi, să nu cumva să ucideţi pre fie-meu Avesalom!“ Şi auzi toată tabăra când zise împăratul domnilor să nu omoară pre Avesalom, fiiul său. Şi eşi toată tabăra într-o dumbravă împotriva lui Israil şi fu război în dumbrava lui Efram. Şi piereră acolea israiliténii de oştile lui David 20.000 de oamini. Deacii să răshirară oştile pre luncă şi să umplu lunca de oameni tăiaţi, şi fu mai multă moarte decât întâi. Iar Avesalom fugi de oştile tătâne-său şi-şi apucă mâşcoiul şi încălecă, şi fugea pre luncă pentre nişte copaci deşi. Şi, iată, fugind el aşa, îl apucă de părul capului o ramură de un stăjariu şi mâşcoiul trecu, iar Avesalom rămase spânzurat de păr întracea ramură de stăjariu. Iar o slugă de-ale lui David îl văzu spânzurând de acel copaci şi mérse de spuse lui Ioav, zicând: „Eu am văzut pre Avesalom spânzurat de păr de un copaci“. Iar Ioav îi zise: „Dar deaca l-ai văzut, căci nu l-ai dat jos şi să-l fi ucis? Iar eu ţe-aş fi dat 50 de sicle de argint şi un brâu“. Iar sjuga acéia zise: „Măcar de mi-ai fi dat şi o mie de sicle de argint, încă nu voi pune mâna mea pre feciorul împăratului. Că am auzit că au poruncit împăratul ţie şi lui Aves şi lui Efteev, zicând: „Să păziţi, să nu ucideţi cumva pre fie-mieu Avesalom!“. Deci nu să cade să să facă nedreptate sufletului său, că nici un lucru nu să poate ascunde înaintea împăratului. Iar tu stai împotriva lui“. Iar Ioav zise: „Iată, eu voi mérge, nu voi sta înaintea ta“. Şi luo Ioav în mâna sa 3 săgeţi şi le înfipse în inima lui Avesalom, încă stând el spânzurat de acel stejar, şi era până atuncea tot viu. Şi să răpeziră 10 slugi de-ale lui Ioav, care-i purta armele lui, şi-l uciseră pre Avesalom de-l omorâră. Şi trâmbiţă Ioav cu trâmbiţa, şi să întoarseră oştile den goana lui Israil, şi luo Ioav trupul lui Avesalom şi-l aruncă într-o peşteră mare.

Aicea încă să umplu cuvântul prorocului, care zise: „Săpă groapă omului şi mai vârtos împăratului celui drept, şi căzu el însuşi în groapa care o făcuse altuia“.

Pentru acéia, iubiţii mei, sunteţi datori şi ni se cade să ne ferim de toate pizmele şi mozaviriile şi de alte răutăţi, de toate. Că să ştiţi cu adevărat, că tot omul, măcar domn, măcar boiar, măcar înţelept, măcar neştiut, măcar bogat, măcar sărac, „ori ce va sămăna, acéia va şi secera“ şi cine cum îşi va lega sarcina, aşa o va şi duce. Că tot omul din lucrurile sale să va îndrepta, şi din lucrurile sale să va osândi. Dar lucrurile céle bune care sunt? Iaste credinţa, nădéjdea şi dragostea, şi a erta greşalele celor ce greşescu şi pacea lui Dumnezeu, care iaste legătura cea desăvârşită, denpreună cu alte bunătăţi, cu toate. Dar lucrurile céle réle sunt acéstea: curviia, necurăţiia, ficleşugul şi a nu erta greşalele vecinilor, şi cine să mânie în zadar şi pentru nimic, care iaste legătura înfăşurării vrajbii şi a altor răutăţi, a tuturora. Că acéstea au învăţat Dumnezeu în Sfânta Evanghelie şi au zis: „De veţi erta oamenilor greşalele lor, şi voao vă va erta tatăl vostru cel cerescu, iar de nu veţi erta oamenilor greşalele lor, nici tatăl vostru cel cerescu nu va erta greşalele voastre“. Dar, de vréme ce au poruncit Dumnezeu să să iarte greşalele celor ci au greşit, dar cu cât mai vârtos să fie ertaţi cei nevinovaţi şi să n-aibă nici o învăluială, nici să aibă mâinie şi pizmă cineva pre altul pentru lucru di nimic, şi mai ales pre împăratul şi pre domnul său. Acela ce judecată va să aibă, sau ce răspunsu şi a ce muncită muncă, şi mai cumplită va fi vinovat unul ca acela?

Dreptu acéia, să cade să arătăm şi să spunem mai ales şi mai chiar dragostei voastre céle ce au zis Dumnezeu. Că Petru zise: „Doamne, dar de câte ori, deaca-mi va greşi fratele mieu, îl voi erta, au doar de 7 ori?“. Iar Iisus zise lui: „Nu-ţi zic ţie de 7 ori, ci de 70 de ori câte 7 ori“. Drept acéia, aseamănă împărăţiia ceriului cu un împărat care vrea să-şi ia seama cu datornicii. Deacii, cum începu a socoti şi a-şi lua seama, iată aduseră la dânsul un datornic, care era datoriu un întunérec de talanţi şi, neavând de unde să-i dea, porunci împăratul să-l vânză şi pre el, şi pre muiarea lui, şi pre copiii lui, şi alt tot ce va fi având. Iar acel rob datoriu căzu la picioarele lui şi-i zise: „Doamne, aşteaptă-mă şi-ţi voiu plăti tot“. Deacii împăratului acela i să făcu milă de acel rob şi-l lăsă şi încă-i ertaă şi datoriia toată. Iar robul acela, deaca eşi afară, află pre un vecin al lui, care-i era datoriu 100 de bani şi-l apucă de-l sugrumă, zicându-i: „Plăteşte-mi ce-mi eşti datoriu“. Iar vecinul lui căzu la picioarele lui şi i se ruga, zicând: „Aşteaptă-mă, că-ţi voi plăti tot“. Iar el nu vru, ci-l duse de-l băgă în temniţă, până să va plăti de datorie. Iar soţiile lui, văzând acélea ce fură, să întristară foarte şi mérseră de spuseră stăpână-său toate câte fură. Atuncea chemă pre dânsul domnu său şi-i zise: „Slugă hicleană, eu toată datoriia ţe-am ertat, căci m-ai rugat, dar ţie nu ţi să cădea să-ţi fie milă de vecinul tău, cum îmi fu mie milă de tine?“ Şi să mânie pre dânsul domnu-său şi-l déde armaşilor, până va plăti toată datoriia. Aşa şi tatăl mieu cel cerescu va face voao, de nu veţi erta fieştecarele fratelui său din inimile voastre greşalele lor. Privegheaţi dar, că nu ştiţi în ce ceas va veni Domnul nostru. Şi să ştiţi şi aceasta, că de-ar fi ştiut stăpânul casei ce în vréme va veni furul, ar fi priveghiiat şi n-ar fi lăsat să-i sape casa. Pentr-acéia fiţi gata şi voi, că într-acela ceas va veni fiiul omenescu, în care voi nu vă veţi nădăjdui. Că mulţi sunt chemaţi, iar puţini aleşi.

PILDĂ DIN EVANGHELIE

Un împărat făcu nuntă fiiului său şi trimése slugile sale să chéme chemaţii la nuntă. Tâlcul: Chemaţii, acéia sunt ovréii, pre carii i-au chemat Dumnezeu întâi cu prorocii, iar după acéia veni însuşi Dumnezeu la dânşii, iar ei, fiind neam rău şi nemulţumitoriu, nu pohtiră, nici voiră mila milelor lui Dumnezeu, ci mai mult încă îi făcură în ponciş şi împotrivă. Că pe proroci îi uciseră, iar pre împăratul tuturor şi Dumnezeul mântuirii noastre, Iisus Hristos, îl răstigniră pre cruce şi-l împunseră cu suliţa în coaste şi-l déderă morţii şi îngropării. Iar el cu putérea lui învie a treia zi, ca un Dumnezeu, şi după 40 de zile s-au înălţat la ceriu la tatăl, de unde să şi pogorî pentru mila cea multă ce avu cătră noi. Iar ovréii cei ce fură chemaţi, nu fură harnici, nici vrédnici nuntei şi cămărăi cei cereşti. Iar în vrémea înălţării Domnului, trimise pre sfinţii săi ucenici şi apostoli zicând: „Păsaţi pre la răspântii — cum ai zice pren toate locurile şi prin toate laturile şi prin toată lumea —, să chemaţi pre cei şchiopi, pre cei răi şi pre cei buni“, care sunt toate limbile, care era împiedecaţi de diavolul. Şchiopii şi stricaţii sunt cei striinaţi de credinţa cea adevărată şi de la Dumnezeu care i-au făcut. Şi veniră toate limbile la nuntă şi întrară şi în cămara ginerelui şi în avuţiia împărăţiei ceriului, cu credinţa şi cu botezul. Deacii, după ce întrăm la nuntă şi ne botezăm, noi iară ne-am împuţit şi ne-am spurcat haina noastră cea sufletească, carea ne-a o ţesut Dumnezeu, iar nu om, şi ne-au albit şi ne-au sfinţit den naşterea noastră, cu apă şi cu trimiterea sfântului duh. Iar când întră să vază pre cei ce şădea la a doao şi înfricoşata lui venire, iată văzu un om care-şi spurcase haina sa cu curvii şi cu ucideri, cu beţii şi cu lăcomii şi iubire de avuţie şi cu alte lucruri réle, cu multe şi cu nedreptăţi, şi-i zise: „Priiatene (dar căci îi zise „priiatene“, pentru că priiateni şi fiii lui Dumnezeu ne-am chemat), cum ai îndrăznit de ai întrat şi şăzi înaintea mea cu haine spurcate şi împuţite? Pentru ce n-ai păzit rânduiala botezului în curăţie, ci cu viiaţa şi cu traiul tău cel dobitocescu ţe-ai spurcat haina ta, care o am curăţit şi o am albit, mai vârtos decât toate frumuseţile lumii, şi ţi-o-am dăruit ţie, ca să împărăţeşti pentru dânsa cu mine în bucuriia şi veseliia cea nespusă şi negrăită““ Iar el tăcu, că nu avea lucru de-a îndrăzni şi să grăiască, că-şi spurcase haina credinţei şi a botezului, cu spurcăciunea spurcăciunilor. O, ce amar şi ce nevoe şi ce greutate va fi atunci în véci netrecuţi şi făr’ de sfârşit, celor ce-şi vor fi spurcat haina botezului său! Iar celor ce să vor hi nevoit, de-şi vor fi păzit haina botezului, în credinţa cea mare şi în curăţiia cea întreagă, o, ce bine şi ce bucurie îi va întâmpina! Că zice Zlatoust, că vor avea îndrăzneală mare. Iar de va zice cineva că n-au fost atunci chemaţii cei din limbi, că pre atuncea n-au fost apostolii bătuţi şi căzniţi cu întunérece de cazne, ci după înviiare, atunci pătimiră, că atunci zise lor: „Păsaţi de învăţaţi toate limbile?, iar noi să răspundem şi să zicem că şi mai-nainte de răstignire, şi după răstignire i-au trimis şi i-au învăţat. Că mai înainte de răstignire i-au trimis şi au zis: „Păsaţi cătră oile céle pierdute ale casei lui Israil!? Aşijderea şi după răstignire nu conteni, ci le porunci să înveţe şi ei. Şi măcar de le şi zise să învéţe toate limbile, iar le arătă aiave că va să să înalţe în ceriu, ca să grăiască şi să mărturisească de dânşii întâi şi le zise: „Luaţi putérea duhului sfânt, carea s-au pogorât spre voi, şi să-mi fiţi mărturisitori în Ierusalim şi în toată Iudea şi pân’ la marginile pământului“. Aşijderea zice Pavel: „Cel ce au făcut pre Petru întru apostoliia obrezaniei, acela au făcut şi pre mine în apostoliia limbilor“. Pentru acéia, şi apostolii să porniră şi mérseră la ovréi şi lăcuiră în Ierusalim multă vréme. Deacii, deaca-i goniră, ei atuncea să răsipiră şi să semănară pen toate limbile. Iar socoteşte şi vezi şi aici iubirea cea de cinste. Că zise: „Câţi veţi afla la răspântii, chemaţi-i la nuntă“. Că această zicere ce o zisése mai nainte ovréilor, şi elinilor zisése. Că mulţi elini lăcuia cu ovréii, ce dişi lăcuia, iar tot îi hiclenea şi-i mozavirea, cum şi Pavel grăiaşte în pildă şi zice: „Cu nevoe era să să mărturisească întâi voao cuvântul lui Dumnezeu; iar pentru căci aţi judecat pre cei nevrédnici, iată noi ne vom întoarce în limbi“. Pentru acéia şi singur zise: „Nunta iaste gata, iar nuntaşii nu fură vrédnici“. Aceasta s-au căzut mai nainte de aceasta, că ştiia că pre nici unii n-au lăsat măcar pentru fieştece lucru neînvăţaţi cu blândéţe. Iată, veni el însuşi, apoi trimése şi solii săi, şi cu aceasta lor le îngrădeşte şi le astupă gurile, iar pre noi ne învaţă ca să umplem toate ale sale. Că, pentru căci nu fură vrédnici, pentr-acéia zise: „Păsaţi pre la răspântii şi ori pre cine veţi afla, chemaţi, măcar de să vor întâmpla şi de cei goniţi“. Iată că grăi înălţat şi smerit, că zise că „curvarii şi vameşii vor moşteni ceriul“ şi „vor fi cei de apoi întâiu şi cei dintâi apoi“. Arată că aceasta iaste pre dreptu şi decât pre toţi mai împunge pre ovréi şi-i apropie cătră zbierarea cea cumplită, întru care pre dânşii vor să să ducă mai groaznic decât toate limbile.

Iar nimenelea să nu să nădăjduiască numai în credinţă, şi din credinţă să le grăiască, iar lucruri să aibă réle şi hicléne, căci iaste din dăstul numai a aduce ovréii den necredinţă în credinţă. Ci, deaca-i vei încredinţa, să-i păzeşti şi în viaţă şi în traiu bun. Că îmbrăcarea iaste viaţa, iar lucrul iaste chemarea milei. Dar pentru ce întreabă cu de-adinsul, că a chema pre necredincioşi şi a-i curăţi nu iaste aceasta den dăstoinicie şi din vrédnicie, iar a păzi şi a îndemna pre cei chemaţi şi curăţiţi să petreacă în ce au fost chemaţi şi îmbrăcaţi, acéia nu iaste din destoinicie şi din vrédnicie, ci iaste din bunătate. Că să cădea mila şi bunătatea să să întoarcă cu plată. Iar să nu arăţi după cinste hicleşug, că zice că n-ai luat ca ovréii, ci ai luat bunătăţi mai multe şi mai îmbogătăţite. Că céle ce să gătea lor în toată vrémea, iar tu, fiind nevrédnic, le-ai luat. Pentru acéia grăiaşte şi fericitul Pavel: „Limbilor, lăudaţi pre Dumnezeu pentru mila sa, că céle ce era făgăduite lor, acélea le-aţi luat voi“. Pentru acéia, multă judecată şi osândă va să fie celor lenevoşi, că cum fură acéia ocărâţi şi batjocorâţi, căci n-au venit, aşa vei fi şi tu, deaca vei vieţui viiaţă rea şi scârnavă. Că cel ce întră îmbrăcat cu haine spurcate, semnează cela ce moare în traiu scârnav şi necurat. Pentru acéia zice că tăcu.

Vezi că, de să şi ştie omul cel păcătos că au făcut lucruri réle şi grozave în viaţa lui, iar tot nu va fi muncit până nu se va judeca. Iar deaca să va judeca, deacii îl vor cuprinde muncile céle neştiute. Şi să nu gândeşti că-i va fi munca numai atâta, numai cât va fi dus în nişte locuri întunecate, ci va fi acolo plângere fără mângâiare şi scrâşnire de dinţi. Şi aceasta să chiiamă durerile şi ranele céle nevindecătoare, şi céle ce nu iaste putinţă de-a le răbda. Auziţi, cei ce aţi făcut tainele ascunse şi aţi venit la nuntă şi v-aţi îmbrăcat sufletele cu haine spurcate, auziţi, de unde aţi fost chemaţi: de la răspântii! Dar ce va să fie, şchiopii şi cii cu sufletele betége? Iaste céia ce ş-au spurcat sufletele cu voirile şi cu pohtele trupeşti. Deci acum vă ruşinaţi de dragostea celui ce v-au chemat, care o are cătră oameni, şi nimeni să nu umble în hainile céle spurcate, ci fieştecarele dintru voi să cugete şi să bage seama de haina cea sufletească.

Ascultaţi, bărbaţilor, ascultaţi, muerilor, ascultaţi, împăraţilor, ascultaţi, împărătéselor, ascultaţi, boiari, ascultaţi, jupânéselor, ascultaţi, toată vârsta şi toate rânduialeli, bătrânii şi tinerii, bătrânele şi céle tinere; că nici de un folos nu vă sunt hainele céle lucii du pre denafară, cu céle denlăuntru, acélea sunt de folos şi de treabă. Că pân’ vor fi îngrijaţi şi vor purta pre denafară haine lucii şi frumoase, cu nevoe ne vom îmbrăca sufletele cu hainele neputrejunii! Că nu iaste putére să-şi împodobească cineva şi trupul şi sufletul, nici va putea să slujască cineva şi lui Hristos, şi diavolului, tot bine. Deci iani să lepădăm această muncă cumplită, că nimeni nu ş-ar împodobi casele cu părătare şi într-alte chipuri poleite, iar să meargă şi să şază cu robii săi îmbrăcat în nişte férfeniţe réle. Iar tu, iată că faci şi eşti aşa; că casele sufletului tău să cheamă trupul, care-l înfrumsiţezi cu multe îmbrăcăminte frumoase, iar pre suflet tu îl laşi de zace într-o férfeniţă rea acoperit. Dar nu ştii că să cade să să împodobească mai frumos împăratul decât cetatea? Că cetatea o împodobéşte cu zavése de in supţiri şi cusute, iar împăratul să împodobéşte cu caftanuri frumoase şi cu corune. Aşa şi tu, trupul să ţi-l îmbraci în haine slabe şi proaste, iar mintea ţi-o îmbracă în haine împărăteşti şi o împodobéşte cu corună, şi şăzi în carâtă naltă şi luminată. Iată, tu acum faci împotrivă şi în ponciş, că cetatea, adecă trupul, tu ţi-l împodobéşti cu multe feliuri de haine, iar pre împăratul, adecă mintea, ţi-o laşi legată de să târaşte spre patimile şi lucrurile céle nebune şi dobitoceşti. Dar nu cugeţi că ai fost chemat la nuntă, şi nunta au fost a lui Dumnezeu, şi nu chibzueşti că în cămărăle lui vor să între toate sufletele îmbrăcate în haine lucii şi cu ranţuri de aur împodobite.

Iar di-ţi iaste voia să-ţi spuiu carii au fost îmbrăcaţi aşa şi carii au fost împodobiţi cu podoabe care să cădea la nuntă, adu-ţi aminte de cei sfinţi ce v-am pomenit mai întâi, de multe ori, carii au avut haine de păr şi au lăcuit pren pustii. Acéia sunt céia ce au fost împodobiţi şi înfrumsiţaţi la acea nuntă cu haine şi cu podoabe ca acélea. Cărora de li s-ar fi dat câte haine de scumpe şi de multe, n-ar fi vrut să le ia. Ci, ca când ar zice cineva unui împărat să să îmbrace cu nişte pétece réle şi fărimate ale unui sărac, iar el s-ar mâniia pentru acéle férfeniţe, aşijderea şi acéia n-ar fi băgat seama de caftanele céle împărăteşti, nici ar fi avut nici o grijă de dânsele, făr’ numai ce ar fi avut socoteală tot de haina bunătăţilor lor. Pentr-acéia n-ar fi băgat în seamă caftaneli împărăteşti, ca pre nişte păianjini, şi ar fi zis că suntu nişte zăblae rupte şi réle. Că la acel împărat mare şi minunat, ce au făcut nunta, sunt alte podoabe, mai frumoase şi mai luminate decât acestor de acum. Şi numai de ţe-ai putea dăşchide uşa minţii să vezi cugetele şi sufletele lor şi împodobirile lor céle dinlăuntru, tu ai cădea jos pre pământu, că n-ai putea răbda să vezi frumuseţea sufletelor lor şi lumina şi strălucirea hainelor, care strălucescu mai luminos decât fulgerul.

Iată că vom să zicem şi de bărbaţii cei de dămult, carii au fost minunaţi, iar au şi să duc pildele lor cătră lucruri gréle şi multe. Drept acéia, vă duc cătră umblările acelor sfinţi, că n-au nici un lucru rău de întristăciune, ci ca când ş-ar rădica corturi în ceriu, aşa s-au sălăşluit de dăparte. Cei ce au pătimit greutate într-această lume şi s-au nevoit cu ostenéle cătră dânsul, pentru acéia ş-au şi făcut case în ceriu, că au fugit din oraş şi din cetăţi şi din case. Că cel ce va să să nevoiască cu totul cătră Dumnezeu, nu-i iaste să şază în case, ce i să cade să lăcuiască în case mutătoare, ca cela ce va să să mute dintr-o gazdă. Deci câţi petrec şi vieţuescu aşa, tot în ponciş şi împotriva noastră lăcuescu, căci că noi nu vieţuim ca într-o oaste, ci vieţuim ca într-o cetate, cu pace. Dar cine ş-au făcut vreodată case de piiatră în tabără, ştiind că curând şi preste puţinea vréme iarăşi va să le părăsească? Nimeni n-au făcut aşa, ce măcar de ar şi încépe ceva să facă aşa, acela ca un vânzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra măcar o milă de loc în vrémea războiului şi să-şi facă curţi pre dânsa? Nimeni nu va face aşa. Că de ar şi cugeta cineva să facă aşa, încă i-ar zice alţii: „Venit-ai la războiu, iar n-ai venit la negoţ! Dar căci te nevoeşti cu dor şi cu pohtă de acest loc, care preste puţinea vréme vei să-l părăseşti? Lasă, deaca vom mérge la moşiia noastră, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ţi grăescu eu acum, fătul mieu: când vom mérge în cetatea Ierusalimului celui de sus, acolo vei face aceasta, ce însă acolo nu iaste nici o nevoinţă şi nici o osteneală, că acel împărat minunat şi putérnic le va face toate. Iar şi aici ajunge a lăcui într-un zemnic şi îngrădit cu un gărdicel, iar a face cetăţi şi case de piatră nici de un folos nu sunt. Auzi cum lăcuescu tătarii în case făcute pre roate, şi lăcaşul lor iaste făcut tot ca al unor păstori. Aşa să cade să lăcuiască şi creştinii, să încungiure toată lumea luptându-se cu diavolul, şi să-i izbăvească pre cei robiţi şi supuşi de diavolul şi pre cei ce sunt ţinuţi de diavolul şi de toate ale lui, să să schimbe. Că acéia, deaca-şi fac colibi şi deaca vor să le părăsească, ei le părăsescu, ca cum ar lăsa ostaşii oastea cu pace, şi acéia deacii mult s-ar veseli şi s-ar bucura. Că mai frumos lucru iaste, şi mai cu plăcére a vedea pustiile având umbră de céte călugăreşti, decât voinici în oaste întinzându corturi şi înfigându-şi suliţile şi lângă suliţe să-şi pue platoşăle şi armele, iar altă mulţime să aibă ochi ca de aramă şi înarmaţi cu arme de hier, şi împărăţie îngrijată şi preste câmpu multe aşternute şi prânzuri. Că această vedére nu iaste bună, ci iaste mai bună carea zic eu.

Ia blăm acum în pustii şi vom vedea umbrarile vitéjilor lui Hristos şi nu vom vedea acolo întinderea corturilor, nici haine şi alte zăvése lucii, cu care fac umbră împăratului; ci vom vedea ce iaste mai bun şi mai fericit decât tot ce iaste pre pământ. Că de multe ori acolo să vor fi întinsu ceriurile şi să vor fi arătat lucruri şi vederi minunate. Şi vom vedea acolo lăcaşurile lor, carei cu nimic nu sunt mai jos sau mai mici decât ceriurile. Că într-însele s-au pogorât şi au întrat îngerii, ce încă tocma şi stăpânul îngerilor. Dar de vréme ce veni la Avraam, carele era bărbat cu fămée şi avea coconi, căci îl văzu că iaste iubitoriu de streini, cu cât mai mult va veni şi va afla omul cel ce s-au schimbat din trupul său şi l-au urât, şi cu cât mai mult va lăcui şi va vieţui cu cela ce să potrivéşte întru toate trupului său. Că mésele acestora au fost curăţite şi schimbate de mite şi de camăta şi pline de dragoste, iar n-au fostu pre dânsele pârae de sânge, nici bucăţi de carne, nici zemuri bune, nici fripturi, nici abur grozav, nici pizmă sau gâlcevi, nici mestecături făr’ de treabă. Ci numai ce au fostu apă şi pâine, apă dintr-un izvor curat, iar pâine din osteneală şi din muncă dreaptă. Pentru acéia dănţuiaşte dumnezeiasca bisérică şi într-însa preoţiia, închipuirea albiturii şi strălucirii îngereşti. Că preoţii şi diaconii într-însa aduc jertvă făr’ de sânge lui Dumnezeu şi necruntată, pentru nepricéperea şi neştiinţa tuturor oamenilor. Aşijderea dănţuiaşte şi tot cinul şi rânduiala călugărească, ca cum ar fi în ceriu şi cu bucurie dumnezeiască să bucură şi pre Dumnezeu roagă şi-l cântă cu umilinţă şi cu glas neîncetat, ziua şi noaptea. Şi-l laudă cu laude nespuse în biséricile lui Hristos, şi lăcuescu frăţéşte. Cărora şi Dumnezeu le-au făgăduit viaţa de véci, cum cântă şi David la cântecul său: „Iată acum, ce iaste mai bune şi ce iaste mai frumos decât a lăcui fraţii împreună?“ Şi în multe locuri şi încungiurări departe, slobozescu cătră Dumnezeu glasuri de laudă şi de cinste, nădăjduindu-se să ia viaţa cea de véci şi să o moştenească. Că mesele acelora céle de ospăţ era mugurul şi vlăstarii copacilor, şi mai bine era acela decât toate dulceţile din mésele împărăteşti şi făr’ de nici o grijă şi témere. Şi nici au grăit pre Dumnezeu de rău, nici l-au aţâţat spre ceva, nici copilaşii nu i-au spereat, nici au făcut râs făr’ de lucru, nici s-au amestecat să facă înşălăciuni. Ci iaste masă îngerească şi curăţită şi schimbată de acéste amestecături de toate. Şi iaste aşternut numai pre iarbă, cum şi Hristos făcu prânzu în pustie. Iar fac aceasta mulţi şi în câmpu făr’ de colibi, şi au, în loc de acoperimânt, ceriul şi, în loc de lumânare să-i luminéze, au luna. Şi nu le trebue slugi să le slujească, că le ajunge den dăstul acea lumină de sus ce-i luminează. Această masă văzând-o apostolii din cer, să înfrumsiţează şi să îndulcescu. Că de vréme ce iaste bucurie de un păcătos ce să pocăiaşte, dar pentru atâţea drepţi ce-i urmează lui totdeauna, ce lucru nu va face! Că nu iaste acolo stăpân sau slugă, ci toţi sunt stăpâni unul altuia. Şi nu-ţi pară că suntu acéstea zise vre într-o pildă. Că, deaca înserează, ei nu să tem, nici să întristează, cum fac bogaţii oameni, de-şi aduc aminte de grijile céle multe ce au ziua, nici, deaca înnoptează, nu grijăscu de tâlhari, să-şi încue uşile şi să-şi pue verigile pe la case, nici de nimic de ce să tem alţii ei nu să tem, nici iau aminte cu lumânări bine, să nu cumva să sae vre o scântee de undeva, să li să aprinză casele. Ci tot graiul şi voroava lor iaste plină de blândéţe şi de linişte, şi nu vorbescu ei acéstea care le vorbim noi şi nu ne suntu nici de un folos. Că noi tot acéste vorbe réle avem şi zicem: cutaree domn iată cum au fost, cutare iată cum ş-au pus domniia, cutare iată cum s-au petrecut şi cum i-au luat cinstea lui altul, şi alte multe, încă mai réle de acéstea. Ci pururea sfătuescu de céle ce vor să fie şi să învaţă, ca cum ar fi petrecând într-altă lume şi ca când ar fi suiţi tocma în ceriu. Că toate céle de acolo totdeauna vorbescu: de braţele lui Avraam vorbescu, de cununile sfinţilor, de dănţuirea cu Hristos. Iar de céste de acum şi de ale lumii aceştiia nici îşi aduc aminte, nici pomenescu; ci tot de împăratul cel cerescu şi de războiul şi caznele dievoleşti şi de îndreptările cu care s-au îndreptat sfinţii. Ce am putea noi să ne asemănăm sau să ne împotrivim lor în ceva, când noi suntem ca furnica? Că cum să grijescu iale şi să nevoescu numai de céle trupeşti, aşijderea facem şi noi. Şi nu ne iaste den dăstul cu atâta, ce încă facem şi mai rău, că acéia să grijaşte şi muncéşte numai cât să-i ajungă, iar noi ne nevoim încă să ne şi prisosească; şi acéia căile tuturor nu le cercetează, iar noi păzim tot mitele şi cametele. Deci iată că nu ne închipuim nici furnicăi, ce ne închipuim lupului şi pardosului. Încă suntem şi mai răi decât acéia, căci că lor aşa le iaste firea să să hrănească, iar pre noi ne-au dăruit Dumnezeu şi ne-au cinstit cu graiu şi cu cuvântu şi cu judecată dreaptă. Iar noi suntem mai răi şi decât hierăle, şi decât dobitoacele.

Iar acéia fiind aici, s-au făcut streini şi vinetici, şi de toate de ale noastre s-au schimbat şi din haine şi den bucate şi den case şi den călţăminte şi din vorbe şi s-au închipuit îngerilor. Şi de-ar fi auzit cineva pre dinşii vorbind şi grăind, însă şi pre ei şi pre noi, atunce acela ar fi văzut bine, numai din vorbe, că suntu cu adevărat lăcuitori şi vieţuitori cereşti, iar noi nu suntem harnici nici pre pământu de a ne sălăşlui. Pentru acéia, de-ar mérge cineva cătră dânşii, măcar cât de împodobit, şi cu laudă şi pohvală multă, atât n-ar griji, nici ar băga seama nimic, căci că n-au ce lua, nici le pot face vreun necaz ceva. Ci tot într-un chip vor să fie, ca cum ar mérge cineva la un loc unde ar fi niscare aur şi şipoc1, ca să dobândească şi să câştige de la aur şi de la şipoc vreo strălucire ceva. Aşa şi acéia ce vor să afle dentr-aceştea, den negrijirea ce fu zisă mai nainte. Şi ca cum s-ar sui cineva vre într-o măgură înaltă, deci, de ar fi cât de mic cu statul, tot se véde nalt, aşijderea şi aceştea carii mergu cătră cugetele lor céle înalte şi înţelépte, aşa să arată până ce lăcuescu acolo. Iar deaca se pogoară, iar se pleacă şi să micşorează. Că înaintea acelora împăraţii şi domnii şi judecătorii numic nu sunt. Ci cum râdem noi de coconii cei mici când să joacă, aşa şi ei nu bagă seama de pohtele şi de aprinderile trupurilor sale. Şi de le-ar da măcar să fie şi împăraţi, nici acéia, nici cum nar vrea, daca ar cugeta că iaste mai bun şi iaste mai de folos traiul lor, şi deaca ar şti că acea împărăţie ce li-o va da cineva va să aibă sfârşit şi va să fie numai până la o vréme. Dar noi, căci nu vom să mérgem cătră o fericire ca aceasta, căci nu mérgem cătră nişte îngeri ca aceştea, căci nu luom haine curate şi să ne bucurăm la acea nuntă împărătească. Că rău iaste a şădea la răspântii şi a cere, iar mai rău iaste a să îmbogăţi omul cu nedreptate. Că mai bine iaste a cere la răspântii, decât a prăda pre cineva şi a lua cuiva cu de-a sila. Căci că cel ce cere are ertăciune, iar cel ce pradă, el însuşi ş-aduce caznă şi muncă fără sfârşit. Şi săracul cu cérerea nimic nu mânie pre Dumnezeu, iar cel ce pradă, acela aţâţă mâniia lui Dumnezeu, amestecându gândurile oamenilor. Şi prada rădică durére şi rană. Iată, văzând acéstea, să ne lepădăm de camăta dupre pământ, ca să dobândim céle cereşti şi cu multă nevoinţă să apucăm împărăţiia cea de sus. Că nici într-un chip lenevosul nu va putea întra acolo. Iar zice Dumnezeu: „Să fie întrare tuturor celor nevoitori şi priveghitori şi să o dobândească. Amin!“

POVESTE A FERICITULUI VARLAAM ŞI A LUI IOSAF, FECIORUL LUI AVENIR ÎMPĂRATU

Era un împărat mare şi slăvit foarte. Deacii el odată să puse într-o carâtă ferecată cu aur şi împrejurul lui era toţi domnii şi boiarii săi, cum să cade unui împărat. Deci mergând aşa, întâmpină doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine sparte şi întinate şi cu feţele sélbede şi négre şi împăijinate. Iar acel împărat îi ştiia pentru ce suntu aşa, că li să topise trupurile şi să veştejise de post şi de ajun şi de neodihnă. Şi cum îi văzu împăratul acela, îndată sări din carâtă şi mérse dă căzu jos pre pământu şi să închină înaintea lor. Deacii să sculă şi-i luo în braţe şi cu dragoste-i sărută. Iar priiatenilor şi boiarilor lui nu le fu aceasta pre voe, ce zicea adinsu ei-şi: „Nu să cuvine, nici să cade să se facă aceasta cinstei împărăteşti“. Iar împăratului nu-i îndrăznea să-i zică în faţă. Ci avea acel împărat un frate, deci ei ziseră: „Aşa te rugăm să zici împăratului: „altă dată să nu mai facă atâta batjocuri cinstei şi coronei împărăteşti““.
Deacii, el zise împăratului, iar împăratul împută nechibzuialii şi nepricéperii lui şi-i déde răspunsu, care el nu să putea domiri ce va să fie. Şi avea obiceaiu acel împărat aşa: când va judeca pre cineva spre moarte, el trimitea la poartă-i pre un trâmbitaş de-i trâmbita cu trâmbiţa. Deacii acela, deaca auziia glasul trâmbitei la poarta sa, el ştiia că iaste a doao zi de periciune. Iar deaca înseră, trimise împăratul trâmbitaşul cu trâmbita cea de moarte, de trâmbită înaintea porţii frăţâne-său. Iar el, deaca auzi trâmbita cea de moarte trâmbitându la poarta sa, să părăsi de-a mai trage nădéjde de viaţa aceştii lumi, ci toată noaptea fu în grijă şi în gânduri de scârbă, şi-şi tocmi casa şi învăţă de toate pre rând, ca cel ce ştiia că va să moară. Iar dimineaţa, deaca să făcu ziuo, el să îmbrăcă în haine négre şi de jale. Aşijderea să îmbrăcă şi jupâneasa-i şi toţi copiii săi. Şi mérse el la divanul împăratului plângând şi tânguindu-se cu amar. Iar împăratul, deaca-l văzu că plânge aşa cu amar, îl cheamă la sine într-o cămară înlăuntru şi zise: „O, om neînţelegătoriu şi fără chibzuială! Dar deaca vréme ce temi aşa numai de o trâmbiţă a morţii şi de un frate al tău şi om ca şi tine, căruia nu i-ai stricat nimic, nici eşti vinovat, dar mie cum îmi aduci împutăciune căci am sărutat cu smerenie pre mărturisitorii Dumnezeului mieu, care mi-au spus moartea şi mi-au mărturisit mai adevărat decât trâmbiţa, şi mi-au vestit vestirea cea înfricoşată a stăpânului mieu, căruia am greşit mult şi am făcut păcate mari înaintea lui? Iată, acum vădiiu şi arătaiu nebuniia ta şi în chip ca acesta te înfricoşaiu şi te spăimaiu; şi preste puţină vréme voi arăta aiavea şi nebuniile celor ce te-au îndemnat să-mi grăeşti aşa“. Şi deaca mângâe pre frate-său şi-l folosi cu cuvinte ca acéstea, şi-l lăsă de mérse acasăşi, deacii porunci de făcu 4 coşciuge de lemnu. Ci 2 le ferecă preste tot cu aur şi băgă într-însele oase împuţite şi scârnave, şi plehupele deasupra le bătu şi le ţintui tot cu cue de aur, iar célélalte 2 le unse numai cu smoală pre dânafară şi le umplu de pietri scumpe şi de mărgăritariu şi de alte miroseale bune, şi le înfăşură câte cu o târsină. Deacii cheamă împăratul pre boiarii şi pre priiatenii acéia ce-i împutase pentru întimpinarea acelor săraci şi puse înaintea lor acéle coşciuge, câte 4, şi zise să să preţuiască ce vor plăti céle ferecate cu aur şi ce vor plăti céle unse cu smoală. Iar ei puseră preţ mare şi mult celor ferecate şi ziseră că întracélea să cade să fie corone şi lucruri scumpe şi brâne împărăteşti. Iar celor smolite ei le puseră preţ puţin. Atuncea zise împăratul cătră dânşii: „Bine ştiim că veţi zice voi aşa! Ce nu se cade aşa, ce să cade cu ochii cei dinlăuntru să vedeţi céle dânlăuntru ce suntu într-însele, sau de vor fi de cinste sau de necinste“. Şi zise împăratul să dăşchiză sicriile céle ferecate cu aur şi, deaca le dăşchiseră, eşi dintr-însele o împuţiciune rea, şi văzură într-însele lucruri grozave. Deacii zise împăratul: „Acesta iaste chipul cel îmbrăcat în haine scumpe şi frumoase, şi céia ce să trufescu cu slava cea multă, iar înlăuntru ei sunt plini de lucruri réle şi morţi şi împuţiţi“. Apoi zise împăratul le dăşchiseră şi coşciugele céle unse cu zmoală, şi cum de dăşchiseră eşi dentr-însele miros frumos şi se văzură lucruri minunate şi scumpe şi frumoase. Deacii zise împăratul cătră dânşii: „Acéste coşciuguri ştiţi cui se asemenează? Asemenează-se celor doi oameni, carii era îmbrăcaţi în haine sparte şi cu férfeniţe întinate şi împăijinaţi la obrazu şi mânjiţi şi negri şi năduşiţi şi osteniţi, cărora le căutaţi voi numai chipurile céle denafară şi mi i-aţi împutat, căci m-am închinat eu lor pân’ la pământu. Iar eu, pricepând şi cunoscându cu ochii cei dinlăuntru ai înţelégerii méle curăţirea sufletelor lor şi a lor strălucire, care era mai minunat şi mai frumoase decât coroana şi decât toată cinstea împărăţiei méle, curăţiia sufletelor lor şi strălucirii lor, iată acéstea toate, încă şi caftanele céle împărăteşti, pentru mărirea acelora nimic n-am băgat seama, ci le-am călcat toate pre pământu jos, înaintea lor“. Aşa-i învăţă să nu caute, nici să ia aminte cătră céle denafară.

Aşijderea fă şi tu, cum făcu acel împărat bun şi credincios, şi te vei înălţa întru smereniia ta. Şi să cinsteşti pre cei ce suntu robi lui Dumnezeu, că acéia suntu şi fraţii lui.

PILDĂ A ACELUIAŞI VARLAAM. PENTRU PRIVEGHETOARE

Că zice că cei ce să nădăjduescu în minciuni şi cred numaidecât cuvintele céle deşarte şi nu iscodescu întâi bine, să vază acéle lucruri suntu adevărate au ba, şi céia ce-şi înalţă gândul şi cugetul unde nu pot ajunge, şi cei ce să căescu de lucrurile céle ce au trecut, măcar réle, măcar bune, unii ca acéia să închipuescu unui om ce au făcut un laţ şi-l puse în nişte burueni să prinză niscare păsăréle. Şi deaca-l puse, prinse o privighetoare, care iaste pasăre înţeleaptă, şi vru să o junghe. Iar acei păsăréle înţelépte i să déde glas ca de om, de grăi şi zise aşa cătră acel vânătoriu: „O, ome, deaca mă vei junghea, ce folos vei avea de mine? Că iată cât suntu de mititea, ci ştii că nu-ţi vei sătura pântecile de carnea mea. Iar de mă vei slobozi den laţ, eu îţi voi da 3 învăţături, care, deaca le vei păzi, foarte îţi vor fi de folos în toate zilele vieţii tale“. Acel om să miră de nişte cuvinte ca acéstea şi zise că de va auzi niscari învăţături noao de la dânsa, el o va slobozi. Deacii privighetoarea să întoarse cătră dânsul şi zise: „Omule, la nimic, la ce nu vei putea apuca, să nu te tinzi; şi de lucrurile céle ce au trecut să nu te căeşti; şi minciunile niciodată să nu le crezi. Acéste trei învăţături să le păzeşti, şi-ţi vor fi de mare folos“. Şi să miră acel om de acéle cuvinte ale ei, înţelépte şi tocmite, şi o slobozi den laţ şi o lăsă să se ducă. Iar acea priveghetoare vrând să vază: acel om folositu-s-au ceva den învăţăturile ei, au ba, începu a zbura în slavă şi a zice: „O, cât iaste de rău omul cel făr’ de sfat şi făr’ de chibzuială! O, ome, câtă avuţie pierduşi tu astăzi, că în maţele méle iaste un mărgăritariu mai mare decât oul de zgripţor“. Iar acel vânătoriu, deaca auzi aşa, să întristă foarte şi-i păru rău căci o au slobozit pre acea privighetoare, şi iar să nevoia să o prinză. Şi-i zise: „Vino în casa mea şi te voi ospăta bine şi te voi slobozi iarăşi“. Iar privighetoarea zise cătră dânsul: „Acum eu te cunoscuiu că n-ai nici o minte şi eşti făr’ de nici o chibzuială şi nebun. Că iată, câte ţe-am zis şi te-am învăţat cu dragoste şi cu nevoinţă, le-ai ascultat; iar nici o folosinţă dentrînsele n-ai câştigat. Crez, eu ţe-am zis: de lucrurile céle ce au trecut, să nu te căeşti, iar căci am scăpat eu din mâinile tale, ţie îţi pare rău şi te căeşti pentru lucru ce au trecut. Şi ţe-am mai zis: la ce lucru nu vei putea prinde, să nu te tinzi, şi nu vezi că eu zbor prin văzduh? Şi ţe-am grăit: minciunile niciodată să nu le crezi, iar tu iată că crezuşi să fie în maţele méle un mărgăritariu mai mare decât trupul mieu, şi n-ai chibzut să vezi că nici eu, cu totul, nu suntu cât oul de gripsor! Dar mărgăritariul atâta de mare, cum ar fi încăput în maţele méle??

Drept acéia, nu să cade nimunui să să mânie îndată şi să facă rău, iar mai ales împăratului şi domnului şi celor putérnici. Că zice Scriptura: „Ceasul mâniei lui iaste cădăre“. Ce nici să te grăbeşti şi să te nevoeşti a crede minciunile, în loc de lucruri adevărate, până nu să vor adeveri cuvintele şi lucrurile cu arătare credincioasă. Iar de te vei ispiti să-ţi întinzi dreapta ta mai sus decât unde ţe-au dat Dumnezeu, cela ce biruiaşte pre cei vii şi pre cei morţi, cu adevărat deacii te vei căi şi nu-ţi va fi acea căială nici de un folos. Pentru acéia toate lucrurile să le faceţi cu sfat şi cu socoteală şi cu ruga lui Dumnezeu, şi deacii nu te vei căi de lucrurile céle ce au trecut.

Iosaf întrebă pre Varlaam şi zise: „Dar cum să va păzi niştine, după botez, curat de toate păcatele, daca, de vréme ce au pocăinţă, după ce greşescu, cum zici tu? Că mie îmi pare mulţi să nu să îndreptéze, ci să fie în multe griji şi dureri şi plângeri. Iar eu aş pohni să dobândescu calea céia cu carea aş putea poruncile lui Dumnezeu să le păzescu şi să nu mă dăzlipescu de dânsele. Ca deaca mi să vor erta lucrurile céle réle ce am făcut mai denainte, deacii să nu mai mâniiu iar pre sfântul şi Dumnezeul mieu cel dulce“. Iar Varlaam zise: „O, cinstite împărate, bine zici şi-mi plăcură cuvintele tale! Iar iaste un lucru cu anevoe a şădea cineva lângă foc şi să nu să prigorească, şi iarăşi nu iaste lesne a se încurca a se încurca cinevaşi cu lucrurile şi cu grijile lumii şi să vieţuiască în bogăţie şi în ospéţe, şi apoi să poată umbla în poruncile lui Dumnezeu şi să să păzească să fie curat de acéstea. Că au zis Dumnezeu: „Nimeni nu va putea sluji la doi domni, că sau va iubi pre unul, iar pre altul va urî, sau de unul va asculta, iar pre altul va încépe a nu-l băga în seamă. Că nu va putea nimeni să slujască şi lui Dumnezeu şi Mamonului“. Scrie şi Ioan, ucenicul cel iubit, care iaste evanghelist şi theolog, şi zice: „Nu iubireţi lumea, nici céle ce sunt în lume, că cel ce iubéşte lumea, nu iaste dragostea tatălui într-însul. Că tot ci iaste în lume, pohtă trupească iaste şi dăsfătare ochilor. Şi trufiia vieţii nu iaste de la tatăl, ci din lumea aceasta iaste. Şi va tréce lumea aceasta şi pohta ei, iar cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela va trăi în véci“. Aceasta auzind purtătorii de Dumnezeu, părinţii noştri cei dumnezeeşti şi pricepându că „să cade cu multe nevoi şi întristăciuni a întra în împărăţiia ceriului“ s-au nevoit a păzi după botezu haina care i-o au curăţit cu neputrejune şi curată şi nestricată.

Pentru acéia, unii dintr-înşii s-au învrédnicit de s-au botezat şi a doa oară. Dară cum s-au putut boteza a doao oară? Botezatus-au cu sângele lor, în vrémea muncilor cându-i muncea. Că şi aceasta încă să chema botezu, şi iaste foarte botez cinstit şi proslăvit. Că deacii nu să mai spurcă acestu botezu de a doa oară, cu cugete réle şi păcătoase, care şi Dumnezeu îl luo pentru noi şi-l închipui şi-i zise botezu. Deacii, de-atuncea fură lui asémene şi închipuiţi întâi ai săi apostoli şi ucenici, după aceasta ceata sfinţilor micenici, care s-au dat spre muncă în vremile împăraţilor celor muncitori şi slujitori de idoli, de s-au muncit şi ş-au vărsat sângele pentru numele lui Hristos şi au răbdat pentru dânsul toate felurile de munci. Că au fostu daţi leilor şi altor hierâi cumplite şi băgaţi în foc şi tăiaţi de sabie. Iar ei tot mărturisea mărturie bună şi ş-au păzit credinţa. Pentru acéia li s-au plătit cu dreptate şi au dobândit cinste dreaptă şi acum suntu lăcuitori cu îngerii. Şi atâta străluciră bunătăţile lor, cât „să tinse véstea lor în toată lumea şi cuvintele lor ajunseră de luminară şi îndreptară toate marginile pământului“ şi s-au umplut toate biséricile de sfinţirea lor. Iar pre draci cu totul îi gonescu şi celor ce suntu bolnavi de boalele céle făr’ de leac, deaca să atingu de dânşii, le dau leac şi vindecare. Şi iaste pentru dânşii poveste multă şi lungă, care va vrea să spue cinstitele lor lucruri. Pentru că acei împăraţi răi şi muncitori cumpliţi, dintr-acéle vremi, rău s-au petrecut şi gonirea care era spre dânşii să potoli. Şi stătură alţi împăraţi credincioşi în toată lumea, şi deaca luară acéia şi să potriviră acelora şi dragostei lui Dumnezeu, carei suntu mucenici, şi cu voirile şi cu pohte acelora îşi răniră sufletele lor. Şi lua aminte şi le chibzuia foarte bine şi cum să cade, ca să-şi ducă sufletele lor curate şi nespurcate înaintea lui Dumnezeu, dinpreună cu trupurile. Lepădară toate patemile şi cugetele céle spurcate ale trupurilor şi ale sufletelor lor şi le curăţiră. Şi aceasta nu poate fi într-alt chip cumvaşi să să facă, ci numai căci lua bine aminte şi vedea chibzuirea poruncilor şi a credinţei şi a lucrurilor celor bune. Că nici de un folos nu iaste, căci or umbla prin mijlocul grijilor lumeşti, pentru acéia îşi aleaseră altă viaţă şi traiu înstreinat şi schimbat, şi părăsiră toate, precum zise Dumnezeu: părinţii, feciorii, rudeniile, priiatenii, bogăţiia şi hrana. Şi toate câte suntu în lume urând, în pustie să sălăşuiră, ca nişte hiară sălbatece şi lăcuiră pren munţi, pren păduri, pren peşteri şi prin scorburile pământului, cu multă scârbă şi lipsă. Şi s-au dăpărtat de toate frumuseţile şi dulceţile pământeşti şi s-au părtăşit numai unor obiiale réle, slabe şi proaste şi a puţinea pâine. Şi cu acéstea cugetară doao lucruri: şi întâi le chibzuiră ca să nu să cumva cunoască de vicleniia vrăjmaşului şi den pornirile îndemnărilor lor şi să să îndăzrădăcinéze pohta şi cugetele lor céle ce le-au avut şi le-au sădit cu toată râvna în inimile lor, spre céle cereşti şi dumnezeieşti. A doao, ca să-şi supţie şi să-şi omoară pohtele trupului cu patemi réle şi cu nevoi şi să nu să scapete de slava celor ce s-au încununat pentru vărsarea sângelui lor, ce cât putură să închipuiră patimilor lui Hristos, şi vor fi părtaşi împărăţiei cei făr’ de sfârşit. Aşa şi într-acesta chip, socotind ei toată viaţa şi traiul lor, petrecură cu linişte şi făr’ de turburare. Că unii lăcuia făr’ de colibi şi răbda căldura zădufului şi gerul ernii şi răceala ploilor şi suflarea cea frigoroasă a vânturilor şi alte nevoi şi greutăţi priimiia de a lor bună voe. Iar alţii şădea câte într-o colibă şi acolo făcea lucruri bune şi să îndeletnicea de toate mângâerile şi răpaosul trupului, şi mânca numai câte puţinea pâine seacă sau legumi nehiarte şi burueni şi muguri den copaci şi vieţuia cu viaţă grea şi cu nevoe. Şi nu le era dân dăstul numai atâta cât să părăsea de toate bucatele céle bune şi cu dulceaţă, ci încă să nevoia şi cătră altele: cătră răbdare şi cătră ajun, şi gusta dintr-acea pâine seacă sau legumi nefiiarte şi burueni şi din mugurul copacilor foarte câte puţinel, atât numai cât să-şi ţie viaţa. Că unii ajuna toată săptămâna, iar dumineca numai ce gusta câte ceva dintr-acéstea, iar alţii de 2 ori în săptămână, iar alţii din amiazăzi în amiazăzi sau din seară în seară, iar cu ruga şi cu rugăciunile închipuia traiului şi vieţii îngereşti. Iar pizma şi neguţătoriia şi precupiia, care era întru oameni, de totul tot o părăsiră şi o lăsară, şi cugetele şi gândurile céle dăşarte şi înşălătoare şi nebune nu-i amăgiră. Şi când făcea bunătăţi mai multe ei nu cugeta că le-au făcut cu osteninţele lor, ce cu putérea lui Dumnezeu gândea că s-au făcut. Şi toată voirea lor o pleca înţeléptei smerenii şi nu socotea să fie făcând nici un lucru desăvârşit, cât să ostenia de mult, ci încă tot să fie mai cu multă datorie împresuraţi să ţinea. Precum zise şi Domnul Hristos, grăind: „Când veţi face toate câte vă sunt poruncile, atunce voi ziceţi: „robi neharnici şi nevrédnici suntem, că ce ni s-au căzut noao să facem, noi n-am făcut?“. Şi aşa şi într-acesta chip era care de care mai smerit, iar trufiia şi măriia cea deşartă şi toate altele, carele pohtescu oamenii, nici cum nu să afla într-înşii. Ce pentru aceasta lăcuia în pustii şi voia să nu să arate oamenilor îndreptare, de la dânşii să ia plată. Că ştiia bine că toate faptele şi lucrurile ce să fac întru trufie, acélea n-au plată, căci că suntu făcute pentru pohvala de la oameni, iar nu pentru pohvala de la Dumnezeu. Dreptu acéia, cine va face lucruri şi ostenele pentru ca să-l laude oamenii, acela îndoit îşi va face şie nevoe, că trupul şi-l ostenéşte, iar plată pentru acéia n-are. Iar cei ce-au pohtit să fie slăviţi de lauda Celui de Sus, cătră a lui slavă s-au dus, şi slava oamenilor şi a limii aceştiia nu o au băgat în seamă. Că unii au fugit şi s-au depărtat de oameni, şi aşa deosebi s-au ostenit şi s-au nevoit cu bune nevoinţe şi tot în lucruri bune ş-au cheltuit toată viaţa lor. După acéia s-au apropiat cătră Dumnezeu. Iar alţii, mai aproape lăcuia unul de altul şi numai duminicile şi sărbătorile veniia la bisérică şi să aduna, de să precestuia dumnezeeştilor taini, jungherii cei făr’ de sânge a cinstitului trup şi sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, carea iaste întru iertarea păcatelor celor credincioşi, şi li să dă întru luminarea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. Şi să întreba unul cu altul de învăţăturile dumnezieştilor cuvinte şi de alte învăţături, care să cădea. Iar aţâţările şi întărâtările céle acoperite şi ascunse le vădea, ca nu cumva să să prinză într-însele cineva din cei ce nu vor şti caznele şi aţâţările acelui războiu. Deacii iar să întorcea fieştecarele dintr-înşii la lăcaşurile şi la colibile lor şi cu bunătăţile lor punea miiarea care iaste vrédnică de toată cinstea şi dulceaţa în vasele inimilor lor, şi făciia roadă foarte dulce, carea era şi să cădea a fi la masa cea cerească. Iar alţii lăcuescu de obşte şi să adună mulţi şi-şi rădică unul să le fie mai mare şi nastavnic şi suptu porunca aceluia toţi să pleacă şi să supun, şi toată voia lor cu cuţitul ascultării o junghe şi să cheamă ca când ar fi nişte robi cumpăraţi. Deacii nu mai trăescu, nici vieţuescu lor, ce lui Hristos, pentru a căruia dragoste ei de a lor bună voe se-au făcut mai mici şi s-au supus. Şi să cade a zice că deacii nu mai trăescu, nici vieţuescu lor, ci într-înşii lăcuiaşte şi vieţuiaşte Hristos, căruia, lăsându-şi şi părăsindu-se de toate de altele, urmează lui. Deci, aşa şi într-acesta chip făcând, lăcuescu acum ca îngerii şi cântă lui Dumnezeu cântări şi cântece. Ca cu un suflet suntu mărturisitori posluşaniei şi patemei, şi pre dânşii s-au umplut cuvântul Domnului, care au zis: „Unde suntu 2 sau 3 în numele mieu, acolo, în mijlocul lor sunt şi eu“. Aici nu să înţelége acestu cuvântu să fie cu măsură, atât numai, adecă 2 sau 3 adunaţi, ce aceasta 2 sau 3 să socotéşte măcar de ar fi cât de mulţi. Iar de să vor aduna măcar puţinei, măcar mulţi, în numele lui cel sfântu şi să-i slujască cu dragoste şi cu căldură, noi crédem cu toată adeverinţa cum să fie prin mijlocul robilor săi. În chipuri ca acéstea şi cu viaţa ca aceasta şi cin, cei den pământu şi de ţărână pohtiră şi râvniră traiul cerescu, lăcuindu în postu şi în rugăciuni şi în lacrăme calde, în plângere smerită, în streinătate şi în cugetele morţii, în blândéţe şi în nemânie, în tăcére şi în lipsă şi în sărăcie, în curăţie şi în mintea cea întreagă, întru înţelepciunea cea plecată şi în linişte. În dragostea cea desăvârşită cătră Dumnezeu şi cătră vecini ş-au petrecut viaţa aceasta cu obiceaiuri şi tocméle îngereşti. Pentru acéia şi Dumnezeu i-au întărit cu semne şi cu minuni şi cu multe feliuri de puteri, şi făcu de să auzi véstea minunatelor lor vieţi şi traiuri peste toată lumea.

Iară lumea aceasta cu adevărat iaste rea şi înşălătoare şi pizmătariţă şi urâtoare. Că cât dăruiaşte pre priiatenii ei, apoi iar cu mânie şi cu urgie întoarce şi ia înapoi şi-i trimite goli de toate bunătăţile şi îmbrăcaţi în ruşine şi însărcinaţi cu toate greutăţile în scârba cea de véci, şi pre cei ce-i înalţă iarăşi degrab’ îi supune suptu picioare şi-i smeréşte cu sărăciia cea mai de apoi şi sunt bucurie tuturor vrăjmaşilor lor. Aşa şi întracesta chip suntu darurile ei. Aşa suntu milele ei, şi iaste vrăjmaşă priiatenilor ei şi făcătoare de rău tuturor celor ce fac voia ei şi cu mânie aruncă-i jos pre toţi cei ce să razimă de dânsa, şi slăbéşte pre toţi céia ce să nădăjdueascu spre dânsa. Cu cei nebuni să sfătuiaşte şi face făgăduiale mincinoase, numai ca să-i tragă cătră sine. Deacii ei, deaca să apropie cătră dânsa, ia să află fără înţelepţie şi mincinoasă şi nu umple făgăduialele ce le-au făgăduit. Că astăzi unge gârtanul lor cu unsori de bucate dulci, iar mâine ia-i pune de-i mănâncă vrăjmaşii lor. Astăzi pune pe vreunul dentr-înşii împărat, iar mâine ia-l dă în rea robie. Astăzi iaste îndăstulit cu de toate bunătăţile făr’ de număr şi făr’ de seamă, iar mâine ia-l mână de cére pre uliţe, den uşă în uşă. Astăzi coruna slavei pune în capul lui, iar mâine ia-l pune cu capul jos pre pământu. Astăzi înfrumusiţează grumazii lui cu gherdanuri de aur curat şi cu pietri scumpe, iar dimineaţă ia-l smeréşte şi-l leagă cu lanţuri de hier. În puţinea vréme cu toate bunătăţile îl face, iar apoi, curând îl uraşte şi pune pizmă pre dânsul. Astăzi îl veseléşte, iar mâine cu plângere şi cu suspini îi plătéşte. Ca acesta sfârşit pune ia pre céia ce o iubescu şi totdeauna aşa voiaşte şi într-acesta chip priiaşte şi nu-i iaste grijă de cei ce au trecut, nici îi iaste milă de cei ce au rămas. Ce pre céia cu hicleşug i-au înşălat, iar pre ceştea iar să nevoiaşte cu meşteşugul ei să-i vânéze. Şi muncéşte ca să nu scape nimeni din cursele ei céle ficléne.

Deci cei ce-şi alătură cugetele şi-şi petrec viaţa şi traiul după voia aceştii stăpâne réle şi fără credinţă, iar de bunul şi iubitoriul de oameni Dumnezeu ei cu neînţelepţiia lor s-au depărtat şi s-au amestecat cu mare bucurie în lucrurile lumii şi de céle ce vor să fie n-au socotit, nici ş-au adus aminte, ci au petrecut tot în voia şi în pohtele trupului, iar pre ocaianicul şi ticălosul suflet l-au părăsit, de s-au topit de foame şi au pătimit întunerece de nevoi şi de răutăţi, aceştea să aseamănă unui om ce fugea de un inorog şi nu putea nici cum să rabde şi să târpească strigarea şi zbieretul glasului lui cel groaznic şi înfricoşat, ce fugiia tare, ca nu cumva să-l ajungă şi să-l mănânce. Şi aşa fugind, căzu într-o groapă mare. Şi, deaca căzu într-însa, el află acolo un copaci şi să apucă de să urcă într-însul şi stătu cu picioarele pre nişte ramuri şi gândea că va fi în pace şi făr’ de nici o grijă. Iar deaca să urcă, el căută la rădăcina acelui copaci şi văzu doi şoareci: Unul era albu, iar altul era negru. Şi rodea totdeauna acel copaci, în care era el, şi atâta-l rosese, cât puţintel era să cază jos. Deacii căuta în fundul acei gropi şi văzu un şarpe mare şi groaznec şi unde suflă şi eşa din gura lui pară de foc şi venea cu gura căscată şi cu dinţii rânjiţi, numai să-l înghiţă. Deacii iar căuta spre partea încătro sta el cu picioarele, şi văzu 4 capete de aspidă, unde să iviia din malul acela ce era. Şi iar căută în sus, şi văzu unde pica dintr-o ramură a acelui copaciu câte o picătură de miiare. Şi, deaca văzu acea puţinea miiare, uită de-a-şi mai aduce aminte de acéle răutăţi multe ce-l încungiurase, că denafară de acea groapă sta inorogul gata să-l mănânce, iar în fundul gropii rânjiia acel şarpe groaznec, ca să-l înghiţă, iar copaciul în care să urcase era puţinel numai să cază, iar picioarele şi le pusése pre nişte ramuri uscate şi putrede. Şi uită acéste răutăţi şi greutăţi toate, şi să porni spre acea ramură ce pica puţinică miiare.

Tâlcul. Aceasta iaste închipuire celor ce să înşală cu înşălăciunea lumii aceştiia, care acum ţi-o voi tâlcui: inorogul semnează moartea, care gonéşte să ajungă pre tot neamul lui Adam; acea groapă mare iaste lumea aceasta, care iaste plină de cursele morţii; iar copaciul acela, carele rodea acei 2 şoareci totdeauna, de carele să apucase de să ţinea acel om, acela iaste viaţa a fieştecăruia om, şi să scurtează trecând ziua şi noaptea, şi să apropie de săvârşit; iar acéle 4 capete de aspidă, semnează 4 stihii, din care să tocméşte trupul omului, care de le va purta cineva rău şi cum nu să cade, deacii i să va răsipi tocmirea trupului; iar focul acela ce eşa den suflarea acelui şarpe, acela semnează groaznecele şi cumplitele maţe ale iadului, care aşteaptă să înghită şi să mistuiască pre cei ce iubescu mai vârtos frumuseţile şi cinstea lumii aceştiia decât bunătăţile veacului ce va să fie; iar acea picătură de miiare semnează dulceţile lumii aceştia, cu care amăgeşte ia şi înşală pre priiatenii săi şi nu-i lasă să să grijască de spăseniia şi mântuirea sefletelor lor.

Pentr-acéia, céia ce iubescu frumuseţile şi bunătăţile lumii aceştiia mai vârtos decât bucuriile veacului ce va să fie, acéia să închipuescu unui om care avea 3 priiateni; deci pre doi îi cinstea şi-i socotea cu toată inima şi pentru dragostea lor lupta pân’ la moarte, şi era gata a petréce toate nevoile şi scârbele pentru dânşii, iar pre cel de al treilea nu-l băga nici într-o seamă, nici avea nici o grijă de dânsul, nici cinstea şi dragostea, care i să cădea, nu o arăta niciodată cătră dânsul. Ce numai ce-l cinstea oarece puţinel, şi încă şi atât cât îl socotea tot cu făţării şi cu îndoiri. Iar când fu odată, veniră nişte slujitori împărăteşti semeţi şi înfricoşaţi şi vrea să-l ia degrab’ şi făr’ de zăbavă, să-l ducă la împăratul să-şi dea seama de mulţime multă de galbeni. Iar el căzu întru nedomirire şi nepricepere, şi nu ştiia ce va să facă, şi începu a căuta soţii, ca să meargă cu dânsul la împăratul, să-i fie într-ajutoriu. Şi mérse la priiatenul cel mai iubit şi mai drag al lui şi zise: „Adu-ţi aminte de mine, priiatene, că ştii că foarte-mi erai drag şi te iubiiam şi-mi puneam încă şi sufletul mieu pentru tine, iar acum eu te rog să-mi ajuţi, precum te-ai făgăduit şi să mă izbăveşti dintr-această nevoe“. Iar el zise: „Nu-ţi suntu eu priiaten, nici te ştiu cine eşti tu, ca alţi priiateni am eu şi cu acéia voi să mă veselescu astăzi, şi de acum pre acéia voi să-i aibu priiateni. Iar ţie iată că-ţi dau 2 ţoluri, ca să-ţi fie pre calea care vei să mergi. Iar să ştii că de alt folos de nimic nu vor să-ţi fie. Şi de acum să nu mai gândeşti că vei să mai aibi vreo folosinţă de la mine, făr’ de aceasta“. Deacii el, deaca auzi aşa, să părăsi de nădejdea care avu cătră dânsul şi alergă cătră celalalt priiaten şi-i zise: „Adu-ţi aminte, frate, câtă prietnicie şi dragoste şi cinste ai avut de la mine, deci te rog să-mi fii acum într-ajutoriu cât vei putea; că iată că am căzut într-o nevoe şi greutate foarte mare şi cumplită“. Iar priiatenul acela iară-i zise: „Astăzi, frate, eu nu poci să-ţi folosescu nimic, nici să-ţi ajut ceva, că şi eu încungiurat sunt şi cuprinsu de multe griji şi scârbe şi inimi réle. Ce numai atâta-ţi voi ajuta, cât voi merge cu tine puţinea cale, de te voi petréce, şi iarăşi mă voi întoarce la casa mea, de-mi voi căuta de trebile méle şi mă voi griji de ce-mi iaste asupra“. Deacii omul acela să întoarse şi de la acel priiaten făr’ de nici o folosinţă, si-l cuprinse gânduri şi cugete şi să căia mirându-se de nebuniia şi neînţelepţiia acelor priiatini ai lui şi de a lui multă osteneală şi grijă şi nevoe ce era gata a petréce şi a pătimi pentru dânşii. Şi iar mérse şi la al treilea priiaten, pre care niciodată nu-l cinstise cu toată inima, nici-i slujise nici într-un lucru cu adeverinţă şi desăvârşit, nici la ospéţéle lui nu-l chemase, şi grăi cătră dânsul, cu faţă ruşinoasă şi tristă, zicând: „Frate, n-am gură să o dăşchizu şi să grăescu înaintea ta, că ştiu că-ţi vei aduce aminte că n-ai văzut de la mine nici un bine niciodată, nici vreo cinste. Iar pentru căci mă ajunse o năpaste şi o urgie rea, şi de la alalţi priiateni ai miei n-am nici un ajutoriu, nici o folosinţă, pentru acéia am venit acum la tine şi te rog să nu bagi în seamă, nici să socoteşti lucrurile méle, căci nu team cinstit mai denainte; ce, de vei putea ceva, ajută-mi acum într-această vréme de nevoe şi de scârbă, ce mă cuprinse şi mă încungiură“. Iar el cu bucurie şi cu blândéţe răspunse şi zise: „O, fratele mieu şi priiatenul mieu, cu adevărat aşa iaste cum zici. Iar eu acea puţinea prietnicie şi dragoste ce ai arătat cătră mine, nu o voi uita, ci ţi-o voi plăti astăzi încă mai cu asupră. Numai nu te teme, nici îţi fie frică, că eu voi mérge la împăratul mai nainte de tine şi-l voi ruga pentru tine, de nu te va da în mâinele vrăjmaşilor tăi. Deci fii vésel, frate, şi nu te întrista!? Atuncea omul acela, deaca auzi aşa, i se umili inima şi începu cu lacrăme a grăi şi a zice: „O, vai de mine, pentru ce m-am nevoit şi am luptat atâta pentru acei priateni răi şi înşălători, şi pentru ce m-am nădăjduit pre dăşartăciunile lor, de n-am venit dă multu să mă plec la tine şi să te cinstescu şi să te rog să-mi foloseşti!

Tâlcuiala: Priiatenul cel dintâi iaste avuţiia şi bogăţiia omului, aurul şi argintul lui, pentru care de multe ori cade omul în griji şi nevoi şi pate multe greutăţi, iar când vine ceasul de apoi al morţii, nimic dintr-acéstea nu ia cu dânsul, fără nişte obiiale şi alt ceva puţinel de-i suntu de îngropare. Iar al doilea priiaten iaste muiarea şi feciorii lui şi fraţii şi rudeniile lui, cătră carea deaca să apropie omul, deacii anevoe să dăzlipeşte şi să desparte, şi pentru dânşii îşi uraşte trupul şi sufletul. Iar deaca să apropie moartea, nici o folosinţă n-are de dânşii, făr’ numai cât îl petrec pân’ la mormântu. Deacii iar să întorcu fieştecare pre la casele lor şi să grijăscu de ale lor trebi şi lucruri. Iar al treilea priiaten, carele nu-l băga în seamă, nici îl socotea, nici îl cinstea cum să cade, iaste cridinţa, dragostea, nădéjdea, milosteniia, dreptatea iubirea de oameni, curăţiia, ruga şi alte bunătăţi multe, carea, deaca murim noi, iale să urcă mai nainte şi mergu la Dumnezeu de-l roagă pentru noi şi dau seama cătră vameşii cei groazneci şi înfricoşaţi şi luptă pentru noi. Acéstea suntu priiatenul cel bun şi înţeleptu, care pentru puţinel bine ce am făcut nu uită ci ni-l plătéşte mai cu asupră.

Pentru acéia, şi noi să nu iubim nici muerile noastre, nici feciorii, ce să câştigăm şi să dobândim priiaten pre Dumnezeu, cu lucruri bune şi cuvioase. Că acela ne va fi ajutoriu bun şi ne va izbăvi de toate răutăţile şi acum, aici, şi la eşirea sufletului, şi în veacul ce va să fie.

Căutaţi şi acestu lucru şi taină mare, şi vedeţi şi socotiţi! Vedeţi împăraţii şi nu vă mai înşălareţi, vedeţi domnii şi nu vă mai uluiţi, că deaca să dăspart de viaţa aceasta şi deaca să îngroapă, deacii cine mai poate cunoaşte pre care au fost împărat şi putérnic? Iar de moarte nicicum nimeni nu să poate mântui, ci toţi vor să să cutremure de păharul ei. Iată că iaste şi el ca fieştecare om şi-i iaste frică şi să cutremură de dânsa. Cel ce era mai nainte putérnic şi înfricoşat, iar acum, iată, să duce ca un osândit; şi de cel ce să cutremura eri cei urgisiţi, iată acum cu totul să ia, şi toată înţelepciunea şi putérea lui piiare. Şi pre dreptate să spăimântează, că văzu puterile îngereşti şi-şi uită toată oblăduinţa sa. Văzu chipul stăpânului Hristos şi să schimbă faţa sa. Unde iaste acum putérea şi măriia cea domnească? Că multe povaţe ne trebuescu să ne povăţească şi să ne treacă prin vămile céle din văzduh. Dar de vréme ce, când vom să mérgem vre într-o lature de loc, sau vom să întrăm vre într-o cetate streină şi neştiută, noi cătăm şi cercăm să aflăm vreo povaţă, să ne poată povăţui bine, cu cât mai mult încă ni să cade să avem atunci povaţă şi ajutoriu acolo, unde şi când să va întoarci şi va tréce slava noastră ceastă trecătoare şi înşălătoare în moarte. Ca să acopere şi să dăpărteze puterile şi biruitorii cei mari ai lumii aceştiia cei nevăzuţi, din văzduh, pre care-i nemerescu şi le zic sfintele scripturi, că sunt vameşi şi ispititori şi vrăjmaşi. Atuncea bun ajutor şi bună povaţă ne va fi noao milosteniia şi ne va duce drept prin portile cereşti. Acolo vom avea procatori2 buni, săracii pre carii i-am miluit, mai nainte de moartea noastră, într-această lume. Pentru acéia să silim să miluim pre toţi mai nainte, până ce nu ne ajunge moartea. Şi toţi câţi suntem împăraţi, domni, boiari şi slugi, veniţi şi căutaţi în mormânturi şi vedeţi ce vă faceţi, şi vă cutremuraţi! Veniţi şi voi, cei ce aveţi griji şi vrajbe unul pre altul, şi căutaţi de vedeţi cum vă răsipiţi, şi vă împăcaţi. Caută cu tot de-adinsul în mormânt şi vezi pre cei ce zac acolo într-însul şi cunoaşte care au fost împărat şi care suntu oase de domn. Vezi groaznecul şi înfricoşatul chip şi faţă a oaselor şi zi dar: dentr-aceştea, care au fost împărat şi care au fost domn, sau care au fost boiariu, sau care au fost slugă, sau bogat, sau sărac, sau bătrân, sau tânăr, sau care au fost harap şi care au fost om frumos? Au doar nu suntu toţi ţărână? Au nu suntu toţi pulbere? Au nu suntu toţi plini de împuţiciune? Au nu ne suntu acum urâtă oasele celora ce ne era odată dragi? O, mare nevoe şi greutate! Unde iaste acum frumuseţea obrazului? Iată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala féţei şi buzele céle roşii? Iată, s-au veştejit. Unde iaste clipeala ochilor şi vederile lor? Iată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos şi pieptănat? Iată, au căzut. Unde suntu grumazii cei nétezi? Iată, s-au frântu. Unde iaste limba cea repede şi dăsluşită? Iată au tăcut. Unde suntu mâinele céle albe şi frumoase? Iată, s-au deznodat. Unde sunt hainele céle scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului? Iată, au pierit. Unde suntu unsorile şi zulufiile céle cu miros frumos? Iată, s-au împuţit. Unde iaste veseliia şi dăzmirdăciunile tineréţilor? Iată, au trecut. Unde suntu părerile şi nălucirile omeneşti? Iată, să făcură ţărână, că ţărână au fost.

Însă nu-ţi duce gândul şi cugetul până la moarte şi la îngropare, ce de acolo să treci şi să gândeşti de înviiare, şi să crezi că, cum zac acuma în mormântu, aşa vor să să scoale. Şi limba care tace acum, atuncea iar va să grăiască, când să vor închina şi să vor pleca lui Dumnezeu toate genuchile, céle cereşti şi céle pământeşti şi céle de dăsuptu. Şi să va mărturisi de toată limba, cum zice Isaia prorocul.
Atuncea va fi ferice de cela ce va afla şi va câştiga îndrăzneala pentru lucrurile lui céle bune înaintea lui Hristos, judecătoriului celui drept. Şi vai de cela ce să va afla că au lăcuit în traiu şi în viaţă spurcată în lumea aceasta, că cu multă ruşine şi ocară va sta înaintea lui Hristos Dumnezeu. Ia aminte şi socotéşte, o, oame, acestor cuvinte ce fură grăite, şi caută în mormânte şi vezi oasele noastre cum zac, şi-ţi vino în gând şi în firea inimii tale, şi cugetă ce sfârşit vei să aibi, şi te întoarce cu lacrăme. Şi de vei putea să-ţi aduci aminte, chibzuiaşte şi zi: carele iaste împăratul şi carele iaste omul cel prostu şi de nimic? Carele iaste bogatul şi omul cel lăudat, şi carele iaste săracul şi cel de nimic? Carele iaste robul şi carele iaste cel slobod? Sau carele iaste stăpânul, sau care iaste sluga, robul şi slobodul? Cu adevărat întocma va fi stăpânul şi sluga, robul şi slobodul. Şi cu adevărat din lucrurile lor sau să vor înălţa, sau să vor ruşina. Şi cu adevărat din lucruri vor fi cunoscuţi şi cei ce vor fi aleşi întru mărire şi întru înălţime.

Ia spune-mi acum, o, oame, că iată că ai trăit 50 de ani sau măcar şi 100 şi te-ai îmbogăţit şi ai făcut feciori şi féte şi ai însurat şi ai măritat şi ai luat zéstre şi ai dat şi ai avut grijă di toate céle lumeşti şi ai ajunsu de ai biruit şi ai stăpânit mulţi oameni şi multe limbi. Dar acum, după acéstea, ce mai gândeşti să mai câştigi? N-ai ce mai câştiga, fără numai moartea. Dar după moarte, judecată, dar după judecată, împărăţiia ceriului sau munca iadului şi matca focului, care n-are sfârşit, nici pocaianie. Căci că după moarte nu iaste plângere, nici în iad nu iaste pocaianie.

Dar pentru ce nu iaste? Pentru că tot plânsul şi căinţa şi vaetele de acolo, nici de un folos nu suntu celor ce nu s-au păzit în viaţa această de acum în curăţie şi în milostenii şi într-alte bunătăţi, care plac lui Dumnezeu. Că zice: „Nu iaste în moarte care să-şi aducă aminte de tine, şi în iad cine să va mărturisi ţie?“ Cu adevărat nimeni, măcar de ne-am cum nevoi şi să ne rugăm, nimeni nu ne va scoate.

Iată acum, o iubitul meu fiiu, câte pilde ţe-am arătat din scriptura legii noao. Aşijderea şi dumneavoastră, credincioşilor miei boiari, mari şi mici, şi tuturor slugilor méle, carii slujiţi cu buna şi sfânta adeverită credinţă, şi altor oameni, tuturor, carei cred lui Dumnezeu. Aşijderea şi din scriptura cea veche, cât m-am priceput, m-am nevoit de v-am arătat şi v-am spus. Pentru acéia pohtiţi, iubiţi lucrurile céle bune şi drépte, iar de faptele céle réle voi vă feriţi şi vă depărtaţi, şi faceţi pre Dumnezeu să vă fie milostiv şi blându, cu ruga şi cu postul, cu curăţiia şi cu alte bunătăţi, cu multe.

ÎNVĂŢĂTURA PENTRU FACEREA DE BINE ŞI PENTRU ÎNGĂDUIALA ŞI AŞTEPTAREA LUI DUMNEZEU

Iată, acum va să ne aducă vrémea şi să ne tragă cătră lucrurile vieţii cei de véci şi cătră slava cea neschimbată. Că pre viaţa această d-acum iată că o aşteaptă moartea şi pre slava ei va să o ajungă ocara şi batjocura. Că din biruitorii şi putérnicii lumii aceştiia, pre mulţi i-au ajunsu judecata şi mâniia mai nainte de vréme şi fură aruncaţi în întunérecele iadului. Şi judecătorii fură judecaţi de ceiia care-i judecase ei. Şi cei bogaţi apoi sărăciră, şi cei înţelepţi făr’ de zăbavă şi de năprasnă nebuniră, şi cei tari şi vârtoşi slăbiră, iar cei sănătoşi bolnăviră. Şi nici un lucru bun şi adevărat nu iaste între oameni, cându nu să află în lume nici un cuvios şi plăcut lui Dumnezeu. Că feciorii vor batjocori pre părinţii lor şi muerile să vor lepăda de bărbaţii lor şi nu-i vor băga în seamă, nici bărbaţii nu vor păzi cugetele şi gândurile muierilor lor; fétele céle tinere vor măscări pre fămeile céle bătrâne, cei bătrâni cu cei tineri vor dobândi minte copilărească. Atuncea nu iaste de a créde pre priiateni sau pre vecini, nici vei îndrăzni să grăeşti cu frate-tău de céle de pace, nici să taineşti cu dânsul. Că el va cugeta tot céle ce suntu de vrajbă. Şi pre vremile acélea va ieşi şi va vieţui pizma şi înşălăciunea şi nedreptatea, şi limbuţiia să va întări, şi nu-şi va aduce aminte nimeni de Dumnezeu, nici îşi va aştepta nimeni moartea. Şi pentru acéia să vor înmulţi şi răutăţile, pentru că frica lui Dumnezeu nu se va pomeni nici să va băga în seamă. Că el ne-au dat minte ca să cugetăm noi înşine céle bune, iar noi gândim în inimile noastre tot céle réle şi hicléne. Datu-ne-au putére şi bogăţie, ca să dăm noi celor neputérnici, iar noi în locul acestora ne batem joc şi ne râdem de dânşii. Biruinţă ne-au dat în măinile noastre, ca cu dânsa să păzim şi să răscumpărăm pre cei slabi, iar noi muncim pre cei nevinovaţi şi le facem nevoe. Pentru că nu va fi calea dreptăţii, nici judecata cea dreaptă. Dragostea va peri şi să va înmulţi pizma. Bunătatea va fi ocărâtă şi batjocorită, iar făţărniciia să va cinsti şi să va crăvi. Urî-se-va înţelepţiia cea smerită şi plecată şi să va înălţa trufiia şi să va cinsti. Pieri-va adeverinţa, iar minciunile vor acoperi toată faţa pământului. O, adâncul bunătăţii şi răbdării lui Dumnezeu, că de toate răutăţile ce să fac, el nu să mânie, nici va să-şi izbândească! Nu pentru că doar el nu poate să plătească şi să izbândească; ce căci lui nu-i trebuiaşte mâniia, ce ne miluiaşte ca un tată, şi alte mili, încă mai multe, întinde şi arată asupra noastră.

(„Sfârşitul primei părţi a cărţii acesteia”)

———————————-

Note

1. Notă marginală: „Şipoc să cheamă pomul care are rodii, adecă rodiul, că rodiul face flori mai frumoase decât toţi pomii”.

2. Nota marginală: „Procatorii să chiama cei ce grăiescu trebi şi lucru altora la judecată”.