Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA
Era începutul lunii iulie 1953.
S-a format din nou încă un detaşament de vreo cincizeci de oameni, printre care mă aflam şi eu. Au venit nişte camioane, ne-au încărcat şi înspre seară eram la colonia Popeşti-Leordeni de lângă Bucureşti. Colonia era aşezată pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, în mijlocul unui câmp larg de grădini şi sere. Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu, se improvizaseră nişte dormitoare, o bucătărie, magazii şi birouri pentru cele două, trei sute de deţinuţi politici din Ghencea, cu pedepse administrative între 12 şi 60 de luni, care eram trimişi aici.
Când am ajuns noi în curtea coloniei, înconjurată cu sârmă ghimpată, aici era gol, fiindcă cele vreo şase-şapte brigăzi nu veniseră încă de la muncă. Dar curând apărură la capătul aleii cu arbori care ducea în colonie, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta. Cineva strigă:
– Percheziţie!
Tresării. Ce cuvânt groaznic!
De la rândul întâi, începând din dreapta, fiecare deţinut, ţinând mâinile sus, trebuia să treacă prin faţa gardianului înarmat care îl controla în traistă, prin sân, prin buzunare, pe mâneci, prin pantaloni, de sus şi până jos, pentru a nu aduce ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? întreb pe unul.
– Legume, zarzavaturi, de pe unde lucrează. N-au voie nici să mănânce şi nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat mai mănâncă aplecaţi acolo în lanul de roşii, de ardei, de varză, de castraveţi, de ceapă, de praz. Cine îi poate opri de tot când ei lucrează între ele? Şi aici se dă mâncare foarte puţină, iar oamenii înfometaţi şi slăbiţi ar mânca. Acolo în câmp mănâncă gol tot ce apucă. Cartofi cruzi, praz gol, chiar şi ardei iuţi. E grozav cum le pot mânca goale, căci pâine nu au. Când ajung la roşii sau varză, este altceva. Dar praz gol, usturoi gol, ardeiul gol!
– Dar la Ghencea cum mâncam iarbă goală? Şi încă ce iarbă, de pe marginea gardurilor! Foametea cea mai cumplită nu-i atunci când n-ai ce să mănânci deloc. Atunci, după câtva timp, nu mai simţi foamea şi mori. Foametea adevărată este atunci când nu ai ce să mănânci cât să te saturi niciodată. Când ţi se dă să mănânci nu ca să trăieşti, ci ca să nu mori dintr-o dată…
Ne uitam printre sârme la cei care veneau de pe câmp. Pe vechile lor haine cu care veniseră de câţiva ani de acasă erau zeci de petice de felurite mărimi şi culori, încât nu puteai şti care fusese culoarea „hainei“ la început. Până şi pe şepcile ori căciulile cu care umblau şi acum în iulie era plin de petice, ca şi pe traistele legate cu aţă pe după gât. Şi în lagăr erau îmbrăcaţi la fel. Dar aici, duşi pe la munci, erau şi mai rupţi şi mai peticiţi. Unii chiar şi pe îmbrăcămintea încă neruptă puneau petice, pentru protecţie şi prevedere. Nimeni nu ştia cât timp are să stea aici. După ce expira termenul primei condamnări, putea uşor urma prelungirea lui, automat, oricât. Ţi se comunica numai că pedeapsa ţi s-a prelungit încă cu câteva luni sau zeci de luni… Deci petice, cât mai multe petice, fiindcă dacă ţi se rupe haina – gol rămâi. Alta nu mai ai. Peticul devenise astfel nu numai o înţelepciune, ci şi o manie. Ba chiar o podoabă. Mizeria îşi are şi ea o fală a ei.
Mâine ne vor scoate şi pe noi la muncă, fac din noi două brigăzi. Şi uite ca ăştia vom veni mâine seară! Între timp, de la cei percheziţionaţi se confiscaseră o grămadă de legume de toate felurile: varză, ardei, cartofi, praz, ceapă, roşii.
– La bucătărie cu ele, porunci unul dintre gardieni. Iar voi, le zise el la vreo trei amărâţi la care aflaseră mai multe, la carceră! Să vă învăţaţi minte să mai prăpădiţi avutul poporului, bandiţilor!
În dimineaţa următoare eram aşezaţi în două brigăzi.
Ne numiră „cardiaci“ şi ne fixară un regim de muncă de patru ore pe zi. Două ore de dimineaţa, de la opt la zece. Iar două după-masa, de la patru la şase, când nu era soare puternic. N-am fi putut rezista şi la muncă şi la soare. Când lucram mai aproape, veneam la amiază în colonie.
Când lucram mai departe, rămâneam în câmp, undeva la umbră. Mâncarea era ceva mai multă ca în lagăr, dar mult mai puţină decât aveam nevoie.
Duminica nu lucram… Cu cei câţiva fraţi mai vechi şi mai noi ne puteam întâlni atunci ascunşi pe după dormitoare, ca să ne rugăm şi să citim din partea mea luată din Noul Testament, desfăcută în lagăr, pe care o păstram ascunsă în căptuşeala hainei mele…