Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA
Era începutul lunii iulie 1953.
S-a format din nou încă un detaşament de vreo cincizeci de oameni, printre care mă aflam şi eu. Au venit nişte camioane, ne-au încărcat şi înspre seară eram la colonia Popeşti-Leordeni de lângă Bucureşti. Colonia era aşezată pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, în mijlocul unui câmp larg de grădini şi sere. Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu, se improvizaseră nişte dormitoare, o bucătărie, magazii şi birouri pentru cele două, trei sute de deţinuţi politici din Ghencea, cu pedepse administrative între 12 şi 60 de luni, care eram trimişi aici.
Când am ajuns noi în curtea coloniei, înconjurată cu sârmă ghimpată, aici era gol, fiindcă cele vreo şase-şapte brigăzi nu veniseră încă de la muncă. Dar curând apărură la capătul aleii cu arbori care ducea în colonie, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta. Cineva strigă:
– Percheziţie!
Tresării. Ce cuvânt groaznic!
De la rândul întâi, începând din dreapta, fiecare deţinut, ţinând mâinile sus, trebuia să treacă prin faţa gardianului înarmat care îl controla în traistă, prin sân, prin buzunare, pe mâneci, prin pantaloni, de sus şi până jos, pentru a nu aduce ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? întreb pe unul.
– Legume, zarzavaturi, de pe unde lucrează. N-au voie nici să mănânce şi nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat mai mănâncă aplecaţi acolo în lanul de roşii, de ardei, de varză, de castraveţi, de ceapă, de praz. Cine îi poate opri de tot când ei lucrează între ele? Şi aici se dă mâncare foarte puţină, iar oamenii înfometaţi şi slăbiţi ar mânca. Acolo în câmp mănâncă gol tot ce apucă. Cartofi cruzi, praz gol, chiar şi ardei iuţi. E grozav cum le pot mânca goale, căci pâine nu au. Când ajung la roşii sau varză, este altceva. Dar praz gol, usturoi gol, ardeiul gol! | Continuare »