Traian Dorz, Porţile Veşniciei (fragment)
Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este plină de martiri şi de mucenici chinuiţi de mâinile prigonitorilor lui Hristos, care mai de care mai sălbatic. Nici noi nu putem avea o altă soartă decât a lor, dacă mergem pe acelaşi drum cu ei. Soarta lui Iisus şi soarta alor Săi este normal să fie şi soarta noastră!
… Îndată ce credinciosul Domnului îi alungă hotărât şi pentru totdeauna de la el pe ademenitorii lui cei răi şi arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul şi Mântuitorul său Iisus Hristos, – vrăjmaşul satana porneşte împotriva lui o altă prigoană şi mai nimicitoare.
În astfel de vremi, cel prigonit are de obicei doar puţine locuri de scăpare. Unii credincioşi îşi caută, în prigonire, scăparea în adăpostul omenesc, – dar în felul acesta ei îi pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoinţă şi i-au adăpostit.
În zilele tiraniei, vrăjmaşul luptă cu toată armătura sa nedreaptă şi silnică. Şi nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. De aceea credinciosul trebuie să ia şi el toate armele Duhului Sfânt, fiindcă bătălia va fi lungă şi grea. Dar izbânda i-o asigură Dumnezeu.
Unii credincioşi, în prigoană, caută adăpost fugind în pustie sau în depărtări. Dar şi acolo sunt alte primejdii şi necazuri, încât, până la urmă, omul regretă că n-a murit mai bine înainte de a fugi. Fericit acela care acceptă calvarul de la început, fiindcă această singură cale este cea potrivită pentru noi!
Unii credincioşi, în prigonire, îşi caută scăparea la bunăvoinţa vrăjmaşului – şi intră în robia lui, primind slujbele cele mai umilitoare şi josnice, numai pentru a şi putea scăpa viaţa asta mizerabilă. Dar condiţiile în care sunt siliţi pe urmă să trăiască îi dezgustă atât de adânc de ei înşişi, încât ajung să le fie silă de propria lor viaţă de târâtoare odioasă. Şi, neputând suporta nici conştiinţa care îi mustră şi nici condiţiile unei astfel de existenţe, de multe ori îşi sugrumă mai degrabă conştiinţa, ca să-şi salveze pântecul.
Numai puţini sunt acei credincioşi care, în vremi de prigoană a Bisericii, au căutat scăparea lor în Dumnezeu, adică, încredinţându-şi soarta în Mâna Lui, au acceptat calea răbdării şi a jertfei. Renunţând la drepturile lor, la libertatea lor, la avuţia lor şi chiar la viaţa lor, ca El (Isaia 53, 10; I Ptr 4, 12-14; I Tes 1, 6). O, numai aceştia sunt cu adevărat credincioşi!
Din chiar clipa pornirii pe urmele lui Hristos, nouă ni s-a spus că în lume vom avea necazuri (In 16, 33), că vom fi urâţi de toţi pentru Numele Lui (Mt 10, 22), că trebuie să fim prigoniţi (II Tim 3, 12), că la suferinţă am fost rânduiţi (I Tes 3, 3). Deci de la început ştiam că trebuie să ne aşteptăm la acestea. Ca să nu fim nici miraţi şi nici doborâţi de ceea ce este normal să vină.
Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este plină de martiri şi de mucenici chinuiţi de mâinile prigonitorilor lui Hristos, care mai de care mai sălbatic. Nici noi nu putem avea o altă soartă decât a lor, dacă mergem pe acelaşi drum cu ei. Soarta lui Iisus şi soarta alor Săi este normal să fie şi soarta noastră!
Într-o astfel de stare deci, celui hotărât pentru Domnul nu-i este greu să cunoască şi el ce are de făcut. Greul este numai până în clipa când a acceptat în inima sa să primească jertfa…
După aceea nu-i mai este greu nimic. Fiindcă îi vine în ajutor toată puterea de Sus, care îl face în stare să biruie totul cu uşurinţă.
O, ce pace dulce şi dumnezeiască cuprinde toată inima credinciosului după ce scapă astfel în Dumnezeul său, în răbdarea şi în părtăşia cu El, la Crucea şi la suferinţele Lui (Flp 3, 10)! În locul groazei de moarte, se revarsă în sufletul martirului lui Hristos toată bucuria învierii şi a vieţii, prin cerul deschis, de la Preaiubitul său Mântuitor, Care îl aşteaptă Acolo cu cununa slavei (Fapte 7, 56).
Ce măreaţă şi strălucită stare de biruinţă este aceasta! Câte mii de fraţi ai noştri au trăit-o, suferind şi murind fericiţi pentru Iisus (Apoc 20, 4)!
Când nu numai prigonitorii sunt nedrepţi faţă de Hristos, ci însăşi Legea, care ar trebui să fie sfântă, ea însăşi ajunge să fie nedreaptă faţă de El, atunci cel nevinovat nu va mai găsi dreptate nicăieri. Căci omul cel care este nedrept şi rău va face şi legile sale la fel cu el, spre a putea face nedreptatea la adăpostul acestor paragrafe.
Atunci martorii proceselor sunt puşi de el sau înfricaţi de el, – şi nu vor sluji decât acuzării. Apărarea pusă de el sau înfricată de el va fi neputincioasă şi înjositoare. Capetele de acuză vor fi neadevărate. Faptele vor fi rău interpretate şi înfăţişate tendenţios. Concluziile – răuvoitoare. Sentinţa – impusă, grăbită şi monstruoasă.
Iar nevinovatul va fi aruncat în adâncul îngrozitor al unor infernale chinuri. În mijlocul unor chinuitoare fiare, mai dinainte aţâţate împotriva lui.
Ce-i mai rămâne atunci săracului şi nevinovatului căzut fără nici un fel de apărare într-o astfel de peşteră tâlhărească, decât strigătul deznădăjduit şi amar: Dumnezeule, fă-mi Tu dreptate!…
Fă-mi dreptate, Doamne, căci Tu ştii că nimic din ce au spus ei împotriva mea nu-i adevărat! N-am făcut şi n-am gândit niciodată aşa ceva…
Iar Domnul, Care ştie starea credinciosului Său, va răspunde totdeauna unor astfel de stări. Şi unor astfel de rugăciuni.
Slavă veşnică dragostei Lui puternice! Amin.
din cap. PĂCATUL ŞI ÎNDREPTAREA