Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Nenorocirea cea mai mare nu-i atunci când omul nu ştie nimic, ci este atunci când ştie rău.
Rătăcirea cea mai primejdioasă nu este a celui care merge cu teamă, necunoscând drumul… căci acesta, îndată ce va întâlni pe cineva care ştie, îl va întreba şi-l va afla.
Ci rătăcirea cea mai primejdioasă este a celui care a apucat pe un drum rău, dar este încredinţat că acela este drumul cel mai bun. Acela nu numai că nu va mai întreba şi nu va asculta pe nimeni care l-ar îndruma bine, dar chiar va dispreţui pe toţi cei care nu vor merge pe drumul lui. Şi îi va osândi ca fiind toţi nişte rătăciţi.
Pe un astfel de om nici Dumnezeu Însuşi nu-l mai poate salva, fiindcă el merge voit şi încăpăţânat la pierzarea sa, nemaias-cultând de nimeni.
Când cineva este în stare să spună: Chiar dacă drumul meu ar fi rău, eu tot pe el vreau să mă duc! – atunci e limpede că nu mai ai ce-i face.
Când cineva îţi pune înainte părerea lui mai dinainte formată, împotriva oricărei păreri bune pe care i-ai arătat-o, acela, cu cât îi vorbeşti despre calea cea bună, cu atâta se va împotrivi mai mult. O va urî mai puternic. Şi va lupta contra ei mai înverşunat.
Aceasta a fost atitudinea formalismului păgân, aceasta a fost cea a formalismului iudeu şi aceasta este şi astăzi atitudinea oricărui formalism, fie a vechilor, fie a noilor sectanţi creştini, faţă de primenirea naşterii din nou adusă de Evanghelia Mântuitorului Hristos. Şi faţă de lucrarea cea vie şi rodnică a Duhului Sfânt în Biserica Sa. Începând din chiar primele ei zile şi până astăzi.
Până când omul nu cunoaşte neprihănirea lui Dumnezeu, desigur, nu e un nenorocit. Fiindcă nu se poate vorbi de o mântuire a cuiva, decât din clipa când el începe să cunoască neprihănirea prin care Dumnezeu îi făgăduieşte omului această mântuire.
Dar când omul refuză mijlocul mântuirii, pus la îndemâna sa de către Dumnezeu, şi începe să-şi construiască pentru asta el însuşi un mijloc al său, atunci este un nebun, întocmai ca unul care ar refuza să se suie într-o corabie puternică, pentru a trece marea, construindu-şi el singur o bărcuţă a lui, pentru asta…
Sau ca unul care, căzut fiind într-o mlaştină, refuză frânghia ce i se aruncă spre a fi salvat, şi încearcă să se scoată singur, trăgându-se de părul capului său, sau de urechile cizmelor sale, spre a ieşi afară…
O, suflet drag, te rog nu refuza şi nu dispreţui îndrumarea lui Dumnezeu, nici sfătuirile şi chemările fraţilor tăi, care doresc salvarea şi îndreptarea ta!
Nu-ţi pune înainte părerea ta, ca singura părere bună. Nici calea ta sau încredinţările şi învăţăturile tale, ca singurele căi adevărate, când ţi se arată altele nespus mai bune… cele pe care au mers înaintaşii sfinţi, cele dovedite drepte şi adevărate prin roadele pe care le-au adus şi prin durata lor de-a lungul veacurilor.
Fii gata să renunţi la încredinţarea ta, când fraţii tăi îţi arată că este falsă şi când urmările ei se dovedesc a fi rele, ani şi zeci de ani de zile.
Fii gata, măcar când fraţii nu mai au altă cale, decât să te poftească afară dintre ei.
Căci, dacă nici atunci nu vrei să-i asculţi, eşti pierdut pe vecii vecilor, fără a te mai salva nici Dumnezeu.