Mi-am luat prin soare, crucea către Ţel
– undeva în urmă, într-un orb noroi,
rămânea trecutul, îmi luam din el
zborul, numai zborul, fără-ntors napoi.
Era primăvară… şi frumos era,
calea numai cântec, mersul numai zbor,
crucea numai roze, zarea scânteia,
soare, numai soare, fără pic de nor.
– Dar ce fără veste vântul s-a stârnit
când prea fără temeri şi prea gol eram;
cândva, la trezire, mi-nălţam rănit
trunchiul, numai trunchiul, fără pic de ram.
Ani mi-am ars prin soare, mi-am zbătut prin vânt
şi mi-am strâns prin gerul crâncenei suiri
dragoste şi jertfă, ţel şi legământ,
crucea, numai crucea, fără trandafiri.
Primăvară Dulce, drumu-i încă sloi,
zarea-i încă umbre, mersul, tot suiş,
până unde-i oare încă pentru noi
noapte, numai noapte fără luminiş?
– Vine, vine, vine Ziua fără-Apoi,
Nuntă fără capăt, har făr-asfinţit,
crucea numai raze, cerul numai noi
slava numai slavă fără de sfârşit.
Traian Dorz, Cântări nemuritoare