Ce frumoasă este tema de anul acesta a adunărilor de la Bacău și Comănești!
Dar și ce mare deturnare de sens în cadrul amândurora!
Cum se poate ca o așa frumoasă temă să-și aibă ca punct de plecare un articol dintr-o foaie care era a Oastei, dar care nu mai era a Părintelui Iosif, și care nu mai era în duhul lui, și care deturna scopul Oastei și rosturile ei? O foaie care doar purta numele Oastei Domnului, dar duhul ei, nu! O foaie de la care Părintele Iosif se dorea a fi încet, încet eliminat și înlocuit cu preotul Secaș.
Și cum se poate ca – la o temă atât de frumoasă, despre care fratele Traian Dorz scrie una dintre cele mai reușite cărți: Minune și Taină – nimeni să nu se gândească să ia ca referință pentru pliante un text din această carte și în ambele adunări doar un frate tânăr să facă referire la aceasta?
La adunarea de la Bacău (Adunare anuală Bacău 27.12.2019), minutul 42:53, vorbitorul subliniază efectul ascultării, într-o frumoasă și ziditoare istorioară: „Cum poate un om să moară dacă face ascultare?“, subliniind invierea pe care o poate aduce ascultarea.
Eu însă lansez o întrebare către careva care mai vrea să audă: Spuneți voi, de cine trebuie să facem ascultare? „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu“ (Fapte 4, 19). Și Eva a ascultat! Dar nu de Dumnezeu, ci de șarpe și a adus moartea în lume, chiar a Fiului Omului însuși.
Deschideți ochii, dragi frați tineri, care nu ați cunoscut frumusețea statorniciei de la adevăratul început al Oastei, acela dinainte de toți Secașii din lume (dar și al aceluia de după fuga tuturor acestora, în vremea prigonirilor), și vedeți, simțiți, înțelegeți cu inima de cine trebuie să ascultăm: de Dumnezeu sau de șarpele? De Hristos sau de mamona? De Părintele Iosif sau de mitropolitul Bălan? De învățătura înaintașilor sau de a noilor secășei (care samavolnic s-au impus în fruntea Oastei, sprijiniți în mod viclean și înșelător de către instituția Bisericii Ortodoxe Române, nicidecum de către Biserica Însăși, care este Trupul lui Hristos. Nimeni să nu îndrăznească a mă învinui că lovesc în Biserică! În ea m-am născut și în ea îmi voi căpăta mântuirea. Și voi recunoaște întotdeauna autoritatea eclesială. Vorbesc doar de vremelnica ei conducere, căzută în mâna unor oportuniști vânduți altor interese) (conform Traian Dorz, Hristos – Sfințitorul nostru, cap. 17, pp. 110-114: „Râvna pentru casa ta“).
La fel putem spune și despre Oastea Domnului. Ceea ce azi este doar o „asociație“ care poartă în chip nevrednic acest nume, poate fi orice, numai Oastea Domnului nu! Este o asociație plină de statute și de pravile ca și acelea ale preotului Secaș și I. Gr. Oprișan, vândută exact acelorași interese, o partidă de care Părintele Iosif s-a despărțit, plătind un preț atât de greu, că nici nu poate fi înțeles, nicidecum urmat de către conducerea de azi a Oastei. Și poate că niciunul dintre noi nu am fi în stare să plătim un preț măcar asemnător cu cel al Părintelui Iosif. Pentru că nici înălțimea noastră duhovnicească nu se poate compara cu a lui, dar nici lucrarea pe care am vrea s-o apărăm cu vreun astfel de preț nu mai are același calibru! Dar măcar să nu ne batem joc de toată strădania și munca unor titani înaintași!
(Pun aici o aceeași întrebare pe care am mai adresat-o cândva unui alt trădător de Oaste: Dacă nu ți-a plăcut Oastea Domnului așa cum era, de ce nu ți-ai făcut o altă Oaste pe care s-o numești și s-o orientezi așa cum îți dorești, dar să o lași pe aceasta așa cum a gândit-o și făgășuit-o inițiatorul ei? – Pentru că duhul cel rău tocmai pe aceasta o urăște, că e născătoare de ostași slujitori ai lui Dumnezeu! Iar azi la paza turmei Oastei nu mai sunt păstori, ci lupi răpitori…)
Poate fi numit dezbinător Părintele nostru Iosif pentru că a ales să se despartă de partida ostășiei lui Moța și Secaș? Pentru aceasta a plătit cu haina de preot, cu averea, cu onoarea, cu viața.
Și astăzi se organizează adunări în care se aduc laude unor adunări descrise în foi ale Oastei din timpul când Părintelui Iosif i se pregătea înlăturarea? A unei foi tacit preluate de Moța sau de Secaș? Sau chiar asta se urmărește: Moțirea [(a)muțirea] și secășirea [secătuirea] Oastei?! (Profetice nume au mai avut cei doi!)
Voi, cei tineri de azi, care preluați rosturile Oastei de la cei ce vă păstoresc, vedeți măcar cum aceștia nici măcar nu au avut curajul să rostească cu voce tare numele lui Secaș din articolul de pe pliant! Au ocolit a-l pronunța! Chiar și ei au realizat că e prea de tot! Dar dacă au văzut și simțit acest lucru, nu dovedește aceasta tocmai viclenia cu care se lucrează spre inducerea voastră în eroare? Nu se atentează astfel la inteligenţa voastră? Nu au îndrăznit a rosti acest nume de vânzător de Oaste tocmai într-o adunare a Oastei! Dar au preluat un raport al acestuia despre o adunare coordonată de acesta, care se folosește în mod abuziv de prezența Părintelui Iosif, pentru tocmai exact aceeași viclenie: de a prezenta fronturilor un alt mod de ostășie, nu cel al Părintelui Iosif! Dar oricât s-ar ocoli acest nume, lucrarea pe care a făcut-o atunci preoții Moța și Secaș și pe care o promovează azi Oastea, publicând-o pe pliante adunărilor ostășești, nu poate decât să distrugă esența Oastei, să lovească tocmai în stâlpii ei, în structura ei de susținere, în chip viclean și ucigaș. Atunci a fost însă un „Pitic“ uriaș care, lepădându-se cu un preț uriaș de o astfel de oaste, i-a apărat Oastei Domnului specificul și duhul. Astăzi nu e nimeni să mai facă aceasta!
De aceea și au un așa succes secășeii de azi.
De aceia diavolului nici nu i-a fost frică să se folosească de aceeași metodă, să repete istoria. Azi nu sunt străjeri și tactica lui va avea sorți de izbândă…
De aceea poate vom și auzi pe unii participanți la cele două adunări zicând: dar mie chiar mi-a plăcut la Bacău sau la Comănești! Chiar a fost frumos!!!
Ceea ce azi se numește Oastea Domnului, nu e nici de cum așa, nu este o oaste, ci o partidă, la fel ca și aceea a mitropolitului, cea de după caterisirea Părintelui Iosif, care a rezistat exact cât un partid: până la apariția altuia (a celui comunist). Oastea cea adevărată a rezistat tăvălugului comunist, din nou cu prețuri plătite din plin.
Oastea Domnului are baricade, nu statute, are steaguri, nu regulamente… Nu fuge în fața prigoanei și nu trădează, ci plătește prețul cerut: răstignirea! Nici nu lingușește vreo putere, nici nu se ascunde în spatele ei, nici nu-i asigură interesele. Ci stă drept și dârz în fața furtunii, pentru că are pe Duhul Sfânt care a pus viață în foile și în adunările Oastei. Aceasta este adevărata Oaste! Unii dintre voi, cei tineri, poate că nici nu ați gustat aceasta vreodată! Tocmai de aceia nu se tem lupii de azi să atace.
Fratele Traian amintește în Istoria unei jertfe, vol. I, p. 256, despre o anume „reorganizare“ de la redacția foilor, când s-a căutat „frumuşel“ înlăturarea Părintelui Iosif din fruntea mişcării Oastei, prin înlocuirea lui treptată cu alţii. Ce cunoscută ne e și nouă, celor de azi, tactica aceasta, practicată întocmai, ca la indigo, la Sediul și în adunările actuale ale Oastei.
Când foile preotului Moța dezamăgeau total fronturile, acestea strigau din răsputeri: „Opriţi foaia până ce va veni la ea acela pe care noi îl cunoaştem şi de la care ne-am hrănit sufletul atâţia ani de zile…“ (Istoria unei jertfe, vol. I, p. 257).
Azi însă nu se găsește nimeni, în fronturi, care să vadă căderea grea și să strige: Opriți foia, opriți adunarea, opriți propovăduirea aceasta păgubitoare până când se va recăpăta duhul și suflul duhovniceasc al Părintelui nostru, al înaintașilor noștri!…
Dar se găsesc destui secășei, care fac „faţă atât la Librărie şi la «Oastea Domnului», cu cei de pe lângă Părintele Iosif, cât şi la «Lumina satelor», cu cei de pe lângă mitropolitul“ (Istoria unei jertfe, vol. I, p. 259).
Și aceștia, mai vicleni, vor distruge și ce-a mai rămas nedistrus vreodată de vreun „Moța“. Pentru că lucrarea preotului Moța de atunci era vizibil neduhovnicească și fronturile nu au primit-o. Dar preotul Secaș era mult mai fin, atât de fin încât a putut trece destul de repede foile Oastei de la lumescul lui Moța, la trădarea lui Vonica! Preotul Secaș făcuse fin, pe nesimțite, această trecere. Și cu acest nume a rămas în istoria Oastei. Și în cea a veșniciei! Ce amar vor plăti cei care nu au învățat nimic din greșelile trecutului!
Astăzi cine face trecerea de la duhovniceascul conținut pe care l-au avut foile și adunările Oastei, direct la secularizarea ei?
Dar nu conducători de azi sunt vinovații. Aceștia sunt așa cum sunt și aum au fost ei dintotdeauna și cum vor să fie și aceasta este lucrarea lor, cum le este lor plăcută și/sau impusă. Dar noi, frați ostași, fronturi cândva luptătoare și rodnice, unde ne e privegherea, unde discernerea, unde alegerea și urmarea voii lui Dumnezeu? Cum de permitem un așa alunecuș spre deființarea și desființarea Oastei? Cum de mai sunt încă în frunte și cum de le urmează toți, orbește, regulamentele și statutele?
Spune fratele Traian tot în vol. I din Istoria unei jertfe, la p. 274, că după ce Părintele fusese înlăturat și „numele cunoscut al preotului Secaş apărea afişat la loc de frunte“, rămăseseră aceleași: și numele Oastei, și apelativul de „frate“ și „soră“, chiar și salutul nostru scump: Slăvit să fie Domnul! / În veci. Amin. „Doar numele Părintelui Iosif dispăruse de peste tot. Şi, cu acest nume, dispăruse dintr-o dată tot duhul şi toată viaţa evanghelică şi vie din tot scrisul paginilor acestora“.
Și un articol dintr-o astfel de foaie a putut fi folosit pentru promovarea a două adunări consecutive astăzi? (De fapt era ceva de așteptat: duhul din adunările de azi este exact același, cum era să se aleagă altceva!!)
Fraților dragi, și din fronturile de astăzi, exact aceasta lipsește: „tot duhul şi toată viaţa evanghelică şi vie“.
Devizei Oastei Domnului: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit (I Cor. 2, 2)“, i s-a deturnat ușor și fin înțelesul: „Căci noi nu vrem să știm altceva, decât de Oastea Domnului, nu de ea răstignită!“ Nu de cea răstignită, nici de Hristosul ei răstignit. Doar de cea subjugată sistemului statutar, oficial, regulamentar și reglementat, și reglementabil, după interese de orice fel, numai duhovnicești nu, ale oricui, numai ale lui Dumnezeu, NU! Poate purta același nume, poate avea același salut… Duhul să-i fie luat! Și răstignirea! Asta se vrea. Și fronturile acceptă tacit.
Ce fățărnicie! Să afirmi că „așa erau adunările de la începuturile Oastei“, despre niște adunări care-i răstălmăceau Oastei sensul. Și să aduci omagii cât mai lacrimogene și mai pioase despre „dragul Părinte Iosif“, căruia nici nu-i poți spune distant și rece: Părintele Trifa! (adunarea de la Bacău, începând cu minutul 2:23:10) așa cum menționa articolul pus pe pliantele celor două adunări (atunci de ce a mai fost ales acel articol?), dar călcând în picioare viclean și fin tocmai simțământul cel duios și tainic al Părintelui Iosif, care l-a identificat cu Hristosul cel răstignit al Oastei. Care este diferența dintre preotul Secaș și cei doi vorbitori care au prezentat pliantul atât la adunarea de la Bacău, cât și la cea de la Comănești (adunarea de la Comănești)? Aceeași fățărnicie și viclenie. Aceasta este latura antihristică: „modul acesta de lucru apare ca fiind o anti-lucrare. Pentru că poţi fi pe acelaşi drum, dar să mergi în sens invers, spre rău, nu spre bine“ (comorinemuritoare.ro).
Ba, uneori, când cineva fin și viclean ca preotul Secaș, vrea să facă o deturnare de sens (învățăturii), de scop (Oastei), de mântuire (fronturilor), poate merge pe același drum, chiar cu fața îndreptată spre înainte, dar el să meargă de fapt înapoi, cu spatele. Și cei naivi îl văd pe același drum, cu fața spre „Dumnezeu“ cu învățătura cea dreaptă în mâini, și nu văd că aceasta lipsește însă cu desăvârșire din vestire, din făptuire… Nu văd că pașii lui duc înapoi, nu înainte! Nu văd că învățătura pe care o flutură cu cărțile în mâini pe la microfoanele Oastei este una împotriva a ceea ce scrie în cărțile respective!
Dacă nimeni nu aude, nimeni nu se trezește, nimeni nu schimbă nimic, frați ostași, ce-i vom spune dragului nostru Părinte Iosif la Judecată, că am făcut din lucrarea inițiată de el?
Lidia Hamza
6 ianuarie 2020, la Botezul Domnului