Traian Dorz, Porţile Veşniciei
1. N-am fi aflat niciodată ce puternică este ocrotirea pe care o dă Domnul Iisus Hristos, dacă n-am fi trecut prin necazuri, strâmtorări, prigoniri, foamete, lipsuri şi primejdii de moarte (Rom 8, 35-37). N-ar fi aflat niciodată Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, martirii şi mucenicii sau ceilalţi adevăraţi credincioşi ai Domnului cât de mare este puterea ocrotitoare a Lui, dacă n-ar fi fost trecuţi prin nebănuite încercări, – fiindcă acest adevăr se află numai în cuptor!
2. O, biet suflet omenesc, bătut de primejdii şi plin totdeauna de temeri, o singură ocrotire puternică există şi pentru tine, numai una singură: Hristos Domnul! Vino la El!
3. Pe cât de adevărate sunt primejdiile care te ameninţă, pe cât de vii şi de reali sunt vrăjmaşii care te urmăresc şi te pândesc, pe cât de aproape şi de mari îţi sunt ispitele, păcatele, foamea, boala, accidentele, pagubele şi toate diferitele nenorociri care te ameninţă şi care în fiecare clipă te pot pândi şi ajunge din partea celor răi, – pe atâta să fii încredinţat şi tu de cât este de adevărată, de puternică,
de apropiată şi de mare ocrotirea pe care ţi-o poate da Dumnezeu prin Iisus Hristos (I Cor 15, 57).
4. Dar pe cât de adevărată este această puternică ocrotire pe care o dă Dumnezeu celor care aleargă la El şi care o cer de la El, tot aşa este de adevărat că o altă ocrotire decât a Lui nu mai poate exista la nimeni altul şi în nimic altceva, nici pentru trupul, nici pentru sufletul nostru, ambele înconjurate de nenumărate primejdii.
5. Dacă nu păzeşte Domnul o cetate, pot să vegheze oricâţi paznici, – pierzarea ei poate veni în orice clipă (Ps 127, 1). Dacă nu-l păzeşte pe om puterea lui Dumnezeu, poate să se înconjoare cât vrea cu tot felul de măsuri de protecţie, cu legi de apărare, cu tot ce i se pare lui că l-ar putea ocroti, – zadarnic! Pieirea lui poate veni de la cel mai neînsemnat lucru şi în cea mai sigură clipă.
6. O, câte pilde cutremurătoare şi câte înştiinţări înţelepte ne-au rămas prin istorie şi prin amintiri despre adevărul că numai ocrotirea lui Dumnezeu este sigură… Caută şi tu, suflete dragă, cu deplină încredere şi smerenie această puternică şi sigură ocrotire a lui Dumnezeu.
7. Caută ocrotirea Domnului mai întâi pentru sufletul tău, printr-o adevărată întoarcere cu hotărâre şi legământ statornic de credinţă şi ascultare faţă de Hristos.
Iar apoi caut-o şi pentru trupul tău, prin înfrânare atentă, prin umblare chibzuită, prin purtare înţeleaptă după Cuvântul Domnului, în toate zilele tale, – căci numai astfel te vei bucura de ea şi aici, şi în veşnicie.
8. Nu există nici o stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu.
Orice stăpânire care există undeva, într-un loc sau într-un timp, orice funcţie de conducere este şi poate fi numai prin voia sau îngăduinţa Lui Dumnezeu. Fără această voie şi îngăduinţă nu poate fi nimic (Rom 13, 1).
De aceea noi, supunându-ne stăpânirii rânduite sau îngăduite de Dumnezeu, ne supunem voii Lui.
9. Toate stăpânirile se ţin numai prin Hristos (Col 1, 16; 2, 10).
Fără El nu se poate ţine nimic.
Prin înţelepciunea Lui există şi se menţin stăpânitorii neamurilor.
Prin ea pot lucra judecătorii popoarelor…
Prin voia Lui sfântă sunt înălţaţi sau prăbuşiţi toţi dregătorii şi toţi mai-marii noroadelor pământului (Prov 8, 15-16).
Căci El, numai El, face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ.
10. El, Domnul, schimbă vremurile şi împrejurările.
El răstoarnă pe unii împăraţi şi El pune pe alţii în locul lor.
El dă înţelepciune şi pricepere.
El descoperă ceea ce este în adânc şi în ascuns…
El ştie ce este în întuneric.
Şi la El locuieşte lumina (Dan 2, 21-22).
O, ce fericit este acest adevăr!
11. Cel Binecuvântat stăpâneşte peste împărăţiile neamurilor şi El le dă cui vrea (Dan 5, 25-32).
Nici un stăpânitor şi judecător de pe pământ n-ar avea nici o putere fără voia Lui.
Nici o strălucire şi nici o măreţie n-ar fi dacă nu i ar fi fost îngăduite de Dumnezeu (In 19, 11).
O, ce liniştitor este acest adevăr!
12. În lumina acestor gânduri înţelegem cum se prăbuşesc împăraţi străluciţi dintr-o dată şi se înalţă pe neaşteptate la scaune de domnie oameni necunoscuţi, căpătând dintr-o dată strălucire şi măreţie (I Sam 15, 28).
Pentru că nici o întâmplare nu este întâmplătoare, ci toate sunt rânduite şi menţinute numai prin voia, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.
O, ce sigur este acest adevăr!
13. Prin mijlocirea întâmplărilor Îşi împlineşte Domnul planurile Sale cu oamenii şi cu popoarele.
Prin puterea Lui îi apără El pe cei slabi, îi ajută pe cei neputincioşi, le face dreptate celor asupriţi, îi răsplăteşte pe cei harnici sau îi încearcă pe cei credincioşi, – păstrând astfel pe pământ condiţiile în care se dezvoltă şi se continuă viaţa, fără de care n-ar exista ea.
O, ce mângâietor este acest adevăr!
14. Câtă vreme un stăpânitor împlineşte scopul pentru care l-a ridicat Dumnezeu, îi este păstrată şi strălucirea lui.
Îndată însă ce acesta se abate de la voia lui Dumnezeu, depăşindu-şi chemarea şi măsura, Dumnezeu îl leapădă, îl înlătură şi îl înlocuieşte cu altul.
Ca pe Saul, la timpul său – şi pe atâţia alţii!
15. De aceea, trebuie să se teamă de Dumnezeu toţi împăraţii pământului şi să I se supună Lui.
Să facă legi drepte şi să stăpânească cu dreptate peste supuşii lor, purtându-se cu blândeţe şi înţelepciune faţă de toţi, pentru a nu-L mânia pe Dumnezeu prin nedreptăţile lor faţă de cei neajutoraţi, prin asuprirea celor slabi, prin jefuirea celor neştiutori ori prigonirea celor credincioşi.
Acestea sunt necinstire a Numelui lui Dumnezeu Cel Sfânt, nesocotire a Cuvântului Său şi batjocorire a toiagului de cârmuire.
16. Mânia lui Dumnezeu se poate stârni pe neaşteptate împotriva tuturor celor nelegiuiţi.
Iar când se retrage ocrotirea Lui de peste cineva, prăbuşirea acestuia se apropie cumplită, necruţătoare şi grabnică.
17. Fiecare dintre noi, dacă vrem să ducem o viaţă paşnică şi cinstită, trebuie să ne supunem stăpânirii rân¬duite de Dumnezeu.
Împlinindu-ne cu respect şi cu ascultare toate datoriile pe care le avem faţă de ea (Rom 13, 1-4; Tit 3, 1; I Ptr 2, 13-17).
Tot aşa trebuie să ne supunem stăpânirii duhovniceşti şi rânduielilor sub care trebuie să vieţuim (I Cor 9, 10-14; Gal 6, 6; I Tes 5, 12-13; Evr 13, 17).
18. „Pentru ce M-ai părăsit?…”
Acest sfâşietor strigăt profetic a fost unul din cele şapte cuvinte rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe Cruce, când, dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii, era aşa de înjosit, că îţi întorceai faţa de la El (Isa¬ia 53).
Când purta suferinţele noastre…
Când era străpuns pentru fărădelegile noastre şi zdrobit pentru păcatele noastre.
Şi când pedeapsa care ne aduce nouă pacea căzuse peste El…
Căci Dumnezeu făcuse să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor…
O, ce ispăşire deplină şi grea a fost aceasta!
19. Ce povară dezgustător de ruşinoasă şi de apăsătoare a fost povara păcatelor noastre ale tuturor, pe care El le-a luat asupra Sa în acest ceas amar!
Deşi pentru aceasta venise de la Dumnezeu (Lc 9, 22; In 12, 27), – totuşi Se cutremura până în adâncul Fiinţei Sale pe măsură ce se apropia de clipa şi de locul în care trebuia să-Şi ia asupra Lui povara şi ispăşirea noastră a tuturor, ca şi cum ar fi a Lui…
Să sufere pentru făptuirea tuturor păcatelor noastre, ca şi cum El le-ar fi săvârşit!
O, ce cutremurător adevăr este acesta!
20. Luând trup omenesc, Marele nostru Dumnezeu Iisus Hristos S-a făcut Marele nostru Mântuitor.
Îmbrăcându-Se cu datoriile şi slăbiciunile firii noastre omeneşti peste slava Firii Sale Dumnezeieşti, – El a fost singurul Care a realizat pe pământ o via¬ţă desăvârşită în ascultarea de Dumnezeu.
Slavă veşnică Numelui Său Mântuitor!
Amin.