Predica la Duminica XXI după Rusalii
Fraţilor, multe şi nenumărate pilde a spus Mântuitorul în timpul când învăţa lumea, cutreierând satele şi oraşele. Una din cele mai frumoase însă este aceasta pe care aţi au- zit-o în Sfânta Evanghelie de azi. Ea poartă numele de Pilda Semănătorului, fiindcă Dumnezeu este asemănat cu omul care aruncă sămânţa în ţarină, iar lumea cu un câmp, în care Dumnezeu lucrează şi îşi răspândeşte cuvântul Său. Acest cuvânt al lui Dumnezeu este asemănat cu sămânţa ce cade uneori pe piatră şi se usucă, alteori între spini şi este înăbuşită, alteori pe marginea drumului şi este ciupită de păsări, iar alteori în pământ bun şi dă colţ, răsare, creşte, se înalţă până dă rod bun.
Tot aşa este cu cuvântul lui Dumnezeu. El se răspândeşte în toată lumea: Unul îl ascultă şi îi place, dar vine omul cel rău şi neînţelept şi-i zice: ei lasă, nu mai umbla cu treburi de astea! şi îi zmulge cuvântul, adică învăţătura cea bună a lui Dumnezeu.
Aude şi altul această învăţătură sfântă şi mântuitoare, îi place şi lui, dar îl năpădesc grijile lumeşti şi ucid ceia ce Dumnezeu semănase în sufletul lui. Învăţătura cea bună însă nu se opreşte aici. Intră în urechile altuia, care o primeşte cu bucurie. El o ţine însă numai cât îi e uşor s-o ţie, îndată însă ce vin greutăţi şi ispite, se leapădă de dânsa şi nu mai prinde rădăcină în inima sa. Iată-l însă şi pe al patrulea, care cu braţele deschise primeşte cuvântul Domnului. Acesta îl sădeşte în inima sa, îl păzeşte ca pe o comoară scumpă şi-i dă roadele dulci şi plăcute pe care le aduce învăţătura lui Dumnezeu.
Nicio avere nu e mai scumpă decât acea câştigată prin muncă cinstită. Pentru aceia, ia să ne muncim şi noi mintea ca să pătrundem tot mai adânc în învăţătura acestei pilde! Şi aşa, câştigată prin muncă, s-o păstrăm ca pe un odor preţios.
Ştiţi ce bucurie simte cineva când dezleagă o ghicitoare. Deci o bucurie nemăsurat mai mare trebuie să simţim, când, dezlegând pilda aceasta, vom afla miere cerească. Să ne silim s-o scoatem!
Fraţilor, pilda aceasta cuprinde toată cheia învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Într-adevăr, ce este omenirea? Un câmp întins care-şi deschide sau închide sânul său învăţăturii ori seminţei dumnezeieşti. Acesta aduce secerişuri bogate sau nu dă decât spini.
Şi semănătorul, a cărui mână se poartă pe acest câmp de atâtea veacuri, nu este altul decât Dumnezeu, care, ca un plugar băgător-de-seamă şi cuminte, umple de bogăţii întinsele ţarini.
De la începutul lumii, El n-a încetat să arunce în sânul omenirii grăuntele cuvântului Său, fie prin El însuşi, fie prin prooroci, prin Fiul Său, prin apostoli şi prin urmaşii lor. De mirat şi de cutremurat este că totdeauna şi pretutindenea, în câmpul semănat de mâna dumnezeiască, s-au găsit cele patru feluri de pământ pomenite de Mântuitorul: un pământ bătut, unul pietros, unul înecat în spini şi, în sfârşit, un pământ bun.
Sub legea veche de dinaintea Mântuitorului, Evreii, în picioare, pe pragul caselor, îşi ziceau unii către alţii: „Veniţi să ascultăm cuvântul care iese din gura Domnului“. Şi se duceau la prooroci de se aşezau înaintea lor. Ascultau cuvintele lor, dar nu le îndeplineau. Cuvântările proorocilor erau pentru ei ca un cântec care le desfăta urechea cu plăcere. Astfel vorbeşte proorocul Ezechiil despre evreii din timpul său. Inima lor era asemenea unui drum larg: sămânţa nu rămânea într-însa. Diavolul venea şi o lua.
Cine ar putea spune că nu sunt şi azi printre noi creştini ca şi aceşti Evrei, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l îndeplinesc! Inima lor e ca un drum bătut. Cade cuvântul lui Dumnezeu în inima lor, dar vin apoi apucăturile cele rele şi o zmulg.
Cu aceşti oameni e greu de făcut ceva. Pentru ei tot cuvântul bunei învăţături se opreşte la urechi, nu pătrunde până la inimă. Între ureche şi inimă este o cale lungă. Apucăturile rele stau la pândă în lungul ei. Cum vine învăţătura lui Dumnezeu, o înghit şi nu mai poate ajunge la inimă. Omul doritor de binele său trebuie să-şi ascută ochii minţii şi să se uite înăuntrul lui însuşi. Va găsi acolo destule obiceiuri rele şi învechite, care nu-l lasă să ajungă în calea cea mântuitoare a adevărului, binelui şi dreptăţii. Datoria creştinului este ca, odată ce a prins de veste că apucăturile rele îi sunt periculoase, să le zmulgă din inima sa, pentru ca învăţătura cea bună să poată intra în locul lor neîmpiedicată. Aşa să facă tot creştinul, dacă nu vrea să ajungă ca evreii, care numai ascultau, dar nu făceau.
Nu lipseau nici dintre dânşii unele inimi mai bune, care primeau cuvântul Domnului. Dar numai ca sămânţa căzută pe piatră. Încolţea, dar n-avea unde prinde rădăcină şi se usca.
Când Dumnezeu îi lovea, zice Sfânta Scriptură, atunci întrebau de El şi se întorceau şi căutau pe Dumnezeu. Îşi aduceau aminte că Dumnezeu este stânca lor şi Dumnezeul cel Preaînalt Mântuitorul lor. Dar îl îmblânzeau cu gura lor, şi cu limba lor îl minţeau, căci inima lor nu era statornică cu dânsul şi nu erau credincioşi legământului Său (Psalmul 77, 34-41).
Iată, fraţilor, aşa erau evreii. Cuvântul lui Dumnezeu îl ascultau, îl primeau, dar nu-l păstrau. Era sămânţa căzută pe piatră. Deabia mâna dumnezeiască se ridica de deasupra capului lor, şi ei se întorceau de la dânsul şi-l mâniau din nou.
Câteodată credincioşia lor era mai trainică. Cuvântul proorocilor pătrundea mai adânc în sufletul lor. Se întorceau la Dumnezeu în nefăţărnicia scurtă a inimii lor. Făceau legământ cu Dânsul şi-I ziceau: Tu, Doamne, vei fi Dumnezeul nostru, iar noi vom fi poporul Tău. Sămânţa se umfla, dădea colţ, se înălţa în tulpină înverzită, câteodată chiar înflorea şi dădea semănătorului roade pline de nădejde. Dar iată că, odată cu pornirile bune, încolţiseră şi cele rele; împreună cu grâul crescuse neghina, spinii, pălămida şi tot buruienişul acesta de griji pământeşti, de gânduri lumeşti, care umple aşa de iute inima omenească.
Prin rădăcinile acelea numeroase şi adânci, acest buruieniş secătuise vlaga sufletului; prin ramurile şi foile sale, răspândite pretutindeni, el supsese aerul şi lumina; iar tulpina seminţei celei bune, care aducea atâta nădejde, ofilită mai întâi, apoi plecată la pământ fără putere, cădea şi nu mai dădea nădejdii înşelate a Tatălui decât un spic deşert şi veştejit. Poporul, târât de pornirile sale trupeşti, părăsise pe Dumnezeu şi din nou se întorcea spre viaţa cea ticăloasă şi blestemată.
Cui îi dă mâna, fraţilor, să zică că azi nu sunt creştini ca şi aceşti evrei? Vin zile triste, necăjite şi amărâte, creştinul se vede de toţi părăsit şi atunci aleargă la Dumnezeu strigând: numai Tu, Doamne, nu m-ai părăsit.
Bunătatea neasemănată a Tatălui ceresc pe nimeni nu goneşte. Îşi deschide braţele şi-l primeşte. Ajutor întru necazuri, afară de tine, pe altul nu avem, cântă Biserica noastră în Postul Mare, Iată-l deci pe creştin cu totul în braţele lui Dumnezeu. Sămânţa a încolţit în inima lui. Dar cerul se înseninează, vin zile mai bune şi mai fericite, şi, creştinul iar uită pe Dumnezeu.
Nu-i oare el ca şi evreii care numai la nevoie îşi aduceau aminte de Dânsul? Da, fraţilor, mulţi sunt aşa, cu inima de piatră. Cade sămânţa, încolţeşte, dar nu prinde rădăcină, şi când vine soarele, se usucă.
În timpul când Fiul lui Dumnezeu Însuşi veni să arunce sămânţa cerească în sânul omenirii, patru feluri de pământ primiră acest grăunte, adică patru feluri de urechi ascultară cuvântul dumnezeiescului Învăţător. El însuşi ne spune aceasta, căci despre El şi despre primirea cuvântului Său vorbeşte în pilda aceasta cu sămânţa căzută în patru feluri de pământ.
După Iisus Hristos, apostolii, aceşti oameni neosteniţi, aruncară în toată lumea sămânţa bunei învăţături. Dar şi ei găsiră tot cele patru feluri de pământ arătate de Mântuitorul, tot cele patru feluri de ascultători, care primiseră pe Iisus Hristos şi pe prooroci.
De câte ori marele apostol al neamurilor, sfântul şi neasemănatul Pavel, n-a suspinat văzând cum cea mai tare nădejde se stingea în câmpiile semănate de mâna sa! Voi alergaţi bine; cine v-a oprit să nu ascultaţi de adevăr? (Galateni 5, 7) strigă el către Galateni, care erau ca pământul cel pietros. Primiseră sămânţa învăţăturii creştine, dar acum şovăiau. Patimile pământeşti, aceşti spini ai inimii, mândria, pofta, necumpătarea, înăduşiră prea adeseori puterea cerului, a cărui sămânţă apostolul o aşezase în suflete.
Şi azi, fraţilor, Biserica răspândeşte acelaşi cuvânt şi găseşte aceeaşi ascultători ca şi proorocii, Mântuitorul Hristos şi apostolii. Găseşte şi ascultători uşuratici, şi pe alţii cu inima împietrită, şi pe alţii cu griji pământeşti, şi, măcar că puţini, găseşte şi pe ascultătorii cu sufletul curat şi doritori să primească învăţătura cea bună. Pretutindenea, în toate adunările creştineşti, la picioarele tuturor altarelor, se găsesc cele patru feluri de ascultători de care vorbeşte Mântuitorul. Dar din aceste patru feluri, numai unul e bun. Toate celelalte trei sunt rele. Băgaţi bine de seamă, toate cele trei sunt neroditoare. Oare nu e nimic aici care să ne puie pe gânduri?
Gândiţi-vă, fraţilor: din patru soiuri de suflete omeneşti, numai unul este în stare să primească cuvântul lui Dumnezeu! Apoi oare nu este asta o adevărată nenorocire? Şi, fiindcă v-am arătat două feluri de suflete, două feluri de ascultători care se depărtează de Dumnezeu, ia să-l vedem şi pe al treilea, ca să fim pe deplin luminaţi şi să ştim de ce să ne ferim.
Zilnic, fraţilor, găsim oameni care mărturisesc că învăţătura lui Dumnezeu e în adevăr bună, sfântă şi mântuitoare pentru suflet. Ei simt folosul nepieritor care iese dintr-însa şi cu dragă inimă vor să se apropie. Dar nişte obiceiuri rele şi învechite, apucături urâte îi îndepărtează de ceia ce mintea le spune că e mântuitor şi ceresc. Unul e negustor şi nu poate până nu înşelă, că aşa a apucat din tată în fiu; altul e lucrător şi mai dă peste ochi, că aşa s-a deprins şi el să fie: întins la plată şi moale la lucru; altul are avere, şi lăcomia cea mare îl face surd la cuvintele lui Hristos.
Toţi aceştia şi mulţi ca dânşii sunt ca sămânţa care cade între spini. Ajunge la ei învăţătura cea bună a lui Hristos, dar grijile lumeşti n-o lasă să crească şi o înnăduşă.
Aceşti oameni cu ştiinţă şi voinţă se ţin departe de Dumnezeu. Ţie-se sănătoşi! Noi cu niciun preţ nu ne lăsăm a fi ca dânşii, ca să nu cădem în pierzare!
Mulţi într-adevăr vin la biserică, dar cu un fel de nepăsare mai mult, nu ca să audă cuvântul Domnului. Vin ca să vadă ce este, cu o pornire răutăcioasă şi râzătoare. Când Sf. Evanghelie mustră păcatele oamenilor, ei sunt gata să vadă acele păcate la semenii lor; la dânşii niciodată. Aceşti ascultători n-au nici luare-aminte, nici supunere, nici curăţia de cuget care ar putea să le facă folositor cuvântul lui Dumnezeu. Ei sunt ca pământul drumurilor mari: sămânţa nu pătrunde în inima lor şi diavolul vine de o fură îndată ce a căzut.
Câţi alţii care au porniri mai bine, şi totuşi nu folosesc mult din învăţăturile care le aud! Acestea sunt suflete slabe şi fără putere. Ele primesc cuvântul lui Dumnezeu cu bucurie, dar n-au nici puterea, nici tăria de a-l face să rodească. În aceşti oameni totul se mărgineşte la nişte gânduri şterse, la câteva hotărâri şovăitoare, la câteva năzuinţe, care nu mai ajung niciodată la capăt.
Şi totuşi aceste suflete, pentru că s-au simţit din când în când atinse, mişcate, zguduite chiar, vor crede că au făcut de ajuns faţă de chemarea cuvântului dumnezeiesc şi se vor mulţumi numai cu aceste simţiri trecătoare. Aceştia nu se gândesc că ţarina, pomul, se cunoaşte după roade. Cu astfel de simţiri şi porniri, care azi sunt şi mâne nu, ei nu vor rodi niciodată.
În sfârşit, câte suflete în care cuvântul sfânt pătrunde, încolţeşte, creşte şi-ţi dă nădejdea celor mai frumoase secerişuri! Din nenorocire, alăturea de grâu, creşte neghina; alăturea de pornirile bune, încolţesc apucăturile rele; alăturea de obiceiurile creştineşti, obiceiurile lumeşti, plăcerile vieţii, alăturea de plăcerile închinării lui Dumnezeu. În loc de a zmulge aceşti spini din inima lor, creştinii slabi îi lasă să crească. Ei au crezut că pot să slujească doi stăpâni deodată, şi pe Dumnezeu şi lumea cea înşelătoare. Ei au nădăjduit să capete fericirea vieţii viitoare, bucurându-se de plăcerile vieţii uşuratice în care se află. Ei n-au puterea de a rupe unele legături, de a înăbuşi unele aplecări pe care Biserica le osândeşte. Dar tocmai aceste legături şi tocmai aceste aplecări vinovate au înăbuşit puţinul bun pe care cuvântul sfânt îl născuse în sufletele lor.
Aşadar de lăudat sunt numai acei ascultători care primesc cuvântul lui Dumnezeu în inimi bine pregătite şi care, după ce l-au primit, îl ţin, cugetă la dânsul, alungă din calea lui toate piedicile care ar putea să-l oprească, şi fac toate jertfele trebuincioase pentru a-l face să aducă roade îmbelşugate: cu inimă bună şi curată auzind cuvântul, îl ţin şi fac rod întru răbdare (Luca 8, 15).
Spuneţi-mi acuma, fraţilor, de care din cele patru feluri de oameni, care aud cuvântul lui Dumnezeu, ţineţi voi? Sunteţi din numărul celor nenorociţi de care am vorbit? Sunteţi pământul bun, ori nădăjduiţi să fiţi? Oricum şi ori dintre care aţi fi, voi, fraţilor, aţi auzit cuvântul lui Dumnezeu şi relele nesfârşite care se ţin lanţ de cei ce nu vor să-l păstreze ca pe un odor sfânt. Treziţi-vă la chemarea Mântuitorului; nu umblaţi pe căile cele rătăcite ale amăgirilor lumeşti, căci vă duc la pierzare! Plăcerile lumii sunt amăgitoare şi ademenitoare, sunt multe şi nu se mai sfârşesc, dar ştiţi ce zice Mântuitorul, că largă e calea ce duce la pierzare (Matei 7, 19). Vă gâdilaţi acuma toate simţirile într-însele, vă legănaţi în somn dulce pe aripile desfătărilor şubrede. Vine un timp însă, când inima se satură de dânsele până în gât. Cu sufletul scârbit şi fără nădejde, cu trupul bolnav şi slăbit, unde vei găsi adăpost? Nu aşteptaţi, fraţilor să ajungeţi în această stare; veniţi-veniţi cu inima deschisă spre Iisus, Domnul măririi, căci dreptatea Sa este dreptate în veac, şi cuvântul său, adevăr! Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor