Traian Dorz, din HRISTOS – TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON
Proverbe 1, 1:
Primul lucru pe care îl face o carte este că ni-l arată pe autorul ei. Prima lucrare pe care o face o operă este că ni-l înfăţi-şează pe cel care a creat-o. Numele creatorului este ca o pecete, pus pe fruntea creaţiei sale, iar ea, întreagă, ne vorbeşte despre el. De la început până la sfârşit. De la primul cuvânt până la ultimul.
Ce minunat trebuie să fie autorul unei cărţi frumoase! Toată desfăşurarea conţinutului unei cărţi este depănarea firului de aur al bogăţiei inimii şi minţii celui care a scris-o.
Dar şi autorul unei cărţi este el însuşi opera cuiva. Solomon spune în fruntea a două din cărţile sale că este fiul lui David şi împăratul Ierusalimului. La începutul Proverbelor şi la începutul Eclesiastului.
Numai la Cântarea Cântărilor spune Solomon doar: «făcută de Solomon»…
Cântarea Cântărilor pare să fie opera tinereţii lui Solomon. Proverbele, a bărbăţiei. Iar Eclesiastul, a bătrâneţii sale.
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu le-a aşezat însă în Scriptură altfel. Dar cele trei cărţi ale lui Solomon numai aşa ne pot înfăţişa adevărata stare a vieţii celui care le-a scris: dacă le privim în ordinea în care au apărut ele. Adică, întâi, Cân-tarea Cântărilor. Apoi Proverbele. Şi apoi Eclesiastul.
Prin harul şi cu ajutorul Domnului, noi ne vom strădui să urmărim aceste gânduri, izvorâte din aplecarea deasupra cuvintelor scrise de Solomon, nu numai desfăşurarea adevă-rurilor cuprinse în aceste cuvinte inspirate de Înţelepciunea lui Dumnezeu, ci şi învăţămintele pe care le putem trage din însăşi viaţa aceluia care le-a scris.
Câtă vreme omul este cu adevărat smerit…, câtă vreme nu este dornic de slava lumii, el se prezintă simplu. Fără a-şi mai spune numele vestit al părinţilor săi, calitatea lor. Sau numele pompos al calităţii lui.
Numele vestit şi adorat al lui David era, desigur, o poartă de aur pe care intra Solomon în faţa poporului lui Dumnezeu.
Iar calitatea lui de împărat al Ierusalimului era o cunună de aur pe capul lui.
Aceste două podoabe sfinte erau atât de strălucite şi de unice, încât nu le-a mai purtat nimeni, decât Hristos.
Despre nimeni altcineva decât despre Hristos s-a mai putut vorbi în felul acesta: că este fiul lui David şi împăratul lui Israel…
Cu cât lucrarea e mai slăvită şi mai frumoasă, cu atâta autorul ei are nevoie de mai puţine podoabe. Cea mai strălucită podoabă a autorului este însăşi opera sa!
Dar cu cât autorul se împodobeşte cu mai multe calităţi în titlu, cu atâta se dovedeşte că opera sa nu-i poate da altele.
O lucrare deosebită, chiar şi fără numele autorului scris pe ea, uşor se poate înţelege de la început că este lucrarea cuiva deosebit.
Dar o lucrare obişnuită mai mult scade valoarea autorului, care, prin calităţile pe care şi le afişează, ar trebui să fi dat altceva.
Fiul lui David – şi împăratul lui Israel…
Ce trăire sfântă cereau aceste două calităţi ale lui Solomon!
Câtă vreme Solomon s-a uitat spre aceste două porunci şi a ascultat de lumina lor, el a fost luminat şi luminos.
Când însă, peste aceste două străluciri poruncitoare, Solomon a tras vălul întunecat al uitării, viaţa lui a fost înfăşurată de ceaţa poftelor, în noaptea slăbiciunilor…
Până s-a scufundat adânc în umbra păcatului, eclipsându-se.
Acum am dori numai să tragem o învăţătură cutremurătoare:
Noi suntem fiii lui Dumnezeu. Ai Lui suntem, căci El ne-a făcut (Ps. 100, 3).
Câtă vreme faptele noastre, trăirea noastră, cuvintele noastre ne arată astfel, noi n-avem nevoie să ne afişăm peste tot cu numiri de frumoase calităţi şi de valoare spirituală.
Faptele trăirii noastre, ele însele, sunt cea mai frumoasă dovadă că suntem creştini, adică urmaşi ai lui Hristos.
Când însă faptele noastre şi trăirea noastră sunt josnice, atunci laudele noastre cu apartenenţa sau cu calitatea pretinsă sunt numai o tristă dovadă că altceva afară de nume nu ne-a mai rămas…
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să fim cu adevărat, prin dovada vieţii, ceea ce ne pretindem prin lauda buzelor noastre! Şi mai ales, fiecare să-I cerem lui Dumnezeu să ne ridice spre lumină, ca să putem iubi lumina, să putem primi lumina, să putem lăsa lumina să pătrundă în inima noastră, ca să adâncească trăirea noastră în voia lui Dumnezeu. Să ne călăuzească paşii pe calea vieţii cu El, pentru ca avându-L totdeauna pe Domnul Iisus puterea şi ajutorul nostru, ţinta şi izvorul, să ajungem să putem într-adevăr realiza o trăire după voia Lui, ca să merităm Numele Lui cel Sfânt. Pentru ca El să fie singura noastră podoabă. Atunci, trăirea Lui va fi sin-gura noastră cunună şi moştenirea vieţii veşnice, a veşnicei împărtăşiri cu El, va fi marea şi eterna noastră răsplată pentru dragostea cu care L-am iubit.
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Creator, Tatăl nostru Care eşti în ceruri, Care ne-ai creat spre slava Ta şi spre a fi fericiţi, aparţinându-Ţi Ţie prin trăirea şi ascultarea noastră deplină de voia Ta fericită, ca nişte fii credincioşi!
Slavă Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, Care, fiind Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul Ceru-lui, ai primit pentru noi şi pentru a noastră mântuire a Te întrupa din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria – spre a ne mântui pe noi, cei căzuţi, şi spre a ne duce prin Sângele Tău Dumnezeiesc din nou la starea cea sfântă de fii iubiţi ai lui Dumnezeu-Tatăl!
Slavă Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Îndrumător, Duhule Sfinte, Care ai venit de la Tatăl în numele Domnului Iisus şi ne-ai descoperit aceste mari adevăruri mântuitoare, Ţie, Căruia Domnul Iisus ne-a încredinţat să ne ajuţi să ne mântuim prin credinţa şi urmarea Lui!
Căci a Ta, Dumnezeul nostru, este împărăţia şi puterea, şi slava: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, acum şi în veci.
Amin.