Traian Dorz, Săgeţile biruitoare
1. Nu este totdeauna vreme bună; vine curând şi vremea rea. Nu ţin veşnic zilele frumoase, nici anii de belşug, nici prilejurile dureroase. De aceea este fericit oricine ştie să folosească cu înţelepciune şi chibzuinţă orice avantaj pe care îl are în prezent, pentru a face voia lui Dumnezeu, pentru a căuta mântuirea astăzi, pentru a face binele astăzi, pentru a răscumpăra vremea acum.
2. Nu sunt toate zilele bune, când urechile au plăcere de Cuvântul Sfânt. Când picioarele merg spre el. Când mintea îl înţelege şi inima îl primeşte. Vin şi zilele rele, când urechile se scârbesc de sfaturile bune. Când picioarele merg mai grabnic spre păcat decât spre har. Când capul e învăluit de întuneric şi inima este atrasă spre deşertăciuni. O, ce greu este atunci ca omul să mai primească un sfat bun şi să mai ia hotărârea bună – pe care n-o luase când putea.
3. Nu este omul tot tânăr, când sufletul lui să fie mai uşor de păcate. Mintea lui mai limpede. Inima lui mai aprinsă şi duhul lui mai primitor. Ajunge bietul om şi la bătrâneţe, când sufletul i se încarcă greu cu păcatele. Mintea i se întunecă în rău. Inima i se stinge în slăbiciuni. Şi duhul adoarme şi se închide pentru totdeauna faţă de chemările lui Dumnezeu. De aceea vino astăzi, câtă vreme poţi.
4. Dar zilele bune, zilele rele – toate trec… Ani buni, ani răi – toţi se duc. Vremea tinereţii, vremea bătrâneţii – amândouă se sfârşesc. Vremea chemării, vremea primirii – şi ele trec prea curând. Vremea vieţii şi vremea morţii – amândouă sunt hotărâte. Numai înţelepciunea care să le ştie folosi bine o au puţini.
5. Oameni înţelepţi şi oameni nebuni – toţi mor. Numai că moartea lor nu-i la fel. Numai că judecata lor nu-i asemenea. Numai că răsplata lor nu-i tot una. Şi numai că veşnicia lor nu-i aceeaşi. Binecuvântaţi sunt cei cu sfârşit fericit.
6. Dumnezeu i-a dat omului voinţa liberă şi puterea de a crea! Acestea două sunt virtuţi dumnezeieşti, iar prin ele, Dumnezeu i-a dat omului însuşirea de a se desăvârşi pe sine. De a-şi adăuga lui însuşi partea lăsată de Dumnezeu în voinţa omului şi în puterea sa. După alegerea sa şi după dorinţa sa. Şi omul face acest lucru! Se face pe sine bun sau rău – după cum singur îşi alege. Se întregeşte, adăugându-şi – la ceea ce i-a început Dumnezeu – sfârşitul pe care singur el şi-l vrea, în ascultarea sau neascultarea de voia lui Dumnezeu.
7. Numai la sfârşitul fiecărui an, când el singur şi-a împlinit numărul zilelor sale pe care i le-a rânduit Dumnezeu şi numărul faptelor pe care el singur şi le-a rânduit cum să fie, atunci Dumnezeu se uită şi vede cum este lucrarea fiecărui om. Şi abia atunci urmează constatarea Lui despre fiecare, potrivit stării aceluia şi sfârşitului pe care şi l-a ales el singur. Atunci se va spune: Dumnezeu a văzut că omul este bun. Sau că este un nebun…
8. Numele OM – ADAM însemna, în limba de atunci, amândouă aceste însuşiri: şi „după chipul lui Dumnezeu”, şi „din ţărâna pământului”. Pentru ca omul, fiind înzestrat cu voinţa sa liberă, să-şi aleagă singur cum să se facă pe sine: după chipul lui Dumnezeu ori ca ţărâna pământului din care a fost luat.
9. În voinţa noastră stă alegerea pe care dorim să o facem, calea pe care s-o luăm şi direcţia în care ne îndreptăm. În sus, spre Dumnezeu, sau în jos, spre pământ. Spre înălţimea gândurilor sfinte, a simţămintelor curate, a faptelor vrednice sau spre josnicia păcatului, a patimilor, a umblărilor nelegiuite şi nevrednice.
10. Chipul pe care ţi-l faci tu singur prin faptele pe care le faci, prin caracterul pe care ţi-l formezi, prin modelul după care te transformi este ori al lui Dumnezeu, ori al lumii. Şi veşnicia ta ţi-o vei petrece ori în lumina Feţei Celui de Sus, ori în întunericul celui de jos.
11. Stările cele mai înalte pentru un suflet credincios sunt cele din dulcea lui intimitate cu Iisus, Mirele şi Preaiubitul său Ceresc. Dumnezeu este Iubire, după cum este scris (I In 4, 8). Şi El doreşte atât de mult să stea mereu cu noi în acele stări de dulce părtăşie pe care numai dragostea fierbinte şi curată le poate da şi le poate primi – fiindcă numai ea le cunoaşte.
12. Cuvintele dulci, cântările inspirate, rugăciunile fierbinţi şi stările de har pe care un suflet ales şi scump le trăieşte cu Iisus sunt cele mai cereşti stări pe care un om le poate trăi cu Dumnezeul său pe lumea asta.
13. Pentru ca Hristos să te poată trage după El, trebuie şi tu să te lepezi de tot ce este încă lumesc şi firesc în tine, să te înnoieşti în fiinţa ta prin naşterea din nou, să dobândeşti auzul cel nou. Altfel nu vei desluşi nimic din chemările iubirii Lui. Leapădă-ţi înţelegerea veche – o altă înţelegere să ai pentru cele ce ţi se vor dezvălui. Altfel totul ţi se va părea nebunie (I Cor 1, 23). Şi cine nu înţelege aşa mai bine să nu înţeleagă nimic. Leapădă-ţi inima cea de carne… şi ia-ţi-o pe cea de duh, când lucrurile de care te apropii sunt numai ale Duhului.
14. Când soarele sărută un mugur, se naşte o floare. Când roua sărută un trandafir, se naşte o mireasmă… Când Hristos sărută un suflet, se naşte o lumină. Când Duhul Sfânt sărută un gând, se naşte o inspiraţie. Când dragostea sărută o fiinţă, se naşte un imn.
15. Toate acestea sunt zămisliri cereşti trimise după omul rătăcit, spre a-l aduce la Făcătorul şi Binefăcătorul lui, la Tatăl Ceresc. Hristos este Fluviul de Har Larg şi Lin, Adânc şi Clar, Luminos şi Fericit… Drăgăstos şi Veşnic. Tot ce ne vine nouă de la Tatăl Ceresc – sau ce-I trimitem noi Lui – putem primi şi da numai prin El.
16. Cuvintele dulci pe care le spui tu Dragului tău Iisus ţi le spune şi El ţie, fiindcă în dragoste totul este frumos şi când spui, şi când asculţi. Şi în dragoste este ca şi cu ecoul în munţi: îţi auzi înapoi cuvintele pe care le spui, în felul în care le-ai spus.
17. Suflete drag… Tu ai fost zămislit din dragoste. O Rază a Soarelui din Cer, şi un mugur al pământului, în unirea unei clipe de dragoste, te-au zămislit şi te au făcut o floare. Fii fiul dragostei prin toată fiinţa şi purtarea ta.
18. Soarele Hristos acum te îmbrăţişează cu dragostea Crucii Lui… Te sărută cu cuvintele gurii Lui, care sunt mai bune decât orice vin.
Adică sunt mai fericite decât tot ce este in¬spiraţie omenească, desfătare pământească, îmbătare lumească… Hristos vrea să te înveşmânteze în miresmele Lui cereşti – şi acestea sunt de la viaţă spre viaţă (II Cor 2, 16).
19. Primeşte sărutările Cuvintelor Lui cu toată recunoştinţa iubirii ascultătoare. Şi întoarce-I-le cu o tot mai fierbinte iubire revărsată în legământul tău de predare în slujba dragostei Lui pe totdeauna. Întoarce-I-le cu rugăciuni scăldate în lacrimi de dragoste pentru Iisus.
20. Întoarce-I Domnului dragostea inimii tale în cântări iubitoare de laudă şi de mulţumire. Întoarce-o prin toată trăirea ta, care să fie un strigăt de dragoste: Cine mă va despărţi pe mine de dragostea Ta, Iisuse? Nu, nu, nimeni! Nimic! Nici acum şi nici în vecii vecilor…
Doamne, Iisuse, nimic să nu ne poată despărţi de Tine. Amin.