Comori Nemuritoare

Acum joi avem praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu. Biserica noastră Ortodoxă învaţă că Preacurata n-a rămas îngropată în mormânt, ci – printr-o minune – a fost înălţată în slăvile vieţii cereşti. Iar învăţătura aceasta nu e întemeiată pe legende, ci pe Biblie, pe Cuvântul lui Dumnezeu.
În vedeniile sale, Evanghelistul Ioan a văzut pe Preacurata în slăvile vieţii cereşti: „Şi semn mare s-a arătat pe cer: femeie învăluită în soare şi luna sub picioarele ei şi pe capul ei cunună cu doisprezece stele” (Apoc 12, 1). Iar Psalmistul David, aşişderea, chipul Preacuratei l-a văzut în Psalmul 44: „Înainte a stătut Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată, împodobită” (Ps 44, 11).
Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie; îşi are temeiul lui biblic. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu îşi are temeiul în Biblie. Dar greşesc, de altă parte, şi aceia care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti, cum face şi păr. Moţa prin «Lumina Satelor».
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Biblie şi el se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arăta acest cult prin cuvintele de la Luca: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1, 48).
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea pentru noi la Fiul Său prin rugăciunile ei. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului

Tradiţia spune că, după răstignirea Mântuitorului, Maica Sfântă a rămas mai departe în Ierusalim, unde a trăit o viaţă retrasă cu totul în rugăciune, în singurătate şi în durere. „Sabia ce a trecut prin inima” Preacuratei în clipele răstignirii Fiului său a simţit-o până la sfârşitul vieţii sale. Învierea dumnezeiescului Fiu n-a putut închide cu totul rana din inima Preacuratei. Tradiţia spune că Maica Preacurată a fost îngropată în Ierusalim. Privitor la adormirea şi îngroparea Maicii Domnului, Biserica Ortodoxă învaţă că „Preacurata Fecioară n-a putrezit în ţărâna acestui pământ, ci a fost mutată la ceruri fără să vadă stricăciunea. Adormind pe pământ în somnul morţii, Născătoarea de Dumnezeu s-a deşteptat în ceruri” unde şade în toată cinstea şi mărirea ce i se cuvin, precum întăreşte acest lucru şi Psalmistul care zice: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta în haină aurită îmbrăcată, prea înfrumuseţată” (Psalm 44, 11) şi precum stă scris în Apocalipsa: „Şi semn mare s-a văzut în cer: femeie îmbrăcată cu soarele şi luna sub picioarele ei, şi pe capul ei cunună cu douăsprezece stele” (cap. 12, 1).
Tradiţia spune că la înmormântarea Sfintei Fecioare „Apostolii s-au adunat cu minune de la marginile lumii” (luaţi fiind de nori).
Locul unde a fost îngropată vremelnic Sfânta Fecioară se păstrează până în ziua de azi la Ierusalim. | Continuare »

Acum sâmbătă avem praznicul Sf. Proroc Ilie. Viaţa şi lucrarea Sf. Proroc se află în Biblie la cartea I Regi, capitolele 17, 18 şi 19. Multe minuni şi învăţături sunt în viaţa acestui proroc. Acolo e şi văduva din Sarepta Sidonului. Domnul îl trimise pe Ilie să-l hrănească această văduvă care n-avea decât „un pumn de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un ulcior”. Dar, prin minune, Domnul a sporit mereu făina şi untdelemnul, aşa că „multă vreme a avut ce să mănânce ea şi familia ei, şi Ilie” (I Regi 17, 9-16). Şi acolo este şi minunea cu corbul ce l-a hrănit pe Ilie lângă pârâul Cherit (I Regi 17, 6).
Domnul Dumnezeu Se îngrijeşte şi azi în chip minunat de copiii Lui. Văduva din Sarepta Sidonului trăieşte şi azi.
Şi trăieşte şi corbul care l-a hrănit pe Ilie. El zboară şi azi cu ajutor pe tot locul pe unde un copil al lui Dumnezeu strigă şi cere ajutor.
Lumea de azi e plină de mizerii, de şomeri, de oameni flămânzi, pentru că au dispărut copiii lui Dumnezeu. Căci copiii lui Dumnezeu „nu duc lipsă de nimic”. Azi nu se mai umple ulciorul văduvei din Sarepta şi nu mai zboară corbul lui Ilie, pentru că flămânzii de azi nu mai sunt copiii lui Dumnezeu, n-au nimic cu Tatăl cel ceresc.
Pentru un copil al lui Dumnezeu, ulciorul se umple şi azi şi corbul zboară şi azi. Mi-aduc aminte. În toamna anului 1932, luptam cu mari greutăţi financiare. Un cambiu de 20 [de] mii lei ne bătea la uşă şi n-aveam nici un leu. Mare strâmtorare. Nu ne rămâne altceva, decât să ne rugăm – zice fratele Marini. Să facă Domnul ceva. Şi ne-am rugat. Iar dimineaţa fratele Marini vine de la Librărie cu vestea că a sosit „corbul”. Venise de la Vidra omul care cumpărase pământul şi adusese restul de bani – chiar 20 [de] mii de lei – înainte de termen cu două luni. Spunea omul că „aşa i s-a nimerit, să plătească acum”.
În orice strâmtorare ar ajunge un copil al lui Dumnezeu, el primeşte ajutor şi scăpare la timp.
Fiecare din noi avem ulciorul văduvei din Sarepta Sidonului. Câtă vreme suntem copiii lui Dumnezeu, El ne pune zilnic în el „untdelemnul” de care avem lipsă. | Continuare »

Un vechi obicei este că aproape toate breslele de oameni îşi au câte un sfânt păzitor. Un sfânt patron şi protector. Spre pildă, corăbierii, încă din vechime, îl au pe Sf. Cristofor etc.
Noi, la Oastea Domnului, Îl avem pe Iisus Biruitorul. El este Păzitorul, Patronul şi Conducătorul nostru. Iar dacă totuşi, pe lângă Domnul şi Mântuitorul nostru, e vorba să avem şi noi un sfânt al Oastei, apoi acela, eu zic să fie Sfântul şi marele Apostol Pavel.
Acum patru ani, în primul congres al Oastei, eu am făcut o rânduială la Oaste: praznicul Duhului Sfânt să fie praznicul cel mare al Oastei. Şi iată, acum mai fac o rânduială: Sfântul Apostol Pavel să fie sfântul Oastei, apostolul Oastei. Sfântul şi apostolul Oastei este Apostolul Pavel, pentru că în şcoala lui am învăţat noi, ostaşii Domnului, ostăşia şi nebunia pentru Hristos.
În şcoala Apostolului Pavel am învăţat şi eu ceea ce i-am învăţat pe ostaşii Domnului. El mi L-a arătat ca nimeni altul pe Iisus cel Răstignit. Şi m-a trimis şi pe mine pe la „romanii”, „corintenii”, „filipenii”, „tesalonicenii” din ţara aceasta, să le vestesc cu tărie pe Iisus cel Răstignit. De la el am învăţat „să mă cheltuiesc şi pe mine însumi” pentru vestirea Evangheliei şi mântuirea altora (II Cor 12, 15).
De la Apostolul Pavel avem duhul Oastei, duhul în care s-a făcut Oastea: dragostea, nebunia, jertfa pentru cauza lui Iisus cel Răstignit. El ne-a strigat mereu că nu vrea să ştie nimic altceva între noi, decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor 2, 2). | Continuare »

Duminică avem prăznuirea tuturor sfinţilor şi de aceea se citeşte evanghelia despre cei ce şi-au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Această prăznuire a sfinţilor este pusă cu învăţătură pentru noi. Să luăm şi noi pildă de viaţă din vieţile lor: „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa, căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt»” (I Ptr 1, 14-16). Asta înseamnă că şi noi putem şi trebuie să mergem pe urmele vieţii sfinţilor. Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor. Şi oare sfinţii cum s-au făcut aleşii şi iubiţii Tatălui ceresc? S-au făcut aşa că mai întâi s-au hotărât să se facă. După această hotărâre, au părăsit lumea (adică păcatele şi plăcerile) şi s-au retras în rugăciune şi, prin rugăciune, au primit darul lui Dumnezeu şi acest dar i-a întărit ca să nu-i mai poată nimeni despărţi de Hristos: nici diavolul cu ispitele lui, nici oamenii (păgânii) cu prigonirile lor. Aşa trebuie să faci şi tu, cititorule. Mai întâi şi întâi trebuie să te hotărăşti pentru o viaţă nouă, apoi îndată să te retragi din lume, adică din păcate, şi, îngenunchind în faţa Mântuitorului, să zici: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, de acum înainte vreau să intru în slujba Ta, vreau să pun în slujba Ta toate puterile mele sufleteşti şi trupeşti: mintea, inima, gândurile, mâinile, picioarele, gura, ochii, banii, averea… Întăreşte Tu, Doamne, hotărârea mea, cu darul şi ajutorul Tău”… Aşa făcând, darul lui Dumnezeu te va întări, ca să-l poţi birui pe diavolul şi să poţi suferi orice pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru sufletul tău. | Continuare »

E Duminica Mironosiţelor. Praznicul amintirii femeilor care au stat în slujba lui Hristos, de cum au fost câştigate pentru lucrul Domnului între oameni şi până în clipa cea din urmă a vieţii lor. Acolo la poalele crucii, le găsim în ceasul de cumplită încercare, când şi apostolii se răsfiraseră, se ascunseră de frica iudeilor. Ele au rămas credincioase până la moarte. Şi după moarte, ele se prind să ducă miruri bine mirositoare, ca să ungă trupul Domnului. În dimineaţa măreţei zile a Învierii, femeile aleargă întâi la groapă.
A lor a fost şi răsplata de a-L vedea ele întâi pe Mântuitorul înviat şi de a putea duce solia sfântă tuturor celorlalţi.
Pildă strălucitoare şi îndemn femeilor cum se pot face ostaşi ai lui Hristos.
Mai mult chiar decât bărbaţii, sunt chemate femeile să ajute lucrul Domnului în lume. Cu firea lor mai gingaşă, cu simţămintele lor mai blânde, cu dragostea lor mai caldă, ele se potrivesc neasemănat mai bine să între în oastea lui Hristos, pentru a ajuta înnoirea vieţii religioase a neamului nostru.
Ce nu poate face în lume o femeie cu bunătatea ei? Din cel mai dârz şi aspru bărbat, soţia cuminte poate face un tovarăş de viaţă bun. O mamă religioasă şi plină de dragoste către copiii ei s-a bucurat întotdeauna de binecuvântarea fiilor săi. | Continuare »

Părintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine – pg. 341

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Astăzi când nimic nu mai este sigur, [nici chiar] viaţa (deoarece nu ştii ce surprize poate aduce ziua de mâine), astăzi când atât între indivizi, cât şi între naţiuni ura şi vrăjmăşia este într-o necontenită creştere, astăzi când lumea toată pare că stă pe un imens vulcan în clocot, ce stă gata a şi deschide gura în orice minut, spre a înghiţi totul, un fior de groază mă cuprinde şi din nou îndrept spre tine, iubite frate, o sfântă întrebare: care este reazemul şi mângâierea ta? Vezi bine că toţi şi toate se pot prăbuşi într-o clipă. Şi atunci, care este scăparea ta? În cine-ţi pui nădejdea? Chiar şi cei mai scumpi ai tăi, pe care tu îi iubeşti mult acum, chiar însăşi viaţa ta, şi ea te poate părăsi într-o clipă când poate nici nu bănuieşti. Şi atunci la cine te vei duce? În cine vei nădăjdui? Unde-ţi vei afla odihnă sufletului tău? Într-un singur loc: la Iisus Mântuitorul… Dar Îl cunoşti tu pe acest Iisus? Trăieşti tu zi de zi sub călăuzirea Lui? Ai cunoscut tu pacea Lui sfântă? (In 14, 27; 20, 20). Ai cunoscut tu pe Iisus cel bun şi blând, a Cărui frunte, cu spini încununată, a fost străpunsă, spre a-ţi împărtăşi ţie viaţa şi fericirea veşnică? Ai cunoscut cum sfânta Lui coastă pentru tine a fost străpunsă? Ai cunoscut tu că pentru tine Iisus a dat totul, chiar însăşi viaţa Sa? O, de-ai cunoaşte tu toate acestea! Ai cunoscut tu în Iisus pe singurul tău mântuitor? L-ai luat tu de stăpân şi călăuzitor al vieţii tale? O, de-ai fi făcut aceasta cu adevărat… atunci ai fi în totul un suflet fericit, căci la Iisus şi numai în Iisus e toată fericirea ta!…
„Veniţi-vă în fire – zice Scriptura –, căci sunt între voi unii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” (I Cor 15, 34). Da, mă îngrozesc, iubite frate, gândindu-mă că poate chiar tu, cel ce citeşti aceste rânduri, eşti unul din aceia care încă nu-L cunosc pe Domnul Iisus! | Continuare »

Evanghelia de duminică ne spune cum l-a mustrat Iisus pe Apostolul Toma pentru îndoiala şi necredinţa lui. Acest Toma cu îndoiala lui este pus înaintea noastră cu învăţătură, precum zice şi cântarea bisericească: „Pe Toma l-a încredinţat pentru mântuirea noastră”. Vom cerceta această învăţătură.
Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni ca chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată îi auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi Toma necredinciosule!”. Greşită judecată şi greşită asemănare, căci altfel a fost necredinţa lui Toma şi altfel e necredinţa noastră; altfel a fost îndoiala lui şi altfel e îndoiala noastră.

Toma a avut o îndoială ce-L căuta pe Domnul, Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet, Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului. Toma cu îndoiala lui e pus mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el. Alta a fost necredinţa lui şi alta e necredinţa şi îndoiala oamenilor de azi. De două feluri e necredinţa oamenilor de azi. Unii spun pe faţă că nu cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Aceştia sunt aşa-numiţii atei.

| Continuare »

Părintele Iosif Trifa
„Şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor…”

Aşa ne învaţă praznicul Învierii şi aşa trebuie să facem pentru bucuria Învierii. Să ne gândim ce dar mare şi ce bucurie mare este nouă Învierea lui Hristos: ea ne chezăşuieşte că nu vom rămâne în pământ, ci vom învia şi noi şi vom trece „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. Dar să ne dăm seama câte a făcut şi câte a suferit Hristos pentru acest dar şi pentru această bucurie a învierii noastre. Să nu uităm că darul şi praznicul Învierii noastre a trecut peste Golgota, adică ne-a venit după înfricoşatele şi sfintele patimi ce le-a suferit Hristos pentru noi. Să nu uităm Crucea, cuiele, batjocorile, sângele şi suferinţele ce le-a răbdat Hristos pentru noi toţi, ca să ne facă pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă.
Creştinilor! Să ascultăm chemarea Învierii: să iertăm toate pentru darul şi bucuria învierii noastre. Să iertăm toate micile noastre împărecheri şi zavistuiri pentru marile şi înfricoşatele suferinţe ce le-a răbdat Hristos pentru noi.
Învierea lui Hristos ne-a făcut pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă. „Să umblăm”, dar şi să trăim ca „fiii luminii şi ai învierii”.

Dar să luăm aminte, căci îndemnul Paştilor: „Să iertăm toate pentru înviere şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor”… strigă parcă anumit pe noi românii. | Continuare »

Părintele Vasile Ouatu

Cu adevărat, cel ce a dus o viată plină de păcate şi care, ca fiul risipitor, s-a dezmeticit, căci a văzut prăpastia în care se afun¬da, şi a venit iarăşi la Dumnezeu şi Biserica Sa nu poate să mai fie tovarăş cu cei ce încă îşi duc o viaţă fără de Dumnezeu. El s-a sculat din ticăloşia în care se afla. El nu mai are ce căuta în locul de pierzanie pentru suflet.
În zadar îl vei mai căuta în acele locuri. În zadar vei întreba de el pe foştii săi tovarăşi, căci toţi îţi vor răspunde: „S-a sculat, numai este aici!”.
O, fratele meu, tu care duci în¬că o viaţă fără de Dumnezeu şi stai departe de Biserica Sa, tu până când zăboveşti în calea pier¬zaniei?
Tu nu vrei să te scoli şi să te ridici din starea de păcat şi tică¬loşie sufletească în care te afli?
Nu vrei tu să-ţi părăseşti to¬varăşii cei răi, care te duc la moar¬tea trupească şi sufletească?
Până când încă zăboveşti? Nu amâna pentru altă dată, că va fi prea târziu.
Scoală-te, fratele meu! Părăse¬şte calea păcatului şi vino la Domnul.
Nu te mai uita înapoi la viaţa pierdută, ci uită-te numai înainte, la viaţa şi bucuria pe care Hristos ţi-o făgăduieşte. Haide, ridică-te şi vino în Oastea Domnului Iisus!
Hristos a murit pentru păcate¬le tale, dar azi Hristos a înviat, pentru ca ţie să-ţi dea biruinţa asupra morţii şi asupra păcatului.
Fă-ne, frate, bucuria ca azi să-i auzim pe tovarăşi tăi de altădată că tu nu mai eşti cu ei, ci te-ai sculat şi-n Oaste ai intrat.
Hai, frate! Hristos e cu noi. El ne dă putere.

«Ostaşul Domnului» nr. 1 / 15 apr. 1934, p. 7

Aşa zice una din cântările bisericeşti ale Învierii şi în această preafrumoasă cântare este pusă o învăţătură de mare însemnătate pentru noi creştinii. Învăţătura este aceasta: să ne dăm seama despre jertfa Mântuitorului. Să cădem plângând la picioarele Crucii, dându-ne seama că pentru noi a suferit, a murit şi S-a îngropat Mântuitorul Hristos. Prin această dare de seamă sufletească trebuie să simţim apoi cum şi „omul nostru cel vechi şi păcatele lui cu Hristos împreună se răstigneşte” (Rom 6, 6), moare, se îngroapă şi apoi învie întru Hristos ca o făptură nouă (I Cor 5, 17), iertată şi mântuită. Şi noi trebuie să trecem aşadar printr-o moarte a noastră, ca să înviem împreună cu Hristos. Dacă tu n-ai înţeles şi n-ai trecut prin această moarte a ta, atunci tu n-ai înţeles nici darul învierii şi n-ai luat „putere” dintr-însul.
„Cu Hristos împreună m-am răstignit – zice Apostolul Pavel – şi de acum nu mai viez eu, ci Hristos care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Gal 2, 20). „Deci dacă aţi murit şi v-aţi sculat împreună cu Hristos, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima, pofta cea rea, mânia, iuţimea, hula, întru care oarecând vieţuiaţi. Nu grăiţi minciună şi, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă întru cel nou” (Col 3, 1-11). | Continuare »

David Bălăuţă Ioan

Eu sunt învierea şi viaţa. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor! (Apoc 1, 18). Cine crede în Mine nu va muri niciodată (In 11, 25-26)

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru noi” (I Ptr 1, 3-4).

Bucuraţi-vă, popoare! Săltaţi de veselie, toţi credincioşii Domnului! Astăzi a înviat Cel ce este viu în vecii vecilor, moartea n-a avut nici o stăpânire asupra Lui. Iisus Mântuitorul este viu şi, împreună cu El, sunt vii toţi copiii Lui. Moartea a fost înghiţită de biruinţă (I Cor 15, 54). Nu mai este moarte pentru cei credincioşi (Rom 8, 30). O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi! (Is 35, 10).
Prin învierea lui Iisus din morţi, noi suntem mai mult decât biruitori asupra lumii şi păcatului (I In 5, 4). Domnul Dumnezeu a binevoit să ne cheme la părtăşia cu Fiul Său şi ne-a dat arvuna Duhului (II Cor 5, 5) şi viaţă veşnică. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa (In 5, 14, 4).
Noi Îi iubim pentru că El ne-a iubit întâi (I In 4, 19). Căci pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi (Rom 5, 6), dându-Şi viaţa pentru noi (I In 4, 10). Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Care ne-a fost dat (Rom 5, 5).
Fratele meu, vino şi tu, de praznicul Învierii, la crucea lui Iisus, ca să învii la o viaţă nouă. Învierea credinciosului înseamnă viaţă în Dumnezeu; tărie, dar şi putere prin Hristos. | Continuare »

„Eu n-am cruţat – zice Domnul – nici chiar pe Fiul Meu cel iubit, ci pentru voi toţi L-am dat pe Dânsul (Rom 8, 32)

Intrăm în Săptămâna Patimilor. Cu un fel de evlavie şi duioşie trec aproape toţi creştinii prin săptămâna aceasta. Şi cele mai împietrite inimi se înduioşează în faţa înfricoşatelor chinuri ce le-a suferit Mântuitorul. Eu însă cutez a spune că cei mai mulţi creştini sunt departe de a simţi ceea ce trebuie simţit în săptămâna aceasta.
Săptămâna cea Mare ne aduce cea mai dulce veste din câte s-au auzit cândva pe acest pământ, dar în acelaşi timp şi cea mai plină de cutremur, de înfricoşare şi de răspundere sufletească.
Săptămâna cea Mare ne aduce vestea cea dulce că Iisus a murit pentru noi, pentru iertarea noastră şi mântuirea noastră. Ne aduce îndeosebi vestea cea scumpă despre dragostea cea nemărginită cu care ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci” (In 3, 16). „Întru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ispăşire pentru păcatele noastre” (I In 4, 10). „Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Sa spre noi că, încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom 5, 8).
Cât de mult ne-a iubit şi Dumnezeu-Fiul! „El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is 53, 5). El a murit pentru noi.
Ce veste dulce şi scumpă este aceasta, dar în acelaşi timp şi plină de cutremur şi răspundere sufletească. Jertfa Crucii a ieşit nu numai din dragostea lui Dumnezeu, ci şi dintr-o trebuinţă a mântuirii noastre. | Continuare »

Cum înţelegi tu această jertfă?

Jertfa Crucii este temeiul şi temelia mântuirii noastre, de aceea spunea Apostolul Pavel pe tot locul că „predică pe Hristos cel răstignit” şi „se laudă în crucea Domnului”. Dar jertfa Crucii numai atunci poate fi mântuitoare de suflet, dacă înţelegem trei lucruri: ce înseamnă Crucea, ce ne dă Crucea şi ce cere de la noi Crucea?
Ce înseamnă Crucea? Crucea înseamnă să-ţi dai seama despre darul cel mare al dragostei şi iertării dumnezeieşti. La picioarele Crucii, tu, cititorule, trebuie să te simţi mai întâi apăsat şi doborât de păcatele tale, trebuie să te simţi un Adam izgonit în noaptea şi iadul pierzării, ca apoi să-ţi dai seama că nimeni şi nimic nu te poate scăpa din pierzare, decât jertfa lui Iisus. La picioarele Crucii trebuie să-ţi dai apoi seama că păcatele tale bat cuie în mâinile şi picioarele lui Iisus şi omoară pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea, tu trebuie să plângi păcatele tale şi să începi a urî din tot sufletul tău păcatul.
Ce ne dă Crucea? Tot darul mântuirii noastre, toată pacea, toată puterea şi toate bunătăţile noastre sufleteşti izvorăsc din jertfa Crucii. Întrebaţi despre acest adevăr pe tâlharul din dreapta lui Iisus, care mai întâi a gustat din acest izvor. Crucea a zdrobit şi „capul şarpelui”, adică pe diavolul. În vremea lui Faraon, israelitenii şi-au stropit uşile caselor cu sângele Mielului de Paşti şi, prin acest semn, au scăpat de moarte şi de jugul lui Faraon. Aşa ne scapă şi pe noi sângele Crucii şi ne dă darul şi puterea să-l biruim pe satana.
Ce ne cere Crucea? Scripturile ne spun apriat ce cere de la noi Crucea. | Continuare »

(«Familia Creştină» nr. 2, din iulie 1941, pg. 1)

Cea mai mare fericire pentru o familie este să-L aibă pe Hristos. Dar nu numai pe un timp oarecare, ci pentru totdeauna, ca Stăpân, Cârmuitor, Domn şi Mântuitor. Ce minunat! Hristos în familie. Nu există nici o casă, nici o colibă, nici un bordei, oricât de sărăcăcioase ar fi ele, unde Hristos să nu poată intra. Fiindcă El nu se uită la înfăţişarea din afară a casei, ci la inima cere-I deschide. Şi, dacă El este bucuros să intre în coliba inimii noastre, tot aşa El vrea să intre şi să rămână şi în casa noastră, în familia noastră, pentru a ne face cel mai mare bine ce ni s-ar putea face: să ne facă pe toţi fericiţi.
Sunt atâtea familii unde, mai înainte, certurile, neînţelegerile, sudalmele şi răutăţile se ţineau lanţ. Case unde se trăia ca-n iad. Când au primit însă pe Hristos, totul s-a schimbat. Pacea, bucuria, bunăînţelegerea, răbdarea, îngăduinţa au luat locul celorlalte.
Ce fericire ca Însuşi Dumnezeu să locuiască într-o familie! Dacă Hristos e la cârmă, noi ne vom afla în siguranţă şi pace în orice vreme. Cu El împreună, marea vieţii va fi tre-cută cu bine.
Hristos în familie!
Gândindu-te la acest lucru, amintirile ni se duc la casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria, din Betania. Ne gândim la prima zi când Mântuitorul a trecut pragul casei lor, a vorbit cu ei, le-a împărtăşit gândurile inimii Lui şi le-a dăruit dragostea Lui, iar ei, la rândul lor, le-a dat-o pe a lor.
Astfel, din prima zi ei L-au cunoscut. L-au iubit şi le-a rămas prieten al casei şi al vieţii lor întregi… De acum, casa lor era pururi deschisă pentru El. Îl aveau la inimă, Îl iubeau. Şi aveau de ce. De când L-au cunoscut, viaţa lor a fost binecuvântată în chip deosebit. Când au avut o întristare, El i-a mângâiat; bucuria El le-a sfinţit-o; urâtul şi plictiseala au plecat de când El le-a trecut pragul. Bucuria lor cea mai mare era să-L aibă pe El în casa lor, să-L privească, să-I asculte cuvântul. Maria, mai ales, când venea Domnul, ştia să lase totul şi să-I asculte cuvintele pline de har. Şi ascultarea ei a rămas ca o pildă veşnică pentru toţi cei credincioşi. „Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Lc 10, 42). | Continuare »

Arhim. Scriban

În vechile noastre poveşti se află zugrăvite chipuri ciudate de oameni-neoameni, făpturi care parcă ar fi fost ca noi după înfăţişare, dar cu apucături sălbatice şi cu puteri neînchipuite. Poveştile le-au zis căpcăuni, adică nişte dihănii care sunt mai mult altceva decât oameni, jigănii cumplite, fioroase şi primejdioase.
Închipuiri, ar zice cineva. Mintea omului a născocit de la ea şi a plăsmuit povestiri cu făpturi care n-au fost.
Cu toate acestea, când noi stăm şi privim nu chipul, ci faptele omului de azi, de atâtea ori eşti ispitit să zici: „Acesta e neom!”. În adevăr, sunt între noi fiinţe cu chip omenesc, [dar] cu apucături atât de sălbatice şi de cumplite, atât de abătute din croiala firească a omului, încât cu dreptul ar fi să spui: „Şi este acesta om, fiindcă seamănă a om? Numai chipul lui e de om, iar încolo…”.
Atunci nu ar fi cu dreptul să le zicem acestora căpcăuni?
Ba cu tot dreptul. Când vezi la ei fapte şi pofte care nu pot fi ale omului obişnuit, când vezi cum colcăie în ei ca un cazan de patimi, când vezi cum spumegă să facă una mai rea decât alta, când îi vezi că n-au astâmpăr de a săvârşi răutatea – că aceasta este cea mai mare dulceaţă a lor –, atunci ce să spui? Aceştia sunt căpcăuni, fiinţe din alt aluat, care doar chipul de om îl au.
Doamne, multe dihănii de acestea mai sunt! Doamne, cât s-a înmulţit lifta lor! Doamne, câte veşti ne vin despre oameni care trăiesc ca turbaţii, care şi au poftele cele mai turbate!
Citeşti că şi în alte vremuri au fost astfel de chipuri, că lumea niciodată n-a fost lipsită de ticăloşi, de fiarele cu chip de om; dar nu s-a mai pomenit să răsară aşa de mulţi dintr-odată ca acum, să împânzească zările cu mulţimea lor. De câte ori deschizi o foaie cu veştile zilei, dai mai întâi de ei. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 6 apr. 1924, p. 3

Acum luni avem praznicul Buneivestiri, adică Vestea cea bună ce i-a adus-o îngerul Gavriil Preacuratei Fecioare Maria când i-a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… că, iată, Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus”. (Citiţi pe larg la Evanghelistul Luca, cap. 1).
O, de ce dar mare s-a învrednicit Preacurata Fecioară Maria! Nimeni din muritorii pământului nu s-a învrednicit de un dar aşa mare şi sfânt. Fecioara Maria petrecea o viaţă sfântă de rugăciune şi peste această viaţă S-a pogorât darul Sf. Duh şi vestea cea bună a naşterii Mântuitorului. Cu credinţă şi cu smerenie a răspuns Sfânta Fecioară la vestea ce i-a adus-o îngerul Gavriil; şi peste această credinţă şi smerenie s-a pogorât darul Sfântului Duh. De la început şi până la sfârşit, viaţa Preacuratei a fost o viaţă de rugăciune, de curăţenie, de smerenie, de iubire, de lacrimi, de suferinţe… şi până la sfârşitul veacurilor, neamurile pământului vor ferici pe Sfânta Fecioară, cântând cu vorbele ei:
„Măreşte, suflete al meu, pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire cel Puternic şi Sfânt Numele Lui” (Lc 1, 17-49).
Dar, pe lângă fericirea şi cinstea ce i se cuvine Fecioarei Maria, să luăm şi pildă de învăţătură. Vestea cea bună a unui Mântuitor ţi se aduce şi ţie, iubite cititorule. Domnul vrea să se pogoare, să intre şi în sufletul tău, în viaţa ta, în casa ta… | Continuare »