Comori Nemuritoare

De-ai lua pe umăr crucea, după Domnul de-ai porni,
fericire, fericire nici nu ştii câtă-ai găsi! (bis)

În a’ vieţii clipe grele, când din greu ai suspina,
mângâiere, mângâiere nici nu ştii câtă-ai afla! (bis)

De-ai zăcea zdrobit în chinuri, te-ar scula şi sprijini,
alinare, alinare ne-ncetat ţi-ar dărui. (bis)

Iar de-ai fi stăpân pe lume şi pe aurul din ea,
bucuria, bucuria ce-ţi dă crucea n-ai avea. (bis)

Vino, ia-ţi pe umăr crucea şi-L urmează pe Iisus,
veşnicia, veşnicia îţi va fi lumină Sus. (bis)

Să cântăm Domnului, nr. 40

A doua vorbire a fratelui Ioan Opriş de la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976

[…] Fraţilor dragi, permiteţi-mi să vă citesc şi câteva cuvinte din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni. Mă voi opri numai asupra unui verset sau două. Zice aşa la capitolul 3, începând cu versetul 13: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă. Dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte…”. Fratele meu, tu te arunci spre ce este înainte? Da, numai aşa poţi să te arunci spre ce este înainte: uitând cele din urmă. „…Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Iisus?”. Şi mai sus puţin, ne-a spus: „Pe toate le socotesc gunoaie, ca să-L câştig pe El, ţinta”. „Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi…” Ce gând? Să ne aruncăm în luptă!
„Şi, dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel. Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ. Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.”
[Mă opresc] asupra versetelor 18 şi 19: „Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”. Abia de câteva zile am avut Înălţarea Sfintei Cruci, praznicul Sfintei Cruci. Şi despre Cruce s-a vorbit mereu şi se vorbeşte mereu. Şi acum, cuvintele acestea ne spun acelaşi lucru: „…sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos”. N-aţi vrea şi frăţiile voastre, şi eu, şi toţi… şi surorile, şi toţi să ştim care sunt vrăjmaşii Crucii? | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Torceşti – 29 iulie 1984

Mântuitorul a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, aceluia îi spun ce trebuie să facă. Cel dintâi lucru este să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze. Şi unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”.
Deci, cel dintâi lucru pe care îl cere Domnul este lepădarea de sine, adică naşterea din nou. Omul cel vechi trebuie să se prăbuşească la picioarele Domnului. Omul cel orb în păcate, cel surd în neascultare, cel îngheţat şi mort în felul deşert de fărădelege în care se trăieşte obişnuit în păcatul lumesc, acela trebuie să moară şi să se nască un om nou, care v-a fi vrednic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Aceste lucruri sunt aşa de cunoscute! Sfânta noastră Biserică, printre Tainele sale, are Taina Pocăinţei. Taina Pocăinţei asta este: naşterea din nou, lepădarea de sine, întoarcerea la Dumnezeu şi începutul unei vieţi noi.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că acest cuvânt se spune răspicat acum. Şi dovada că au fost suflete care au ascultat de acest cuvânt şi au trecut prin această minunată transformare este şi faptul că noi suntem aici adunaţi acum în număr aşa de frumos, mărturisind acest lucru şi prin dragostea faţă de Dumnezeu, şi prin adorarea faţă de Mântuitorul nostru, şi prin ardoarea cu care sufletele noastre ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Prin lacrimile care ne umezesc ochii noi dovedim că această minune s-a făcut în viaţa noastră şi că am trecut prin această minune a naşterii din nou, care ne-a deschis ochii să vedem o altă realitate: lumea cea nouă şi minunată a Împărăţiei lui Dumnezeu, care îl transformă pe om şi îl face un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om harnic, un om cinstit, un om respectuos, un om demn, un om superior, un om vrednic de cinste, de respect, de demnitate în faţa tuturor, care prin viaţa lui dovedeşte că este cu adevărat nou şi cu adevărat superior. Asta o face Hristos în viaţa noastră în clipa când ne întoarcem la El. Şi numai cine a ajuns în felul acesta dovedeşte că a trecut prin naşterea din nou, adică prin acea lepădare de sine care înseamnă moartea păcatului şi învierea credinţei.
Domnul Dumnezeul nostru să ne binecuvânteze pe noi toţi cu împlinirea acestui lucru, pentru că aceasta este, pentru noi, cel dintâi pas şi garanţia că într-a¬devăr facem parte din Biserica cea Vie a lui Hristos, care, în clipa venirii Lui, v-a fi luată cu El ca o mireasă cu mirele ei. | Continuare »

Hotărât! Cineva ar putea zice că noi prea abuzăm cu predica de­spre Iisus cel Răstignit. Ar putea zice cineva: „Ce-mi tot cântă ostaşii ăştia despre Iisus cel Răstignit, căci doar crucea Domnului Hristos o am şi eu pe casă, o am în casă şi o fac în toate rugăciunile mele… Aşa îmi vorbesc oamenii ăştia despre Iisus Hristos de parcă eu aş fi din Africa…”.

Şi – trebuie să o recunoaştem – omul are completă dreptate. Cre­dinţa în Domnul Iisus Hristos a rămas pe tot locul. Semnele ei se văd pe tot locul. Dar – durere – numai semnele. Urmele şi roadele ei, prea puţin. În toate părţile, mai mult semnele din afară: cruci, rugi, închinări, dar miezul, sâmburele s-a cam pierdut.

Cruce pe casă – sudalmă în casă. Cruce în drum – păcate pe drum. „Doamne, Doamne” din gură – păcate în bătătură.

Crucea e semnul nostru cel mai scump; este semnul credinţei noa­stre în Jertfa scumpului nostru Mân­tuitor. Numai că acest semn trebuie să fie plin de putere, de viaţă, de biruinţă. Crucea înseamnă credinţă şi biruinţă şi cu ea trebuie să trăim biruinţa pe care ne-a asigurat-o Mântuitorul (In 16, 33). Altcum rămânem în judecata acelui străin care, cercetând viaţa noastră reli­gioasă, şi-a însemnat, la sfârşit, cu­vintele: „Viaţa religioasă a românilor este plină de cruci şi… de păcate”.

Dacă e ceva ce ne trebuie nouă românilor, e tocmai aceasta: adân­cirea credinţei noastre în Domnul Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Ne trebuie adâncirea acelui „Nume” de la Faptele Apostolilor 4, 12: „Căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.

Potrivit tradiţiei, Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii şi înălţării ei cu trupul la cer. Acesta a fost ţesut de Maica Domnului din păr de cămilă. Până în secolul al IV-lea, Brâul s-a păstrat la Ierusalim. Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare (379-395), aduce Cinstitul Brâu la Constantinopol în 395.
În sec. al X-lea, în urma vindecării sale miraculoase, împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, a brodat Brâul cu fir de aur şi l-a reaşezat în racla dăruită de împăratul Arcadie. Evenimentul reaşezării Brâului în raclă este pomenit, în calendarul ortodox, la 31 august.
Mai târziu, în secolul al XIII-lea, trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian iau Brâul de la Constantinopol. În secolul XIV, cneazul sârb Lazar I (1372-1389) dăruieşte Brâul mănăstirii Vatoped, din Muntele Athos. După cercetările altora, acest Brâu a fost dăruit mănăstirii de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355).
Între anii 1512 şi 1520, domnitorul Tării Româneşti, Neagoe Basarab, a înnoit încinta mănăstirii Vatoped şi a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”. Acesta a fost reparat în 1794 tot cu ajutoare româneşti, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit paraclisului o nouă catapeteasmă. | Continuare »

Cuvânt la Tăierea Cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul – Sf. Ioan Gură de Aur

AŢI VRUT SĂ VĂ VESELIŢI… – Traian Dorz

Adevăratul trimis – Traian Dorz

VIAŢA SFÂNTULUI IOAN BOTEZATORUL

Poezii: ÎN LUME-AICI; SĂ NU TACĂ

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN – Sf. Teofan Zăvorâtul

Vindecarea lunaticului – Pr. Constantin Galeriu

Tămăduirea fiului lunatic – Sf.Ioan Gură de Aur

Evanghelia despre slăbiciunea necredinţei şi puterea credinţei – Sf.Nicolae Velimirovici

Sărbătoarea Sfânta Maria sau Adormirea Maicii Domnului.

Despre Adormirea Maicii Domnului nu găsim date în Sfintele Evanghelii, ci numai în tradiţia Bisericii. Sfânta Maria sau Adormirea Maicii Domnului este tratată în scrierile a patru părinţi orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului şi Sfântul Ioan Damaschin.

Aici predica Părintelui Constantin Galeriu

Lidia Hamza

Ți-e marea-nvolburată
Și vântu-ți bate rău?
Ți-e barca răsturnată
Și pierzi curajul tău?

Tu ține-ți mai aproape
Privirea-n ochii Lui,
Căci pasul tău pe ape
E-n mâna Domnului.

Când valul se ridică
Spre cerul fioros,
– Aici sunt! vrea să zică
Cu glasul blând Hristos.

Sunt Eu, tu nu te teme
Nu te-ndoi-n furtuni,
Stăpân sunt peste vreme,
Stăpân peste genuni.

Dă-mi mâna cu credință
Și nu privi la val,
Că toate-s cu putință,
Când te încrezi total.

O tu, sărmane suflet,
Nu te opri din mers,
Pe ape-oricărui umblet
Și urma i s-a șters.

Dar când te-ncrezi, minunea
Rămâne până-n veci
Și urma ta străluce
Prin orice ape treci.

Căci Domnul ce de mână
Te prinde în răscruci,
Va străluci-n furtună
Și-n El și tu străluci.

Traian Dorz, Hristos pâinea noastră

„După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, zăresc pe Iisus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat.“

Hristos poate realiza imposibilul.
Dar şi ai Săi, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu El, prin Harul Său au putut şi vor putea realiza şi ei lucruri socotite omeneşte imposibile, ca Domnul lor Iisus.
Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-12 etc.).
Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel.
Sfântul Pavel spune: «Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semne-lor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt» (Rom. 15, 18-19).
«Pot imposibilul cu Hristos», spune el (Filip. 4, 13).

«Cu Dumnezeu fac mari isprăvi» — a spus demult şi David. Căci puterea lui Dumnezeu a fost mereu aceeaşi şi ajutorul Său a făcut totdeauna uriaşi pe cei care s-au bucurat de El. Aşa a putut David să spună spre slava lui Hristos: «Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară din toate părţile» (Ps. 3, 6).
«Împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă!» — a spus Sfântul Petru, care adesea a avut de luptat cu el şi a ajuns un mare biruitor (1 Petru 5, 8-9).
«Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!» — spune şi Sfântul Iacov la fel (Iac. 4, 7).
Pentru că în Hristos toţi aceştia au reuşit să realizeze ceea ce, în mod normal, pentru oameni este socotit imposibil (Luca 10, 17-20). | Continuare »

Traian Dorz, Cântările dintâi

Stânca Vieţii e scparea
care-n lume s-a adus
pentru cei pierduţi în valuri,
pentru cei fără Iisus.

Stânca Vieţii e Golgota,
e Iisus cel Răstignit,
El ne-a scos din valul lumii,
Jertfa Lui ne-a mântuit.

Urle marea-nfuriată,
zboare valurile-n sus,
noi suntem pe Stânca Vieţii
şi ne apără Iisus.

Voi, pe care valul lumii
încă tot nu v-a răpus,
apucaţi spre Stânca Vieţii,
mântuirea-i în Iisus.

Ridicaţi spre El privirea
şi-n al vieţii trist apus,
El e unica salvare
Stânca Vieţii e Iisus.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători

„Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor…“ (Matei 17, 1-2).

Pentru ce a luat Domnul cu Sine numai pe cei trei Apostoli? Pentru că ei întreceau pe toţi ceilalţi.
Petru se deosebea şi prin aceea că iubea foarte mult pe Domnul, Ioan prin aceea că era foarte iubit de Domnul, iar Iacov prin răspunsul ce-l dăduse împreună cu fratele: „Putem bea paharul“ (Matei 20, 22). Şi, în afară de aceasta, prin fapta sa, căci Iacov, într-adevăr, a făcut ceea ce adeverise prin acel răspuns, pentru că el a fost atât de nesuferit pentru iudei, încât Irod a crezut că-şi va dobândi cinstea lor, dacă-l va omorî (Fapte 12, 1-3).

Dar pentru ce a îngăduit Domnul să se arate Moise şi Ilie?
S-ar putea aduce multe motive, dar primul este următorul: Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alţii că este Ieremia sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnaţi dintre trimişii dumnezeieşti ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul şi slujitorii Săi şi pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu. La acest motiv se mai adaugă şi al doilea, că iudeii deseori înfruntau pe Hristos că încalcă Legea şi huleşte pe Dumnezeu, pentru că El Îşi însuşea vrednicia dumnezeiască, pe care, ziceau ei, nu o merita. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditații la Apostolul duminicii a 8-a după Rusalii)

Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloiei că între voi sunt certuri. (I Cor. 1, 11)

 Nimic pe lumea asta nu oate rmâne ascuns: nici dragostea, nici ura; nici binele, nici răul; nici ce este plăcut lui Dumnezeu, nici ce Îi este neplăcut Lui.
Dacă cineva se află să facă un păcat, se află îndată şi altcineva să-l vadă şi să-l spună.
De fiecare dată, când un suflet este ispitit să cadă în vreun păcat, cel care vede căderea aceasta, sau numai i se pare că este o cădere, va fi şi el ispitit să vorbească despre ea.
Cel care cade în prima ispită nu trebuie să se supere pe cel care, din vina sa, cade şi el într-a doua ispită.
Dar acela care vede pe fratele său căzând nu trebuie nici să râdă, nici să se bucure, cum de fapt se întâmplă de cele mai multe ori când cade cineva… Ci să alerge să-l ajute, ca să se scoale şi să se spele de noroi sau de sânge…
Mântuitorul spune aşa: Dacă fratele tău păcătuieşte, du-te şi mustră-l între tine şi el singur.
Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău… Dar dacă nu te ascultă mai ia cu tine unul sau doi inşi…
Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii.
Şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş (Matei 18, 15-17).
„Ai Cloiei“, din Corint, aşa trebuie să fi făcut. Au văzut că starea de acolo a ajuns foarte rea. Poate că vor fi mustrat păcatul pe care îl vedeau, dar fără nici un folos. În loc ca acei care-l făceau să se îndrepte, vor fi sărit la ei cu învinuiri şi cu mustrări: că n-au dragoste să acopere… că n-au drept să judece… Şi altele de felul acesta, cum se întâmplă şi acum atât de des…
Dar ei au ascultat de Cuvântul Domnului şi n-au acoperit păcatul, până când n-ar mai fi putut fi nici o salvare. Ci s-au dus îndată să spună, nu la lume, pentru a se vorbi de rău lucrarea Domnului, ci la Apostolul lui Dumnezeu, care trebuia să ştie aceste lucruri, pentru a face totul ca ele să fie îndreptate.

Ce bine este când, într-o biserică, într-o adunare, într-o familie, mai sunt şi suflete care nu se lasă ispitite. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
…La Cuvântul Evangheliei despre care s-a amintit mereu în toată seara aceasta aici am vrea să ne mai gândim, încă la câteva lucruri:
I. că orbii au fost vindecaţi când au crezut;
II. că orbii s-au întors înapoi nu cum s-au dus… ci văzând;
III. că orbii erau doi, nu numai unul;
IV. că Iisus le-a spus, după ce i-a vindecat, să nu spună nimănui.

Asupra acestor lucruri am vrea, dacă ne mai permite inima şi mintea noastră mai poate înregistra ceva, [să medităm], să ne mai gândim la ele.
Despre orbie s-a vorbit mereu şi mereu, şi mereu… Ea-i cea mai dureroasă boală dintre toate celelalte. S-a vorbit apoi şi despre orbirea cealaltă, a sufletului, că ea-i şi mai periculoasă decât orbirea corpului. S-a vorbit despre aceste lucruri mereu.
Acum am vrea să mai amintim numai că:
I. Iisus i-a vindecat pentru că ei au avut credinţă.
– Credeţi voi?
– Credem, Doamne!
– Fie după credinţa voastră!
Şi ei s-au vindecat, dovadă că ei au crezut.
Când Domnul Iisus, Care are toată puterea în cer şi pe pământ, le-a spus aşa, ei s-au vindecat.
Odată Domnul Iisus a fost în Nazaret, în satul în care El a fost crescut. Se spune că acolo El n-a putut să facă nici o minune, din pricina necredinţei lor, pentru că pentru ei El nu era Dumnezeu. El era „feciorul lui Iosif”, „feciorul tâmplarului” şi de aceea, fiindcă ei nu au crezut, Dumnezeu nu a putut face nici o minune între ei. | Continuare »

Lidia Hamza

Doamne, vezi-mi ochii mei
Dacă-au dragoste în ei,
Dacă drept cărarea ţin
Şi-n lumină, şi-n suspin.

Doamne, caută-n ochii mei
Şi măsoară cu temei,
Cât sunt ei de-nlăcrimaţi
Când privesc cu drag spre fraţi.

Doamne, simte-mi ochii mei.
Sunt ei blânzi sau sunt mişei?
E din naştere păcat?
Sau mi-a fost pe veci iertat?

Doamne-ntoarce ochii mei
Din lumina lor să-Ţi iei
Câtă slavă pot s-adun,
Câtă rugă pot să spun.

Căci din ochii mei, Iisus,
Vezi de-i sincer tot ce-am spus
Dar, nainte, dacă vrei,
Pune-Ţi Mâna peste ei.

Ca să văd apoi curat
Chipul Tău adevărat
Şi să cred în Tine-n veci
Prin oricâte-ai să mă treci…

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz, consemnată în Strângeţi firimiturile, vol. IV

Fariseii, spune Cuvântul lui Dumnezeu că stăteau şi ei acolo la masă când Mântuitorul i-a zis slăbănogului: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Şi au început să cârtească între ei: „Cum poate omul acesta să hulească? Cine poate să ierte păcatele, decât numai unul singur, Dumnezeu?”. Stăteau şi ei acolo.
Când erau nişte oameni curioşi care n-auziseră şi nu cunoscuseră Cuvântul lui Dumnezeu, [fariseii], în faţa Domnului, au început să cârtească, să învinovăţească, să judece, să dispreţuiască Cuvântul lui Dumnezeu. Când s-au dus înapoi, ei nu mai erau nevinovaţi; ei erau vinovaţi de neascultarea şi de împotrivirea [faţă de] Cuvântul lui Dumnezeu.
Când am venit la Domnul Iisus, noi eram păcătoşi, e adevărat. Dar nişte păcătoşi care aveam dezvinovăţire înaintea lui Dumnezeu. Nu-L cunoscusem pe Dumnezeu. Păcătuisem în spatele lui Dumnezeu. Păcătuisem în afara lui Dumnezeu; în umbra lui Dumnezeu; în necunoaşterea lui Dumnezeu. Dar după ce am venit la Domnul, am auzit Cuvântul Său cel Sfânt şi poate că ne-am predat şi ne am hotărât pentru El, şi am trăit ani de zile în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, dar după aceea ne-am întors de la Dumnezeu, atunci n-am mai păcătuit în spatele lui Dumnezeu, în necunoaşterea lui Dumnezeu. Am păcătuit în faţa lui Dumnezeu, în cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi nu ne-am mai întors nevinovaţi, nici dezvinovăţiţi de păcatele noastre, ci învinovăţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Iisus a zis: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: «Vedem!», de aceea păcatul vostru rămâne”. Cine păcătuieşte fără să-L fi cunoscut pe Dumnezeu are dezvinovăţire, pentru că este scris: „Dumnezeu nu ţine seama de vremile de neştiinţă”. Dar cine păcătuieşte după ce s-a întors la Dumnezeu nu mai are nici o dezvinovăţire.
De aceea cine vine în adunare şi-i însoţit de acei doi îngeri, el aude Cuvântul lui Dumnezeu şi este scris. Când se întoarce de la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, cei doi îngeri îl însoţesc. Şi, dacă omul ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi l împlineşte (mergând de la auzirea lui), şi se întoarce hotărât să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, îngerul din dreapta spune: „Binecuvântat să fii tu, cel care asculţi Cuvântul lui Dumnezeu!”. Şi îngerul din stânga spune: „Amin”. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Într-o casă de oameni săraci şi lipsiţi, un copilaş auzi pe bunică-sa citind în Istoria biblică despre corbul ce aducea de mâncare lui Ilie proorocul.
– Bunică dragă, – zise copilul – să deschidem şi noi uşa, să ne aducă şi nouă ceva corbul!
Bunica încerca să-l dezmintă pe copil, dar copilul nu şi nu, ci să se deschidă uşa.
Bunica îi făcu pe voie şi deschise uşa, cu toate că era iarnă şi frig. Tocmai atunci trecea pe acolo părintele locului. Se miră văzând uşa deschisă şi întrebă asupra acestui fapt. Bunica îi spuse cum stă lucrul.
– Vedeţi cum lucrează credinţa în Dumnezeu? – zise preotul. Eu tocmai acum mergeam să împart din lada bisericii nişte ajutoare celor săraci şi lipsiţi. Voi începe dar de aici. Uite, „corbul“ v-a adus şi vouă două sute de lei.
Copilul a crezut şi Dumnezeu a răspuns la credinţa lui. Credinţa face şi azi minuni. Dumnezeu răspunde şi azi – răspunde negreşit – la credinţa noastră.
Dacă am avea credinţă tare şi vie, ne-ar sosi şi nouă câte un „corb“, în toate lipsurile şi necazurile trupeşti şi sufleteşti.

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc şi apă din cer. Şi acum, Izabela umbla să-i ia viaţa. Se jurase că-i va lua viaţa. Şi iată-l pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit şi îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. «Şi dorea să moară.» (I Împ. 19, 4)
Şi l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: «Ce faci tu aici, Ilie? Şi el a răspuns: Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău…» (I Împ. 19, 9-10). Şi acum, o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum Doamne ia-mi sufletul (I Împ. 19, 4)!
În lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Ilie ajunsese la un punct de mare mâhnire. De descurajare. Dar Domnul îndată l-a mângâiat, l-a întărit, l-a scăpat şi l-a redat iarăşi misiunii sale.

Fraţii mei, în viaţa celor credincioşi, în viaţa celor cu râvnă mare pentru Domnul, sunt uneori şi clipe de descordare, clipe de apăsare şi descurajare sufletească. Biblia ni le arată şi pe acestea. Precum este, spre pildă, aceasta cu Ilie proorocul.
A fost aceasta o clipă grea, pe care am trecut-o şi eu, fratele vostru de la Sibiu. Când «lămuririle» căutau să îmi ia viaţa, ajunsesem şi eu sub ienupărul lui Ilie. Aveam şi eu clipe de adâncă mâhnire şi deprimare sufletească.
Îmi ziceam şi eu cu Ilie: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Oastei… am fost plin de râvnă pentru deşteptarea evanghelică a poporului meu, care încă nu cunoaşte cu adevărat legământul Golgotei… şi uite, pe urmă, ce mi se întâmplă… o, mai bine să fi murit astă-vară!…
Dar Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat îndată, arătându-mi că aşa trebuie să se întâmple… că aşa s-a întâmplat cu toţi cei care s-au jertfit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură… | Continuare »

Pomenirea suirii la cer cea de foc purtătoare a Sfântului Măritului Prooroc Ilie Tesviteanul

ÎNTÂLNIRILE CU DUMNEZEU – Traian Dorz

Mărturisitori ai Adevărului – Lidia Hamza

Carul Sfântului Ilie – Pr. Iosif Trifa

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL PROOROC ILIE

ACATISTUL SFÂNTULUI PROOROC ILIE

Iisuse, Soare Dulce
al Harului Slăvit,
din noaptea morţii-ntâmpin
slăvitu-Ţi răsărit.

Cu raza Ta cea sfântă,
Mărit Izbăvitor,
Tu mi-ai trezit în suflet
al altei vieţi fior.

Din lanţurile grele
de pofte şi păcat,
Puterea Ta, Iisuse,
venind, m-a dezlegat.

M-ai sos din întuneric
şi lanţul greu mi-ai rupt,
nălţându-mă spre slavă
din locul dedesubt.

O, Soarele Iubirii,
un rob răscumpărat
Ţi-aduce-al mulţumirii
prinos înlăcrimat.

Atras de-a Ta chemare,
spre ceruri mă petreci
până-n clipita-n care
vom fi uniţi pe veci.

În marea de iubire
cu cât am să m-afund,
cu-atâta, prin trăire,
mai cald am să-Ţi răspund.

Că dintr-un rob netrebnic,
căzut şi-nlănţuit,
Tu m-ai făcut, Iisuse,
un fiu pe veci iubit.

Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele

A CREZUT ŞI A PORNIT – Traian Dorz

Vindecarea slugii sutaşului – Sfântul Ioan Gură de Aur

 Puterea rugaciunii pentru aproapele – Pr. Dumitru Stăniloae

O, RUGĂCIUNILE MELE… – Traian Dorz

Să ceară milă pentru un rob al său… – Traian Dorz

Vindecarea slugii sutaşului  – Sf. Nicolae Velimirovici

Robi ai neprihănirii – Meditatii la Apostolul zilei

Să ajungeţi la sfinţirea voastră – Meditatii la Apostolul zilei

Predica păsărilor – Părintele Iosif Trifa

Evanghelia minţii curate – Sfântul Nicolae Velimirovici

CU CE TRĂIM, CU CE MURIM? – Traian Dorz

„NU PUTEŢI SLUJI LA DOI DOMNI: ŞI LUI DUMNEZEU, ŞI LUI MAMONA” – Pr. Iosif Trifa

FERICIŢI VOI, CRINI… – Traian Dorz

„CĂUTAŢI MAI ÎNTÂI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU” – I. Tâlcuitor

Nu vă împovaraţi cu grijile lumeşti – Sfântul Teofan Zăvorâtul

„CĂUTAŢI LA PĂSĂRILE CERIULUI ŞI LA CRINII CÂMPULUI”… – Pr. Iosif Trifa

Tu, Scump Copil – Traian Dorz

Bogatul nu trebuie să se semeţească întru bogăţia sa – Sântul IOAN GURĂ DE AUR

Veniți să privim la crinii – Traian Dorz

De va fi ochiul tău curat – Sfântul Teofan Zăvorâtul

ZBURAŢI, ZBURAŢI! – Traian Dorz

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon

Socotiţi neprihăniţi prin credinţă – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Necazul aduce răbdare – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Să ajungeţi la sfinţirea voastră – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei