Comori Nemuritoare

La un nou hotar, la o nouă comemorare a înaintaşului nostru drag, fratele Traian Dorz parcă ne întreabă, cu nedumerire, ceva, de dincolo de mormânt…

Tu, Oastea mea dragă,
Ce zări să te-atragă?
Ce goarnă să sune?
Ce vânt să te-adune?
Ce dor să te lege?
Ce plâns să te-nchege?
Ce jertfă să ardă
Să nu ţi se piardă
Întâia iubire
Şoptită-n uimire
Ce-ai pus neştiut
În primul sărut?

O, fraţii mei, care
Uitată cântare
S-aducă-n potire
Pierduta iubire
Şi feţele pline
De răni să le-aline?
Şi spuneţi, pe unde
Să poată pătrunde
Fioru-nfrăţirii
Din sânul jertfirii
Cu rodul născut
Din primul sărut?

O, strânge-te iară,
Oştire hoinară,
Mormântul meu plânge,
O, vino, te strânge
Pe urmele dragi
Urmaşi să-ţi atragi…
Nu vreau slava-ntreagă,
Oştirea mea dragă,
De nu ne-ncunună
Pe toţi împreună
Cel fără-nceput
Cu-n singur sărut!

Lidia Hamza, Blid de lut

Traian Dorz, Cântări Luptătoare

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând;
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa ta pe-a luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate, luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
unitatea şi credinţa orice-nving şi orice pot.
Făr’ aceasta nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i,
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii, luptă-te să ai oricând
cu ai tăi acelaşi cuget, crez şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa unităţii să vă fie mai de preţ.

Traian Dorz, Cântări Luptătoare

Unde-ţi este unitatea,
dacă eşti ostaş, cum spui,
care-ţi este misiunea,
cui asculţi şi te supui?
Unde-i steagul tău şi locul,
care-i haina ta acum,
care-i ţinta ta,
spre unde trebuie să mergi?
Şi cum?
Unde-i sabia şi scutul,
semnul tău că eşti ostaş,
unde-ţi este conştiinţa?
Cum te lupţi, cu ce vrăjmaş?
Unde eşti acum?
Şi unde trebuie-n sfârşit să fii?
Care-i drumul?
Unde-s fraţii,
dacă-i ai şi dacă-i ştii?
Dacă nu le ştii pe-acestea
hotărât şi luminos,
nu te înşela, tu nu eşti
un ostaş al lui Hristos!
Nu-s ai Domnului ostaşii
dezertori şi nesupuşi,
nici acei ce nu ascultă
şi-s de orice valuri duşi.
De eşti astfel – fără ţintă,
fără cale,
fără fraţi,
tu eşti fiul rătăcirii,
prins de cel viclean în laţ,
căci ostaş curat e-acela
care ştie orişicând
unde-i steagul lui şi fraţii,
unitatea-n veci păstrând.
Ştie care-i sunt vrăjmaşii
şi se luptă ne-abătut,
credincios sub steagul care
s-a-nrolat de la-nceput.

Să ard de sete, tot n-aş bea din apele stricate
ce le-ntâlnesc în calea mea prin lumea de păcate.
Să mor de foame, tot n-ating mâncările-otrăvite
spre care ne-ncetat mă-mping păcate şi ispite. (bis)

Să crap de frig, nu mă-ncălzesc la focuri vinovate
pe unde slugile pândesc iubiri îndurerate.
Să pier în drumuri, n-aş intra în casa blestemată,
care-ar zdrobi şi-ar întrista iubirea mea curată. (bis)

Să umblu gol, tot n-am să-mbrac ce diavolul mi-ntinde,
să zac în şanţ, să mor sărac, pe Domnul nu-L voi vinde.
Mai bine plâng acum un ceas cu Domnu-n părtăşie
decât, fără Hristos rămas, să plâng o veşnicie. (bis)

Traian Dorz, Calea bunului urmaș, cap. 11

1. Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, a spus Mântuitorul nostru (Luca 17, 21).
Ea se află în inimile sau în locurile unde este Stăpân ascultat, urmat şi iubit deplin Domnul Dumnezeu.
Este în sufletele cu adevărat credincioase
şi în adunările celor cu adevărat ascultători de Hristos.
Este în Bisericile vii, care sunt sfinţite şi curăţite de Duhul Sfânt, unde El stăpâneşte cu lumină
şi este ascultat cu smerenie
de către toţi copiii Săi din ele.
Este între cei doi sau trei adunaţi în numele lui Iisus (Matei 18, 20).
Este acolo unde El coboară cu dragoste şi rămâne cu bucurie în cei născuţi din nou, care s-au alipit de Hristos, ajungând un singur duh cu El.
Aşa se înţeleg lucrurile duhovniceşti.

2. Cine nu-i născut din nou vede răul bine şi binele rău,
iar despre Lucrarea Evangheliei,
şi despre Împărăţia lui Dumnezeu,
şi despre cei care fac parte din ele zice că totul este rătăcire, îngustime şi nebunie.
Fiindcă oricine nu este născut din nou nu poate cunoaşte, nu poate primi şi nu poate înţelege lucrurile Duhului Sfânt.
Numai naşterea din nou poate da omului adevărata lor cunoaştere. | Continuare »

Pocăință, pocăință,
Tu ești cel mai greu cuvânt,
Însă nu e biruință
Fără tine pe pământ.

Întru tine tot se pierde
Slavă, nume ori averi,
Tot ce poate să dezmierde,
Tot ce poate da plăceri.

Totul arde întru tine
Toate-n focul tău se sting,
Toate poftele-s rușine
Când de jarul tău se-ating.

Numai una crești tu naltă
Și frumoasă pentru veci
Cum nu este nicio altă
Frumusețe pe-unde treci.

Și aceasta-i curația
Inimii, ce duce-n rai.
Ea e toată bogăția.
Rabdă, suflete, s-o ai.

Căci dacă-o câștigi în lume
Și-o păstrezi pân-la sfârșit,
Căpăta-vei veșnic nume
Sus, în cerul strălucit.

Lidia Hamza

Părintele Alexander Schmemann

A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului este numită „Săptămâna Stâlpărilor”. În timpul celor şase zile care premerg Sâmbetei lui Lazăr şi Duminicii Stâlpărilor (Floriilor – n.tr.), slujbele Bisericii ne îndeamnă să fim urmăritorii lui Hristos, după cum întâi El însuşi ne vesteşte moartea prietenului Său iar apoi începe călătoria Să către Betania şi Ierusalim. Tema şi tonul săptămânii sunt date Duminică seara, la Vecernie: „Începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să aducem credincioşilor cântare înaintea prăznuirii stâlpilor Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea.”

Centrul atenţiei este Lazăr, boala sa, moartea sa, mâhnirea rudeniilor sale şi răspunsul lui Hristos la toate acestea. Astfel, Lunea auzim: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr…” Marţea: „Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr…” Miercurea: „Astăzi Lazăr murind se îngroapă şi-l jelesc surorile…” Joi: „Două zile are astăzi Lazăr cel mort. În cele din urmă, Vinerea: „în ziua de mâine Domnul vine să ridice pe fratele cel mort (al Martei şi al Mariei).” | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov

„Acest neam, le-a zis Domnul Apostolilor Săi despre duhurile răutăţii, cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post“. (Marcu 9, 29)

Iată o nouă trăsătură a postului! Postul este primit de Dumnezeu când merge înaintea lui o mare virtute – milostivirea; postului îi este pregătită plată în cer când e străin de făţărnicie şi slavă deşartă; postul lucrează când este îmbinată cu el o altă mare virtute – rugăciunea. Şi cum lucrează? Nu doar că potoleşte patimile din trupul omenesc – intră în luptă cu duhurile răutăţii, le biruie. De ce postul, care este în sine o nevoinţă trupească, poate lucra – sau împreună-lucra cu rugăciunea – în lupta împotriva duhurilor?

Pricina lucrării postului asupra duhurilor răutăţii stă în puternica lui lucrare asupra propriului nostru duh. Trupul, potolit de post, dă duhului omenesc libertate, putere, trezvie, curăţie, subţirime. Numai într-o astfel de stare poate duhul nostru să se împotrivească nevăzuţilor săi vrăjmaşi. Iar eu, când mă supărau aceia, adică dracii, spune de Dumnezeu insuflatul David, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34, 12). Postul aduce minţii trezvie, iar rugăciunea este arma minţii, cu care aceasta alungă pe potrivnicii nevăzuţi. Postul smereşte sufletul, slobozindu-l de împietrire şi îngâmfare, care apar din îmbuibare, iar rugăciunea postitorului se face deosebit de puternică, este rostită nu superficial, este rostită din adâncul sufletului, din adâncul inimii, îndreaptă, înalţă postitorul spre Dumnezeu.

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. | Continuare »

Iisuse, o Iisuse, atâta Te-am rugat
Cu fiecare rană din câte lupte-am dat
Aproape, mai aproape de Tine să mă ţii…
Dar, cât de greu e-aceasta, o Doamne, doar Tu ştii.

La fiece-ncercare simţeam că n-am putut
Să rabd aşa ca Tine, deşi aşa am vrut.
Şi-n lupte-apoi mai iute, mai curajos intram
Mai lângă Tine, Doamne, pe cruce mă doream.

Ca să mă simţi, Iisuse, al Tău pân’ la sfârşit
Pe-acelaşi drum spre Tine, prin cruce rânduit,
Ca să-nţelegi din dorul cu care Te iubesc
Că mai spre Tine ochii şi paşii mi-i zoresc.

Dar de oricare dată când crucea mi-o-ntindeai
Eu tot cădeam sub dânsa şi Tu mă ridicai…
Şi-atât de dulce, Doamne, era sărutul Tău
Că nici o sângerare nu-mi mai făcea vreun rău.

Acum atâtea rane din lupte, Domnul meu,
Mă fac tot mai cu teamă să-ţi cer urcuşul greu.
Şi mai atent în luptă, mai veghetor umblând
Să pot sa rabd, Iisuse, să pot să rabd oricând.

Mai înţelept, în vremea-ncercărilor să pot
Să-mi întăresc umblarea urcând calvarul tot
Chiar dacă-mbrăţişarea-mpăcării mi-e de jar,
O, nu mai vreau, Iisuse, să uit răbdarea iar.

Căci eu tot lângă Tine imi vreau iubirea mea
Chiar de tot cad şi sufăr zdrobit de crucea grea.
Doar biruie Tu-n mine vârtejul beznei când
Eu n-am puteri să birui ispta grea, răbdând.

Căci, iată, se zăreşte al Nunţii răsărit
Şi eu mai mult sub cruce-s decât pe ea jertit.
Dar nu mă las de Tine şi nici de Crucea Ta
Căci Tu-mi eşti şi-alergarea, şi biruinţa mea.

Lidia Hamza

Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei
Duminica a II-a din Postul Mare

Ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi (Evrei 1, 11)

O, cât de puternic şi de odihnitor simţământ de siguranţă şi de bucurie poate da unui suflet credincios încrederea neclintită în adevărul acestor trei cuvinte: Tu rămâi Acelaşi. Şi cât de fericiţi pot fi puţinii care le cred cu adevărat!
În apostolul de astăzi, acest adevăr ne este amintit nouă în legătură cu facerea şi desfacerea celor ce se văd ori nu se văd. Cu ivirea şi pieirea lumilor apărute şi dispărute. Cu crearea şi recrearea cerului şi a pământului vechi şi noi. Adică în curgerea şi mişcarea nesfârşită a tuturor lucrurilor şi vremurilor, care prin ele însele sunt făcute anume spre a fi într-un continuu şi veşnic circuit. Într-o continuă şi veşnică înnoire şi învechire, apoi iarăşi înnoire, naştere şi moarte, apoi iarăşi naştere. Înflorire şi uscare, apoi iarăşi înflorire.
Ci numai El, Cel dinainte de toate şi de după ele, numai El Singurul rămâne totdeauna Acelaşi, Neînceput şi Nesfârşit. Fără îmbătrânire, fără uzură, fără moarte. Ca o stâncă neclintită în valurile mereu călătoare. Ca un munte nemişcat în vânturile mereu trecând. Ca un soare nebiruit în norii mereu risipindu-se.
Se spune aşa în Cartea Începutului: Astfel a fost o seară, apoi iarăşi o dimineaţă, ziua întâi, ori ziua a doua, ori ziua a treia… Nu cu seara care este un sfârşit se încheie, ci cu dimineaţa care este un început. Căci dimineaţa, din nou, trecând printr-o altă seară, pregăteşte un alt început.
Cât de asemănătoare sunt acestea şi totuşi fiecare este alta şi altfel!
Numai Făcătorul lor, binecuvântat fie El, este Acelaşi şi rămâne Acelaşi. Cum a fost Ieri aşa este şi Astăzi. Şi aşa va fi în Veci. Fiindcă este scris: În El nu este schimbare, nici umbră de mutare (Iac 1, 17). | Continuare »