Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Cântări eterne

Numai un semn ar vrea Iisus
să vadă şi la tine,
doar un cuvânt din suflet spus
cu lacrimi şi suspine;
să vadă El că-ţi pare rău
de viaţa ta pierdută,
că vrei s-asculţi Cuvântul Său
şi voia Lui plăcută.

Numai un semn, numai un semn
că vrei s-asculţi al Lui îndemn
şi Harul Său, şi Harul Său te-ar ajuta
s-ajungi la mântuirea ta.

Numai o lacrimă de dor
să vadă El la tine
şi Dulcele Mântuitor
e gata s-o aline;
să vadă El că vrei plângând
să iei curata-I cale
şi-ndată ţi-ar răspunde blând
cu darurile Sale.

Numai atâta şi-i de-ajuns,
şi-ndată-ţi va răspunde,
cu toată pacea Lui, Iisus
fiinţa-ţi va pătrunde;
şi nu-i apoi nimic să nu-I
predai cu bucurie,
că nu-i iubire ca a Lui
aici şi-n veşnicie.

Traian Dorz, Semănați Cuvântul sfânt

1. Toţi cei care au primit personal prin credinţă, la naşterea lor din nou, spălarea Sângelui Crucii Mântuitorului Hristos şi au fost pecetluiţi cu harul Sfântului Duh, ajung să aibă acelaşi fel de a gândi, de a crede şi de a vorbi. Hristos, fiind Unul în toţi, îi face pe toţi la fel.

2. Dovadă că aceştia toţi sunt călăuziţi de Duhul Sfânt este în primul rând că între ei au încetat pe totdeauna orice păreri şi vorbiri contradictorii şi orice bănuieli rele.
O fericită încredere şi iubire au cu toţii între ei – şi în această atmosferă sfântă parcă toate gurile sunt o singură gură şi toate cugetele, un singur cuget, pentru că toate inimile lor sunt o singură inimă în Hristos.

3. Când o dragoste fierbinte aprinde Dumnezeu în ai Lui, ea arde la fel de frumos în inimile tuturor, iar rândurile şi roadele lor cresc tot mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Atunci ni se pare nespus de mult de la o întâlnire frăţească până la alta. De la o nuntă până la alta. De la o sărbătoare până la alta.

4. Dacă în lumea asta există atâta întrecere şi exerciţiu pentru o cunună veştedă ori un premiu trecător – oare noi, pentru o cunună netrecătoare şi pentru un premiu veşnic, nu trebuie să facem nespus mai mult ca ei?

5. Acolo unde se face şi se continuă o adevărată lucrare a Duhului Sfânt, pe toate feţele se vede voioşia, curăţia, încrederea, bucuria şi lumina lui Hristos.
Orice umbră peste acestea este o întristare pentru toţi.

6. Între cei ce alcătuiesc un trup în Hristos dispare orice răceală, stinghereală şi izolare, ei devenind familiari, bucuroşi, apropiaţi fiecare faţă de fiecare, ca nişte mădulare felurite, dar ale aceluiaşi trup. | Continuare »

…În aprilie 1956, m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa…

Ocupaţia asta, ca paznic de câmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din câte am avut în viaţa mea.
Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie, rămasă din anul trecut de la treieriş. Mă suiam în vârful acestei clăi de paie şi vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, până unde puteam cuprinde cu ochii.
Pământul acesta negru şi bun rodea atât de frumos tot ce semănai în el! Se întindeau roată, cât puteai cuprinde cu privirea, ogoarele de grâu, de porumb, de trifoi, de bumbac… Erau toate o minunăţie verde şi fericită. Mă desfătam ca într un rai binecuvântat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocârlii şi de soare…
Mergând fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălţimea grămezii de paie, am compus multe din lucrările rămase din acel an neuitat.
Urcat acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele, am avut cel mai mult şi mai potrivit timp să citesc şi să scriu. Acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel scriitor şi filozof francez necredincios, am scris poezia „O om, ce mari răspunderi ai“
Cartea aceluia se tipărise pentru tineretul român în zeci de mii de exemplare. Şi, desigur, se tipărise în multe alte milioane de exemplare şi pentru tineretul din alte naţiuni şi limbi ale lumii.
Scriitorul murise de aproape două sute de ani, dar opera lui nu murise o dată cu el. Lucrarea lui continua şi după moartea sa răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea sufletelor cu tot ce este mai satanic şi mai pierzător… | Continuare »

Acatistul Sfintei Maria Egipteanca aici

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din Duminica a IV-a a Postului Mare 
(A Sfântului Ioan Scăraru)

Întreg cuprinsul acestui apostol ne înalţă de la cel dintâi cuvânt al său şi până la cel din urmă în chip cutremurător în faţa Domnului Dumnezeu şi primul său cuvânt este Numele Sfânt al lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel, care a scris această pericopă în cuprinsul epistolei către Evrei, doreşte ca de la început şi până la sfârşit să-L avem înaintea noastră pe Domnul Dumnezeul nostru drept exemplu de sfinţenie, de credincioşie şi de muncă, pentru ca şi noi să tindem mereu spre realizarea acestor înalte virtuţi, după pilda Lui.
Prin aducerea în Noul Testament a faptelor şi cuvintelor din Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu doreşte nu numai să ne înveţe că El este Acelaşi, ieri, azi şi în veci, al Cărui Cuvânt nu se schimbă de la o vreme la alta, ori de la o vârstă la alta, ori de la o naţiune la alta. Ci acest Cuvânt este o Lege la fel de sfântă, la fel de însemnată şi la fel de necesară pentru toţi oamenii din toate vremurile, din toate neamurile şi din toate stările lor. Aşa fiind Dumnezeu faţă de noi totdeauna, înseamnă că şi noi trebuie să fim tot aşa atât faţă de El, cât şi faţă de Legea aceasta a Lui, pe totdeauna. Că nimănui dintre noi El nu ne dă o altă Lege decât pe cea pe care a dat-o de la început, pentru ca nimeni să nu poată spune că el este scutit de a o împlini.
Când Domnul Dumnezeu a dat Legea Sa, se spune că vocea Lui a răsunat în şaptezeci de limbi… Atâtea neamuri erau atunci pe pământ. Fiecare popor a auzit în limba sa aceeaşi poruncă. N-a auzit-o numai un singur popor, pentru ca să nu se spună că doar acesta este dator s-o ţină. Ci a auzit-o fiecare neam de sub cer în propria sa limbă, pentru ca fiecare să aibă nu numai harul de a o auzi pe înţelesul său, ci şi datoria de a o ţine întocmai aşa cum numai lui i-ar fi fost dată. | Continuare »

Putem asculta Sfânta Liturghie live la Schitul Oituz aici: https://www.youtube.com/watch?v=KxwAU_YsSCo

Când eşti trimis să-i cauţi pe alţii şi să-i aduci la Dummnezeu,
atunci şi-n fruntea lor se cere şi-n urma lor să fii, mereu;
să fii în frunte, îndrumându-i, şi-n urmă, să-i ajuţi pe toţi;
stăpân poţi fi oricum la oameni, părinte doar aşa le poţi.

Când eşti trimisul mântuirii, atunci tu trebuie să ştii
să treci prin tot ce-ai tăi pot trece, de la bătrâni, pân’ la copii;
şi-n orice stări pot ei s-ajungă, tu să le simţi, să le trăieşti,
ca de la starea lui pe-oricare spre Dumnezeu să-l străluceşti.

Să fii mai ’nalt ca cel mai vrednic şi mai prejos ca cel mai mic,
să fii desăvârşit c-un meşter şi-ncepător c-un ucenic;
să poţi să-nveţi pe-un sfânt lumina, să poţi să gemi c-un păcătos,
de la nivelul lui pe-oricare să-l ’nalţi mai sus, pân’ la Hristos.

Să ştii trăi şi-n stări înalte cum numa-n ceruri se trăiesc
şi-n stări ce pot trăi doar porcii, în cel mai josnic fel lumesc;
să cânţi cum numa-n rai se cântă, să plângi cum plâng doar cei din iad,
spre-a da avânt la cei ce zboară, spre-a da curaj la cei ce cad.

Nu poţi fi prieten, şi părinte, şi frate, şi îndrumător,
când nu poţi să te faci asemeni cu suferinţa tuturor,
ca de la starea lor, pe-oricare, pân’ la Hristos să-i duci, pe toţi;
orice poţi fi oricând la oameni, părinte doar aşa le poţi.

Traian Dorz, Cântările căinței

Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…, Că a Ta este împărăţia…, Doamne miluieşte (de 12 ori), Veniţi să ne închinăm… (de 3 ori)

Psalmul 87: Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat și noaptea înaintea Ta. Să intre înaintea Ta rugăciunea mea; pleacă urechea Ta spre ruga Mea, Doamne, Că s-a umplut de rele sufletul meu și viața mea de iad s-a apropiat. Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morți slobod. Ca niște oameni răniți, ce dorm în mormant, de care nu Ți-ai mai adus aminte și care au fost lepădați de la mâna Ta. Pusu-m-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate și în umbra morții. Asupra mea s-a întărit mânia Ta și toate valurile Tale le-ai adus peste mine. Depărtat-ai pe cunoscuții mei de la mine, ajuns-am urâciune lor, Închis am fost și n-am putut ieși. Ochii mei au slăbit de suferință. Strigat-am către Tine, Doamne, toata ziua întins-am către Tine mâinile mele. Oare morților vei face minuni? Sau cei morți se vor scula și Te vor lăuda pe Tine? Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta și adevărul Tău în locul pierzării? Oare, se vor cunoaște întru întuneric minunile Tale și dreptatea Ta în pământ uitat? Iar eu către Tine, Doamne, am strigat și dimineața rugăciunea mea Te va întampina. Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu și întorci fața Ta de la mine? Sărac sunt eu și în osteneli din tinerețile mele, înălțat am fost, dar m-am smerit și m-am mâhnit. Peste mine au trecut mâniile Tale și înfricoșările Tale m-au tulburat. Înconjuratu-m-au ca apa toată ziua și m-au cuprins deodată. Depărtat-ai de la mine pe prieteni, și pe cunoscuții mei, și cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuți.

Dumnezeu este Domnul şi S a arătat nouă, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului

Întru mânia Ta, Dumnezeule, adu Ţi aminte de îndurările Tale, că praf şi ţărână suntem, duh ce iese şi nu se mai întoarce; şi să nu ne pedepseşti cu urgia Ta, ca să nu pierim de tot, ci fereşte sufletele noastre, ca un iubitor de oameni (de două ori).

Slavă… Şi acum…,
Ceea ce ești păzitoarea creștinilor nebiruită, și rugătoare neîncetată către Făcătorul, nu trece cu vederea glasurile cele de rugăciune ale păcătoșilor; ci sârguiește ca o bună spre ajutorul nostru, care cu credință strigăm către tine: Grăbește spre rugăciune și te nevoiește spre îmblânzire, apărând pururea pe cei ce te cinstesc pe tine, Născătoare de Dumnezeu.

Apoi Psalmul 50: Miluieşte mă, Dumnezeule…

Cântarea 1

Stih: Doamne, nu cu mânia Ta să ne mustri, nici cu urgia Ta să ne cerţi.

Slava cea atotlucrătoare şi de o fiinţă şi împreună pe scaun şezătoare şi într o putere şi în trei străluciri, Părinte necuprins şi Fiule şi Duhule Sfinte, de cumplita boală izbăveşte pe robii Tăi, ca să Te slăvim cu bună mulţumire.

Stih: Doamne, nu cu mânia Ta să ne mustri, nici cu urgia Ta să ne cerţi. | Continuare »

În 2017 se împlinesc 1230 de ani de  la desfăşurarea Sinodul VII Ecumenic din anul 787, când a fost discutat şi aprobat cultul sfintelor icoane.

Sinodul VII Ecumenic s-a întrunit pe 24 septembrie al anului 787 la Niceea Bitiniei, în Sfânta Biserică a Sfintei Sofia, pe vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea și a mamei sale Irina cea din Atena. S-au adunat 216 arhierei și 132 de egumeni și monahi dintre protagoniștii și martirii luptei de păstrare a sfintelor icoane.

La acest Sinod, Părinții au dogmatizat că acela care divinizează icoanele este străin și despărțit de credința creștinilor ortodocși, că ”cinstea icoanei trece la prototip” și că acela care se închină și cinstește icoana se închină la ipostasul sfintei persoane sau la sfântul eveniment reprezentat în aceasta. ”Icoana este o amintire”, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. ”Și ceea ce este cartea pentru cei învățați este icoana pentru cei neînvățați, ceea ce este cuvântul pentru auz este icoana pentru vedere”.

În urma hotărârii insuflate de Dumnezeu mai sus înfățișate a Sinodului VII, în anul 843 a avut loc reașezarea cinstirii sfintelor icoane de către binecredincioșii împărați, Theodora și fiul ei Mihail al III-lea, și de către Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Meletie Mărturisitorul. Însemnătatea acestui sinod constă în faptul că a ferit Biserica de noi schisme și erezii și astfel a păzit Ortodoxia.

Sinodul al şaptelea Ecumenic de la Niceea (787): Despre cinstirea sfintelor icoane

Împotriva prigonitorilor icoanelor

Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează: | Continuare »

Când Ţi-am înţeles chemarea,
eu de toate m-am lipsit
şi-am venit să stau cu Tine,
căci, Iisuse, Te-am iubit.

M-am desprins din hora lumii,
din păcatul ei m-am smult
şi-am venit să stau cu Tine
şi, Iisuse, să Te-ascult.

Despărţitu-m-am de prieteni,
de plăceri m-am despărţit,
şi m-am alipit de Tine,
căci, Iisuse, Te-am iubit.

Azi iubirea Ta mi-e lege
şi Cuvântul Tău mi-e crez,
căci doresc să fiu cu Tine
şi de-a pururi să-Ţi urmez.

Fă ce vrei de-acum cu mine,
viaţa mea Ţi-o dăruiesc,
vreau pe veci să fiu cu Tine,
căci, Iisuse, Te iubesc!

Traian Dorz, Cântările dintâi