Comori Nemuritoare

Sfântul Nicolae Velimirovici

Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu. Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință. După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit nici un strop de credință la oameni – nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți – urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Daca alege binele, va fi prieten lui Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. | Continuare »

la Duminica Vindecării îndrăciţilor din Gadara
AVA ELIAS

„Dracii rugau pe Iisus şi ziceau: «Dacă ne scoţi din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci»” (Mt 8, 31).

Iată o rugăciune care poate părea a fi una absurdă, mai întâi prin faptul că aici avem un exemplu în care vedem că şi dracii se roagă, ceea ce pare un lucru de mare mirare. Apoi caracterul absurd al acestei rugăciuni este dat de scopul şi deznodământul rugăciunii. Scopul este, fără îndoială, unul viclean, prin faptul că diavolii Îi cereau Domnului Iisus să nu-i trimită în „adânc” (conf. Lc 8, 36), adică nu doreau să dea socoteala în faţa căpeteniei lor pentru faptul că s-au întors fără sufletele pe care puseseră stăpânire.
Atunci când puterea lui Dumnezeu îl îndepărtează pe diavol din om, iată cum viclenia diavolului face ca să dorească să ia în stăpânire, drept trofeu, măcar nişte porci şi încă nişte porci morţi. Drept urmare, cererea absurdă a diavolilor are un deznodământ inutil prin faptul că posedarea porcilor a fost pentru puţină vreme, cunoscând faptul că porcii, aruncându-se în mare, au murit cu toţii, producând astfel inevitabilul; adică destinaţia diavolilor fiind tot „adâncul”.
Acest lucru denotă faptul ca diavolii nu pot „citi” viitorul, aşa cum încearcă toate metodele de ghicitorie să-i înşele pe oameni. Diavolii, în dorinţa lor de posedare, căutau orice mijloc, numai şi numai să nu ajungă în „adânc”, însă oricât au dorit diavolii să amâne reîntoarcerea în locul de unde au plecat, în cele din urmă tot acolo au ajuns.
Din aceasta întâmplare putem înţelege că în viaţa noastră niciodată nu trebuie să amânăm hotărârile folositoare mântuirii, nici momentul pocăinţei, nici al rugăciunii, nici prilejul faptelor bune, nici slujirea lui Dumnezeu. Amânarea face parte din tactica diavolului, el găsind multe prilejuri şi motive de a ne determina să amânăm hotărârile, potrivit zicalei din istorioara binecunoscută Lasă, mai ai vreme. | Continuare »

Iată că anul acesta duminica sfintilor români cade atât de aproape de ziua plecării la Domnul a unuia dintre înaintaşii Oastei, care a pătimit atât de mult în perioada comunistă.
Deşi capitolul este foarte lung, lecturarea lui nu poate fi pusă în balanţă cu grozăviile pe care le-a îndurat preaiubitul nostru înaintaş pentru a-şi apăra credinţa lui cea dreaptă şi pentru a-i ascunde pe fraţi de ochiul şi bâta duşmanului viclean.

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, volumul III (Rugul), capitolul 3.

…În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:
Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.
Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.
Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:
– Cum te numeşti?
Îmi spusei numele.
– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?
Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.
În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii. | Continuare »

In Vinerea Luminată, Ortodoxia sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, un mare praznic ce datează din a doua jumatate a primului mileniu creştin, care face referire la o vindecare miraculoasă a unui orb ce şi-a recăpătat vederea după ce şi-a udat faţa cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidită din ordin împărătesc pe locul unde era situat acel izvor a primit hramul „Izvorul Tamaduirii“.

Praznicul duce cu gândul şi cu inima mai ales spre Maica Domnului, Cea Care s-a dovedit izvor al dumnezeirii, prin naşterea Mântuitorului. În această zi, în toate bisericile şi mănăstirile se face „agheasma mica“, sfinţirea apei, ca la Bobotează, dar după rânduiala Săptămânii Luminate.

Vindecare miraculoasă

Înainte de a urca pe tron, împăratul Leon cel Mare, ca simplu soldat, s-a nimerit să treacă printr-o pădure şi a întâlnit un orb bătrân, care îşi căuta drumul. Acest bătrân orb, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale se află izvoare şi lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Curând, ca o corolă, o dulce adiere
Se va desface-n zarea aprinsei aurori
Şi-o tainică mireasmă, în imn de înviere,
Din nimbul răstignirii, va naşte sărbători.

Iar clopotul de denii va-mbălsăma pământul
Trezind genunea iarăşi cu-nfiorat mister,
Ca-n clipa când fusese descoperit mormântul
Şi giulgiul gol şi singur uitat într-un ungher.

Şi-un strigăt ca de slavă din piept o să-mi izvoară:
– A înviat Iubirea! A înviat Hristos!
Ce fel de cânt e-acesta ce inima-nfioară?
Că nici nu-l pot cuprinde de dulce şi frumos!

– E cântecul Iubirii, e imnul Învierii,
E-acordul cel mai gingaş ce Ţi-l închin, Iisus!
Şi-l voi cânta-n neştire spre clipa revederii,
Ca-n jarul lui să-mi mistui tot dorul meu nespus.

Şi-o lacrimă deoparte opri-voi cu iubire,
În ea să-mi moi arcuşul uscat de-atât suspin,
Ca-n cealaltă-nviere, duioasa lui şoptire
Să mă aducă-n totul al Tău, al Tău deplin.

Iisuse Blând, în faţa Ta
Smerit mi-aplec inima mea;
Tu sui acum un greu calvar
Şi vei răbda un chin amar.

Vei suferi, Iisus iubit,
Lăsat de-ai Tăi şi chinuit,
Cununi de spini vei suferi
Şi vei tăcea când Te-or lovi.

Te vor lovi, Te vor scuipa
Tu vei iubi şi vei tăcea;
Pe cruce-apoi Te-or răstigni
Tu vei ierta şi vei iubi.

Vei suferi şi vei ierta
Păcatul meu, plătind aşa,
Păcatul meu şi-al lumii-ntregi
Prin moartea Ta să ni-l dezlegi…

În locul nostru vei răbda,
Să poţi pe toţi a ne scăpa…
…Iisuse Bun, Îţi mulţumesc!
O, cum să-Ţi spun cât Te iubesc?

Pe veci, Iubit Mântuitor,
Doresc să-Ţi fiu ascultător;
Şi să m-ajuţi Te voi ruga
Să fac mereu doar voia Ta!

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“, a răspuns Iisus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum împărăţia Mea nu este de aici“.

Una dintre cele mai nedrepte şi mai răuvoitoare învinuiri ce s-a adus împotriva lui Iisus a fost învinuirea politică.
Spre a avea toată siguranţa că Hristos va fi osândit, învinuitorii Săi au căutat să-L încadreze ca pe un infractor politic.
Ca pe un vrăjmaş al orânduirii de Stat.
Ca pe unul care se ridică împotriva ordinii sociale şi politice.
Ca şi cum Hristos ar avea scopuri lumeşti, ambiţii politice, dorinţe de dominaţie şi de slavă pământească.
Nimic nu era mai neadevărat şi mai criminal decât această acuză şi decât această încadrare.
De nimic nu este mai departe caracterul lui Hristos decât de aceasta.
Împotriva nici unui păcat şi a nici unei nebunii nu s-a ridicat toată Evanghelia lui Hristos cu mai multă hotărâre, ca împotriva mândriei şi a setei de a domina lumea; acestea sunt trăsăturile oricărui împărat lumesc, ale oricărui împărat tiran.
Învinuitorii lui Iisus, pentru a fi siguri de uciderea Lui, Îl înfăţişează pe El înaintea oricărui împărat lumesc ca şi cum ar fi un rival al acestuia.
Ca şi cum scopul lui Hristos ar fi să-i ia locul acestui împărat. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan

„Şi te-a hrănit pe tine Domnul Dumnezeu ca mană, să-ţi arate ţie că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deut. 8, 3).

Mana din Biblie li s-a dat israelitenilor ca un fel de învăţătură. Această mană le spunea despre legătura lor cu cerul, cu Dumnezeu. Această mană le arăta că ei sunt nişte copii ai lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îi hrăneşte cu pâine cerească. Această mană le arăta în chip văzut că nu numai cu pâine poate trăi omul, ci şi cu ceea ce vine de sus, de la Dumnezeu.
Dar mana din Biblie nu s-a dat numai spre învăţătura israelitenilor, ci şi a noastră. Mana din Biblie stă în faţa noastră ca o icoană despre hrana şi mâncarea noastră cea sufletească, duhovnicească. Ea ne strigă şi nouă: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu“. Ea ne strigă că „suntem străini şi călători pe acest pământ“ (Evrei 11, 13); în călătoria şi pustia acestei vieţi avem şi noi lipsă de mană, de mâncare duhovnicească. Noi trebuie să ne hrănim zilnic şi neîncetat cu această mâncare.
Mergeţi în casa creştinului de azi şi faceţi o cumpănă de cheltuieli: pentru asta a cheltuit atât şi atât… pentru dări atât şi atât… pentru încălţăminte şi haine atât şi atât… pentru tutun atât şi atât… pentru avocat atât şi atât… pentru băutură atât şi atât… dar pentru sufletul lui n-a cheltuit nici un ban… pentru „mana“, hrana cea sufletească, nimic… Mii de lei pentru cele trebuitoare… mii de lei pentru cele netrebuitoare, dar pentru o Biblie, sau o Psaltire, sau o foaie religioasă, nimic.
Mergeţi dimineaţa, când se scoală creştinul, şi uitaţi-vă la el cum se scapă de „mană“ cu câteva cruci făcute la repezeală. Alţii nici atât, ci aleargă direct la mana diavolului.
– Ce zice tatăl tău când se scoală dimineaţa? întrebă odată un învăţător pe un elev din clasa întâi, voind să-i vorbească despre rugăciune.
– Zice, răspunse elevul, să fie al dracului cine a scumpit iar tutunul. | Continuare »

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,
e mai statornic decât toate,
a Tale-orânduiri rămân
pe veci de veci nestrămutate.

Cuvânt Slăvit, doar tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire,
şi scut, şi-alin, şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire!

Cuvântul Tău, Iisuse,-n veac
este-adevăr şi părtăşie
când toate pier şi se desfac
e-n veci curata Apă Vie.

Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,
e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre Sărbătoare şi-nviere.

Cuvânt Slăvit, lumina mea,
tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii tale rouă.

Sfânt Adevăr Desăvârşit,
fii-mi toiag şi scut, şi soare
pân’ la hotarul strălucit
de unde-i veşnic Sărbătoare!

Traian Dorz, Cântări de drum

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

1. Nu există o mai mare bucurie decât pentru învăţătorul care, folosind cu răbdare toată priceperea sa, ajunge în sfârşit să vadă pe feţele ucenicilor lui venind dintr-o dată lumina înţelegerii desluşite: lumina aflării Adevărului.
Nici o fericire nu există pentru cineva asemenea acestei fericiri.

2. Cine depune cu toată pasiunea inimii sale o grea, dar nedescurajată muncă pentru aflarea Adevărului,
numai acela singur poate să ştie ce dumnezeiască bucurie este aceea de a ajunge să vezi, în sfârşit, transfigurarea celui pe care îl doreai izbăvit.
Oricâtă muncă şi jertfă ai fi depus pentru asta, rezultatul fericit îţi este o înmiită despăgubire.

3. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria cea aproape nebună a artistului care a luptat cu un bloc de marmură dură până când a îndepărtat tot ce împiedica să iasă la lumină neîntrecuta frumuseţe care zăcea acolo încătuşată în neputinţă şi în moarte, acoperită de întuneric şi de moloz.

4. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria căutătorului de mărgăritare care, cu sforţări supraomeneşti, reuşeşte să scoată, în sfârşit, din adâncurile nămoloase ale apelor sau ale peşterilor, perla preţioasă;
şi este ca bucuria cea fără de seamăn a şlefuitorului de diamante care, după munca migăloasă şi încordată, îndelungă şi chinuitoare, reuşeşte să redea, în sfârşit, strălucirea dorită mărgăritarului care părea fără nicio valoare pentru toţi.

5. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi“ – le-a zis Mântuitorul odată scumpilor Săi ucenici (In 15, 16).
O, ce bun simţ al valorii a avut Mântuitorul alegându-i pe aceştia din mijlocul acelora printre care căutase El mărgăritarele lor cereşti înainte de a-i găsi pe ei!
Valoarea lor era nemărginit de mare.
Lumea întreagă o vede acum, dar atunci n-o vedea nimeni, în afară de Ochiul Desăvârşit al Maestrului Care i-a ales. | Continuare »