Comori Nemuritoare

AVA ELIAS

Sfântul Evanghelist Matei relatează una dintre multele minuni și vindecări săvârșite de către Mântuitorul, de data aceasta ”în cetatea Sa”, în Nazaret, având în fața Sa un om slăbănog adus pe o targă de către prietenii săi. Faptul că evanghelistul Matei specifică locul acestei minuni, adică în cetatea Sa, arată cât de greu este să demonstrezi că ești cu adevărat un om credincios ”în cetatea ta”, în familia ta, între cunoscuții tăi, între prietenii tăi. Acolo dovedești adevărata credință, între cei ce te cunosc îndeaproape, în permanență, în toate stările tale, nu numai în Biserică, în Adunare, nu doar atunci când clamezi credința.
De cele mai multe ori ne plângem că sufletele (slăbănogii) care sunt aduși în Biserică, în Adunare, nu se vindecă sufletește, că nu mai este har în Adunare, că nu mai sunt lacrimi, însă adevărata cauză a acestor stări de lucruri este determinată de ”credința lor”, adică a noastră, a celor ce constituim Biserica, formăm Adunarea, din motivul că Domnul nu mai vede credința noastră, lacrimile noastre, smerenia noastră, trăirea noastră așa cum le vedea la Sfinții Înaintași pe vremuri, când era credința bună, toate aceste virtuți ale lor Îl determinau pe Domnul Iisus să spună: ”Îndrăznește fiule! Păcatele îți sunt iertate”. (vers. 2)
Așa cum Domnul cunoștea gândurile celor din vremea Sa și mai cu seamă gândurile rele din inimă, adică intimitatea noastră pe care căutăm s-o ascundem cel mai mult, tot așa și gândurile noastre, a celor de astăzi le cunoaște și sunt descoperite Domnului. De aceea după ce Domnul descoperă intimitatea inimilor întreabă: ”Ce este mai lesne? A zice: iertate îti sunt păcatele? Sau a zice: scoală-te și umblă.” Mat. 9,5. | Continuare »

Traian Dorz, Cântări noi

Să nu Te duci departe de mine, Drag Iisus,
ispita vine-ndată ce simte că Te-ai dus;
mi-e teamă de ispita ce ştie că Tu pleci,
n-aş vrea să mergi, Iisuse, de lângă mine-n veci.

Rămâi mereu pe-aproape, ca duhul pânditor
să simtă şi să fugă, Iubite-nsoţitor;
Tu, paza mea cea dulce, fereşte-mă mereu,
ştii bine ce ispită pândeşte-n jurul meu!

O, nu Te du departe,  şi vino mai degrab’,
vrăjmaşa iarăşi vine – şi ştie unde-s slab,
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit!

Doar ieri Te-ai dus, şi iată, ispita vine fin,
să-mi afle casa goală, să-mi strecure venin;
– întoarce-Te degrabă, iubită paza mea,
mi-e teamă fără Tine, – să nu mă laşi la ea!

Să nu Te duci departe, să nu Te duci, Iisus,
ispita prinde veste îndată ce Te-ai dus…
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit…

AVA ELIAS

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).

Această poruncă dată de Mântuitorul este valabilă de-a lungul tuturor timpurilor: al celor trecute, prezente şi viitoare. Însă exemplele istoriei demonstrează infidelitatea şi trădarea lui Dumnezeu de către om, care atât de uşor uită de binefacerile primite şi îşi îndreaptă privirile credinţei către alţi dumnezei, către căi mai uşoare.
De aceea Domnul Iisus este atât de categoric, de intransigent în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu, slujire care nu trebuie întinată cu nimic din tot ceea ce ar însemna compromis cu păcatul, nici amestecată cu credinţe păgâne sau superstiţii, nici înlocuită cu ritualuri păgâne, nici măcar în glumă sau pentru că ar fi la modă.
Astfel omul declară cu tărie că în inima sa „crede în Dumnezeu”, însă, prin faptele sale, prin gesturi şi preocupări, încredinţarea intimă şi înclinaţia sa spre plăceri ce curând se transformă în vicii, ajungând, în practică, să-L trădeze pe Dumnezeu.
Asemenea situații în care noi doar declarăm sus şi tare că-L iubim și-L slujim pe Dumnezeu ne pun în postura fratelui mai mare din Pilda Fiului Risipitor, care susţinea fără rezerve: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Lc 15, 29). Dar în realitate, aspiraţiile sale intime transpiră din însăşi cuvintele pe care le-a adăugat în continuare: „…și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc (distrez) cu prietenii mei” (vers. 29).
Aşa se întâmplă adesea cu mulți dintre cei care se consideră copii ai lui Dumnezeu, care se socotesc între cei răscumpăraţi şi care chiar s-au hotărât să-I slujească cu credincioşie Lui, când mai rămâne în viața lor vreo dorință de a avea vre-un „ieduţ”, de a găsi o nişă prin care, din când în când, să mai privească în urmă, spre cei și cele ce trebuiau părăsite. Se întâlnesc aceste stări şi la mulţi dintre ostaşii Domnului și astfel „ieduţul” de distracţie începe să fie dorit din ce în ce mai des. | Continuare »

AVAELIAS

O dispută cu multe reverberaţii se duce în mediul online, dispută care vizează modul de comemorare a Părintelui Iosif Trifa la mormântul său. Concret vorbind, disputa se referă la desfăşurarea ritualului Sfintei Liturghii pe mormântul atât de cinstit de către sfinţii înaintaşi (înainte de anii ’90) încă de la trecerea în veşnicie a întemeietorului Oastei Domnului şi până astăzi de către cei ce se consideră fii duhovniceşti ai Părintelui. Pe vremea fratelui Traian Dorz comemorarea se făcea cu un parastas şi adunarea Oastei, pentru că nimeni dintre cei din conducerea Bisericii nu ar fi îngăduit să se săvârşească Sf. Liturghie, ci doar cu chiu cu vai se găsea câte un preot sau doi, aflaţi la pensie sau în prag de pensionare, să săvârşească slujba parastasului.
După anii ’90, libertatea a făcut ca fraţii ostaşi să se bucure privilegiul pe care l-au avut, în Istoria Bisericii, martirii şi mărturisitorii lui Hristos, ca mormintele lor să devină loc sfânt de rugăciune, pelerinaj şi, cu timpul, chiar pe mormintele lor să se zidească biserici, osemintele lor fiind aşezate în piciorul Sfintei Mese sau în Sfântul Antimis. Această evlavie şi cinstire deosebită au manifestat-o şi fraţii şi surorile din Oastea Domnului faţă de CEL CARE I-A CHEMAT LA IISUS HRISTOS CEL RĂSTIGNIT, prin participarea la săvârşirea Sfintei Liturghii pe mormântul său, fapt pe care nu-l contestăm, deoarece dintotdeauna fraţii ostaşi l-au considerat pe Părintele Iosif Profetul şi Martirul poporului şi al Bisericii noastre bune şi străbune.
Totuşi niciodată, în vremea fratelui Traian şi nici în primii ani ai libertăţii, lucrurile nu s-au petrecut ca astăzi, ca, dintr-un exces de zel şi din motive care nu pot fi descifrate decât prin intuiţie, să se procedeze la confecţionarea unei scene amplasate peste mormântul Părintelui şi astfel preoţii, în timpul slujbei, să umble cu picioarele deasupra mormântului. | Continuare »

Fr. Ștefan Postică, pentru «Comori Nemuritoare»

Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu. (Fapte 20, 27)

„Dar toți au tăcut.
Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea…
Au tăcut cei înfometați pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrășaseră acum, care aveau case la oraș, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri și băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga și tăcea…
Au tăcut toți cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neștiință, din anonimat.
Acum nu mai aveau nevoie de El. Ce le păsa lor că au avut cândva? Că El i-a ajutat să ajungă unde au ajuns? Acum erau sătui, acum erau bogați, acum erau tari…acum tăceau. Era mai comod să tacă…” (Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, Sibiu, 1999, p. 419).

Asistăm, de o bună bucată de vreme, la o transformare generală a frățietății Oastei Domnului. O „cumințire” în sensul rău al cuvântului. Tăiosul cuvânt profetic se aude tot mai rar și tot mai anemic. Chemarea către adevărata pocăință, către nașterea din nou, a devenit parcă desuetă. Probabil că un frate care nu a mai ajuns anii de libertate de după ’89, dacă ar fi adus, printr-o minune, într-o adunare de astăzi, ar fi cu totul dezorientat, neștiind unde se află, chiar dacă ar auzi aceleași cântări ca odinioară.
O frățietate dezorientată, care nu mai știe care îi este rostul, locul, misiunea… Povestește fratele Traian că prin anii `40, într-o adunare a intrat preotul Secaș, reprezentantul Mitropoliei Sibiului, întrebând cu emfază: „Care este programul vostru?”. Și întreaga adunare, fără să fie îndemnată de vreun frate, a început să cânte: „Iisus, Iisus…”. | Continuare »

Lunea cea mare

Iată-ne ajunși la ultima treaptă a urcușului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în față: Săptămâna Patimilor sau Săptămâna cea Mare. În timpul ei ne reamintim și retrăim ultimele zile din viața Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune și dramă lăuntrică, într-o stare de sobrietate și măreție în același timp, de tristete, dar și de bucurie, de pocăință, dar și de nădejde. Fiecare zi are un înțeles și un mesaj foarte clar și adânc.

„Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te deșteptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi“. (Troparul zilei)
În această zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos și de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel preafrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – este icoana a lui Hristos, pentru că, asemenea lui, și Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul sau cu treizeci de arginti, a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El Însuși, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpăra prin darea hranei celei de taină, dându-Se pe El Însuși pentru noi și ne hrănește cu pâine cerească.
Tot în aceeași zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un Bun, nu vrea să-și arate puterea Sa de a pedepsi față de om, ci față de ceva care are o fire neînsuflețită și nesimțitoare.
Istoria smochinului a fost așezată aici spre a îndemna la umilință, după cum istoria lui Iosif a fost așezată spre a ne înfățișa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic.
„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină și mă mântuiește“. (Condacul zilei)

sursa aici

Traian Dorz, Cântarea viitoare

E vremea postului din nou şi Paştile-s aproape,
Iisuse, sufletu-mi uscat se-apleacă să se-adape
din al Cuvântului Izvor, din harul Crucii Tale,
să-şi poată Golgota sui mai întărit pe cale.

Ajută-mi, Doamne, să postesc cu-ntreaga mea fiinţă,
cu duh ascuns şi înfrânat, şi plin de umilinţă,
nimic făţarnic neavând, ca nu cumva odată
să mă găsească vinovat Divina Judecată.

Ajută-mă să pot ierta cu inima deplină
pe orişicine-ar fi făcut în contra mea vreo vină;
aşa cum eu mă rog să-mi ierţi întregile-mi păcate,
ajută-mă să iert şi eu la orice semen toate.

Ajută-mi, binele ce-l fac cât mai ascuns să-mi fie,
nici o-ntristare să n-aduc, ci numai bucurie;
fă-mi darnic sufletul deplin, căci şi acum, şi Mâne
Tu nu-mi socoţi după cât dau, ci după cât rămâne.

Ajută-mi să nu strâng comori ce furul le răpeşte,
ci aurul cel nevăzut ce-n ceruri străluceşte.
– Aşa să-mi fie postul meu, ca-n Ziua Învierii
să fiu iertat şi-nvrednicit de Slava Înfierii.

Traian Dorz, Hristos – Împăratul nostru

„Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.“ (Ioan 12, 15)

O, de câte ori ne-am încredinţat noi că nici o întâmplare nu este întâmplătoare, ci că totul este mai dinainte ştiut şi determinat de cauze care au între ele o adâncă şi tainică legătură, rânduită de Înţelepciunea lui Dumnezeu…
Cunoscută era, şi profeţită, şi pregătită mai dinainte venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ.
Şi la fel cunoscut era fiecare eveniment, fiecare întâmplare care a însoţit Venirea şi Naşterea, precum şi Viaţa, şi plecarea Sa din nou la Tatăl.
Cunoscute erau şi uneltele care vor fi folosite şi vremea în care vor fi toate acestea, de la începutul şi până la sfârşitul lor, şi cunoscut era şi felul cum se vor încheia toate lucrurile rânduite. | Continuare »

Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rândul copiilor l-a făcut Părintele Iosif, la Sibiu, în duminica Floriilor a anului 1932. Iată, pe scurt, acest început:

„O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor
Slăvit să fie Domnul care ne arată mereu ce-i de lucrat în secerişul de la Oastea Lui.
În adunările Oastei de la Sibiu aveam şi o mulţime de copii cu care nu ne puteam ocupa deosebit. Atunci Domnul ne-a zis: Faceţi o Oaste a copiilor şi daţi-le şi lor să mănânce!

Am vestit părinţilor ostaşi această noutate şi, în duminica Floriilor, am înfăptuit-o cu o bucurie duhovnicească ce va rămâne de-a pururi în sufletul nostru. Dăm mai jos un scurt raport despre mersul serbării.
Încă de la orele două din după-amiaza Floriilor, încep a curge copii spre localul de adunare al Oastei. Până la orele 3, se strânseseră 130 de copii. „Oastea” era gata. Toţi, în haine de sărbătoare şi cu ramuri verzi în mâini. Facem cu ei o mică probă de cântare. Îi punem în rând.

Urmează un moment mişcător, cutremurător de suflete. Oastea copiilor păşeşte înainte spre sala de adunare. Se deschid larg uşile sălii unde ne aşteaptă adunarea ostaşilor mari. În frunte cu preoţii, 130 de copii intră triumfători, în numele Domnului, cu ramuri în mâini şi cu sclipiri de bucurie în ochi. O icoană nespus de duioasă. Simţim cu toţii fiorul Intrării Domnului în Ierusalim. În toate părţile numai lacrimi şi şoapte: «Copiii! Copiii!»
Într-o atmosferă plină de foc sfânt, s-a intonat cântarea-rugăciune «Împărate Ceresc». Cele 130 de voci de copii dominau şi dădeau parcă un accent cu totul nou cântării, accent care avea darul să rănească inimile şi să le pună înaintea Mântuitorului. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a VI-a  Postului Mare (a Floriilor)

Starea de înaltă şi permanentă bucurie în Domnul nu poate să o aibă decât acel suflet credincios, care, în orice loc ar fi pus să-L slujească pe Dumnezeu, se străduieşte să aibă în această slujbă un cuget curat. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă şi condiţie pusă de Domnul Hristos fiecărui suflet care doreşte să se mântuiască pe sine însuşi şi pe cei care îl ascultă (I Tim 4, 16).

Iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne apropiem şi noi cu aceste meditaţii de sfârşitul slujbei pe care am primit-o prin Duhul lui Dumnezeu, când am pornit la începutul lor, acum zece ani. Zece ani de zile şi nopţi am stat multe ceasuri aplecaţi cu genunchii şi cu inima şi cu lacrimile noastre asupra Cuvântului Dumnezeiesc din cuprinsul acestor adevăruri biblice şi asupra învăţăturilor, îndemnurilor, mustrărilor, ori mângâierilor cuprinse în ele. Acum şi pururea şi în vecii vecilor vom da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate acestea, cu bucurie din El.
Dar la încheierea aceasta am căpătat prin Duhul Domnului nu numai o lumină desăvârşită asupra celor două căi puse de Dumnezeu în faţa noastră prin aceste descoperiri, ci şi pe aceea asupra datoriei noastre de a face acum o înţeleaptă şi mântuitoare alegere a uneia din aceste două căi, după Cuvântul Sfânt care ne zice fiecăruia: Iată, pun înaintea voastră calea vieţii şi calea morţii (Ier 21, 8); calea cea îngustă şi calea cea largă, uşa cea strâmtă şi uşa cea largă (Mt 7, 13-14).
Acum alegeţi!… Căci sunteţi datori, sunteţi siliţi, sunteţi obligaţi fiecare să alegeţi. Nu există nimeni pe lumea asta care să scape de această obligaţie de a alege.

| Continuare »