Comori Nemuritoare

… la închisoare, din cauza condiţiilor grele de acolo, s-a îmbolnăvit grav şi, fiind lăsat fără îngrijire medicală, a trecut la Domnul în braţele fraţilor care erau împreună cu el… Asta s-a întâmplat în ziua de 7 martie 1960, în închisoarea Gherla.

Fratele Mândroni Valer s-a născut în satul Ciula Mare de lângă Haţeg, judeţul Hunedoara, la data de 2 februarie 1902, din părinţii Petru şi Ana. A mai avut 5 fraţi.
După terminarea şcolii primare a rămas în casa părintească, devenind un bun şi harnic agricultor. Iar după eliberarea din armată, s-a căsătorit cu soţia sa, Voichiţa, având doi copii: pe Valer şi pe Iulius.

Fiind preţuit de toţi pentru hărnicia şi priceperea sa, a fost a­les primar al comunei între anii 1933 şi 1940. Dar viaţa aceasta mereu în mijlocul lumii şi în tovărăşia multor oa­meni de tot felul l-a atras pe căile petrecerilor lumeşti şi ale băuturii. Mai ales că în zona aceea sunt mulţi pomi şi se face multă băutură aducătoare de pierzare, atât trupească, cât mai ales sufletească, multora. Bietul frate Valer, înainte de a-L cunoaşte pe Domnul Iisus, era prins cu totul în patima acestor băuturi.
În anul 1932, fiul său Valer a murit la vârsta de 13 ani, iar în 1947 l-a căsătorit pe celălalt fiu al său, pe Iulius, cu sora Mărioara.

Viaţa fratelui Valer s-a desfăşurat în felul cum am arătat mai sus până în anul 1953, când Dumnezeu, cu bunătatea Sa, S-a îndurat să facă o minune cu el, întorcându-l din calea pierzării numai prin lucrarea puterii Sale. Şi iată cum a fost:
Soţia sa, Voichiţa, intrase mai de mult în Oastea Domnului şi mergea cu dragoste de fiecare dată la biserică şi la adunarea Oastei. Dar el, venind acasă adeseori beat şi negăsind-o, o certa cu vorbe rele şi de multe ori a bătut-o, să se lase de Domnul şi să fie lumească aşa ca dânsul.
Dar în ziua de Rusalii a anului 1953, seara, a avut o vedenie de îngeri care cântau, iar dintre ei, unul mai puternic i-a zis:
– Valer, tu trebuie să te întorci la Dumnezeu; altfel vei pieri.
El i-a spus soţiei sale, arătându-i locul unde erau îngerii – dar ea, deşi nu vedea şi nu auzea nimic, i-a zis:
– Dacă ţi-a spus aşa, atunci fă aşa! | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Un vestit predicator a ţinut odată, despre Judecata din Urmă, o predică atât de puternică, încât toţi ascultătorii au început a plânge. Dar, pe când era mai mare plângerea, predicatorul şi-a schimbat deodată predica şi a zis: „Ştergeţi-vă lacrimile, dragii mei, căci voiesc să vă spun ceva şi mai înfricoşător decât Judecata din Urmă. Nici un ceas nu va trece şi, după ce veţi ieşi de aici, veţi uita cu totul predica mea. Veţi rămâne numai cu plânsul, căci, mergând acasă, vă veţi înfunda iarăşi în păcate şi răutăţi… Şi asta-i ceva mai grozav decât Judecata din Urmă“.

– la 51 de ani de la trecerea la Domnul –

Din «Fericiții noștri înaintași», de Traian Dorz

Fratele Diniş Ioan s-a născut în satul Chişcădaga de lângă Deva, prin anul 1880, unde şi-a petrecut copilăria. După terminarea şcolii din sat a mers mai departe, făcând cursurile pregătitoare de notari, după care a fost numit notar în Gurasada. Şi aici a rămas până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.

La căsătoria sa, Domnul a îngăduit să afle o soţie foarte rea, beţivă şi stricată – şi nu în ascuns, ci pe faţă, în văzul tuturor. Din cauza aceasta, fratele Ioan a avut o cruce nespus de grea tot timpul cât a trăit biata femeie. Dar această cruce l-a făcut să se apropie de Domnul şi să-I ceară putere şi ajutor, spre a o purta fără cârtire până la capăt. Când s-a umplut paharul amărăciunilor sale, Domnul i-a luat-o, rămânând văduv, cu altă cruce, ca să-şi crească singur pe cei doi copii pe care i-a avut.

Fratele Diniş Ioan a intrat în Oastea Domnului cam prin 1930. După ce s-a predat Domnului Iisus şi a pus frumosul legământ de ostaş al Lui, el a avut o purtare şi mai frumoasă decât înainte, deşi totdeauna a fost respectuos cu toţi oamenii. Îndeplinind funcţia de notar în Gurasada, el a avut ocazia să facă mult bine tuturor celor ce aveau nevoie de el, mai ales în anii de criză, când populaţia de la ţară avea cel mai mult de suferit. Pe atunci un notar comunal putea face mult bine sau mult rău. | Continuare »

Unui pustnic i s-a arătat diavolul într-o noapte în chip de înger luminat şi i-a zis:
– Eu sunt Arhanghelul Gavriil şi sunt trimis la tine să-ţi aduc cuvânt de laudă pentru râvna şi privegherile tale.
Dar pustnicul, simţind ispita, răspunse:
– „Sfinte arhanghele“, ia seama că ai greşit adresa! Vei fi trimis, poate, la un altul, căci eu sunt un biet păcătos; eu sunt cel mai păcătos şi ticălos om din lume.
Diavolul scrâşni din dinţi şi o rupse la fugă.

“Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19.25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor”,
se spune într-un comunicat remis agenţiei Mediafax, de către Consiliu Eparhial.
Sursa: www.razbointrucuvant.ro

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. ( Coloseni 2, 8 )

E o minune cerească izbăvirea pe care Domnul Iisus o dă oricui Îl cheamă pe El să-l izbăvească din lanţurile diavolului.
Domnul Iisus a făcut mereu şi face mereu astfel de minuni, izbăvind pe oricine Îl cheamă cu lacrimi de căinţă, cu o dorinţă şi o credinţă puternică să-l scape.
Dar fiecăruia din cei pe care Mântuitorul îi dezleagă din acele lanţuri, El îi spune: Vezi, acum ai fost eliberat, bagă de seamă să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva şi mai rău (In 5, 14).

Dar ce se întâmplă cu mulţi? Se întâmplă întocmai ca în unul din desenele dintr-o carte a Părintelui Iosif Trifa. În acel desen era înfăţişat un om pe care diavolul îl trăgea spre cimitir, cu un lanţ. Dar omul nu mai era acum legat de acest lanţ, ci fusese dezlegat de Domnul Iisus. Totuşi omul se mai ţinea cu amândouă mâinile de lanţul diavolului, strigând:
– Fraţilor, nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi, fraţilor, căci iată satan mă duce la iad…
– Dar lasă-te tu de lanţul lui satan, îi ziceau fraţii; căci el nu te poate duce dacă nu te ţii tu de el!

Aşa se întâmplă cu foarte multe suflete pe care Domnul le-a dezlegat din toate lanţurile diavolului şi i-a izbăvit de toate patimile şi păcatele cu care erau legaţi odinioară şi ţinuţi în moartea şi osânda diavolului…
Când diavolul le mai trece prin faţa lor câte un astfel de lanţ, ei se apucă din nou de el, spunând sau gândind că unul sau altul din păcatele pe care le iubiseră înainte n-ar fi oprit. | Continuare »

Maria Blăjeru

Cerule, străjerule!
Pe sub bolta-ţi arzătoare
Trec mulţimi rătăcitoare,
Dar în ganduri, ce duc oare?
– Spune, cerule, ce vezi
Din înaltul unde şezi?

Gânduri,
Rânduri,
Stări zdrobite şi-ntristate,
Frunţi de gânduri aplecate
Cine vă cunoaşte oare
Şi-nţelege-aici sub soare
Multa voastră frământare?

Fiul, Tatăl,
Duhul, iată-L
Cel care-a creat gândirea
Are-alinul sfânt: iubirea
O, mulţimi rătăcitoare,
El e unica salvare
Cine Îl doreşte-L are!
…Cerule, străjerule!

Traian Dorz, din «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU»

„În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.“ (Ioan 1, 4)

Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu în haosul dinain­tea creaţiunii a fost lumina.
Cu lumina a început Începutul tuturor.
Căci în lumină stă viaţa şi prin ea şi există.
Când lumina încetează sau dispare de undeva, dispare şi viaţa de acolo.
Ceea ce mai rămâne, ceea ce nu dispare o dată cu lumina de undeva, aceea nu este viaţă, ci veştejire mai rea decât moar­tea. Când lumina va fi luată, ceea ce va mai rămâne pe pământ în urma ei nu va mai fi decât blestem şi moarte.
Lumina este Hristos (Ioan 8, 12). Aceasta înseamnă că numai acela care trăieşte în Hristos este în lumină şi are viaţă, iar acela are viaţă luminoasă în toate faptele şi zilele sale.

Înainte de a-L cunoaşte pe Domnul Hristos, într-un suflet nu poate fi decât întuneric şi dezordine, după cum în Univers înainte de a se spune cuvântul: «Să fie lumină!» — era totul haos şi noapte.
Dar după Hristos, după lumină, totul devine altfel. Totul devine ordonat şi frumos.
Înainte de venirea Domnului Iisus în lume, ce dezordine, ce întuneric, ce neştiinţă, ce idolatrie şi haos era pe pământ.
Dar după El, ce echilibru, ce ordine, ce lumină a rămas în toate lucrurile. În toată viaţa oamenilor. Şi în toate proble­mele lor de existenţă. | Continuare »

„Astăzi se luminează cu făclii de sus toată făptură“. Creatura este iluminată în întreaga ei fiiţă, căci este luminată de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleacă razele de lumină ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise şi pervertirea şi întunecarea ei de către primul om, căruia Creatorul îi hotărâse rolul de înfrumuseţător şi îndumnezeitor al universului creat de El.
Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului şi despre care cugetarea patristică – răsăriteană îndeosebi – dă mărturii foarte bogate, este o lumină divină ce transfigurează întegral universul, căci nici o piedică nu i se mai poate opune, cum s-ar întâmpla cu lumina creată, care este împiedicată în acţiunea ei de opacitatea spaţiilor şi a lucrurilor.
Umbra şi întunericul care cuprinsese cele create sunt înlăturate de Soarele-Hristos care răsare în centrul ei. Domnia şi tirania diavolului sunt îndepărtate. „Prezenţa lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea întregului cosmos” şi strălucirea creaţiei cu Lumina lui Hristos. Căci adevărul te face liber, te slobozeşte din chinurile ignoranţei şi neliniştei şi pe căile de lumină şi de viaţă ale Creatorului te îndreaptă. Aşa este cazul şi cu firea care primeşte pe dătătorul de lumină în interiorul său.
„Focul Dumnezeirii pogorând trupeşte” şi intrţnd în Iordan alungă demonii şi reînvie natura la o viaţă nouă. Şi aceasta, datorită energiilor divine necreate, pe care Duhul Sfânt pogorât în chip de porumbel le revarsă asupra „firii apelor”, adică asupra firii întregi. | Continuare »

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical utilizat frecvent cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul dulce. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]

Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că, deşi poezia lui Traian Dorz se foloseşte de un vocabular simplu, puţin bogat, anumite lexeme din fondul vechi al limbii se ţes în construcţii inedite şi îşi completează, astfel, paleta de sensuri datorită aşezării lor în vecinătăţi neaşteptate, de o sensibilitate artistică remarcabilă. | Continuare »