Comori Nemuritoare

Părintele Arsenie Boca, din Cărarea Împărăţiei

El e „acela” care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirăni sub ascultarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împărăţiilor pământului (Matei 4, 8-9).

Creştinii – cu numele –, din pricina înmulţirii fărădelegilor, care sting Duhul (I Tesaloniceni 5, 19), aşa se vor slăbi la minte, încât, de frică (Apocalipsa 21, 8), mulţi se vor lepăda (II Tesaloniceni 2, 3) de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului „căci credinţa nu este a tuturora” (II Tesaloniceni 3, 2). Viaţa lor slăbănogită de păcat va da îndrăzneală satanei, care va lucra în „acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască. De aceea, pentru că iubesc păcatul mei mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2, 9-11).
Iudeii de odinioară, împinşi înăuntru de „acela”, au răstignit pe Domnul, înţepându-i călcâiul (Facere 3, 15), şi nu I-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă, Domnul, pogorându-Se prin Cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli (I Ioan 2, 18) până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist, din vremea de apoi, când va propovădui Ilie (Maleahi 3, 23), că, doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pa faţa pământului: prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i răstignindu-i şi în tot felul omorându-i. | Continuare »

Sinaxar 8 Septembrie

Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.
Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.
Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, din „Predici la duminici şi sărbători“

„ Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17)

Slăvite sunt, iubiţilor, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească.
De aceea să ne bucurăm toţi, să mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie şi de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele şi se schimbă unele cu altele, aşa si în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, si de asemenea trece de la una la alta.

Aşa cu puţin mai înainte noi am serbat ziua morţii lui Hristos, apoi Invierea Sa, după aceea Inălţarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, şi am ajuns la împlinirea făgăduinţei date de Hristos. Adică că Hristos a zis: „când mă voi duce, voi trimie vouă alt mângâietor, şi nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18).

Cunoaşteţi îngrijirea cea mare a Domnului?
Vedeţi negrăita Lui bunăvoinţă către oameni?
Înainte cu câteva zile S-a înălţat la cer, a luat în stăpânire tronul împărătesc, şi a şezut de-a drepta Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, şi cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cereşti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfăptuieşte spre fericirea noastră? Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu şi ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea şi înfricoşată a păcatelor. | Continuare »

Scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului

Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeieşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii cei leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voi tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voi scrie, pre care eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voi cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetând-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea. Nu ştim cine a fost ereticul Zosima.], carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte. | Continuare »

Din «Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov»,  Ed. Schimbarea la Faţă, Traducere: Arhim. Paulin Lecca

Propria sa moarte se apropia. Stareţul fusese înştiinţat. Se simţea îmbătrânit. Mulţimile, care în număr mereu crescând inundau Sihăstria şi îl urmăreau în pădure, îl oboseau. Apăsătoare era, de asemenea, atmosfera de duşmănie din partea egumenului Nifon şi a majorităţii călugărilor, faţă de lucrarea sa preferată – obştea de la Diveevo.
Dar mai rău ca orice îl apăsa purtarea nesinceră şi linguşitoare a celui care s-a adeverit mai apoi inamicul numărul unu al iubitei sale ctitorii.
Mic-burghezul din oraşul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (în trad. – Gat-tare), frate începător la Sarov înzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce frumoasă, nu era lipsit nici de calităţi, nici de farmec. Lumea îi zicea „pictorul“. Oare Stareţul se înşelase de data aceasta? Îl făcuse pe tânăr confidentul său? Amintirile pe care acesta din urmă le-a publicat mai târziu ne îndreptăţesc să credem că nu.
Inteligent şi ambiţios, el a hotărât să-şi facă o carieră prezentându-se, după moartea Stareţului ca ucenicul său preferat şi succesorul său la Diveevo. Când mergeam la Sarov, scrie în depoziţiile lui Mihail Manturov, raportate în „Letopiseţul mănăstirii Serafimo-Diveesvki“, „n-am remarcat nimic rău în Ivan Tihonovici. Deşi nu-mi era simpatic, intram totuşi la el, când mă invita la un ceai. Într-o zi, Părintele m-a întrebat de unde veneam. Am băut un ceai la pictorul din Tambov, i-am răspuns. «Of, bucuria mea, să nu te mai duci niciodată acolo. Va fi în dauna ta. Căci Ivan nu te invită cu inimă curată, ci ca să te spioneze». După aceasta mi-am întrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Părintele ştia totul dinainte şi cum ne păzea de tot răul”.

Părintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:
– Bucuria mea, îi spunea el maicii Eudoxia, eu v-am născut duhovniceşte şi nu vă voi părăsi.
Ivan Tihonovici pretinde că după moartea mea să vă dau lui. Nu, eu nu vă voi da! Inima lui şi inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci faţă de voi. El zice: «Tu eşti bătrân, Părinte, dă-mi fiicele tale!», dar el le cere cu o inimă rece. Tu să-i zici, maică, în numele meu, că voi nu sunteţi opera lui”.

Ceea ce la timpul potrivit s-a făcut.
„O inimă rece”, repeta Stareţul cu nelinişte. Ivan Tihonov va avea o inimă rece.
Pentru că această frică a marelui Stareţ în faţa răcelii falşilor ucenici? Pentru că diavolul este rece, el, care este tatăl minciunii. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 16 Noiembrie

Acest dumnezeiesc apostol, şezând la vamă, a auzit pe Domnul zicându-i: „Urmează Mie”. Şi el în ceasul acela a lăsat toate şi a urmat Domnului, făcând găzduire Domnului în casa sa mare, precum spune el însuşi în Evanghelia sa. Iar de atunci şi în urmă a fost împreună înnumărat cu ceilalţi apostoli. După ce a primit puterea Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii, şi s-a înţelepţit cu cele dumnezeieşti, atunci a scris Evanghelia sa pe limba evreiască; după opt ani de la înălţarea lui Hristos, a trimis Evanghelia la evreii cei nou luminaţi. Şi după ce a învăţat pe parţi şi pe mideni şi le-a aşezat lor biserici, şi multe minuni a făcut, în urmă şi-a luat sfârşitul prin foc prin cei necredincioşi. Iar când era încă în viaţă, acest dumnezeiesc apostol, ceilalţi împreună ucenici şi apostoli înconjurau fiecare locul şi cetatea, ce-i cădea la sorţi, propovăduind Evanghelia lui Hristos. Iar acesta la parţi aflându-se, s-a suit singur într-un munte şi a zăbovit acolo, având o singură haină şi fără de acoperământ. După ce a trecut câtva vreme, i s-a arătat lui Dumnezeu ca un prunc, Cel ce a zidit din pământ pe om, şi, întinzându-Şi dreapta Sa, a dat apostolului un toiag şi i-a zis: „Ia aceasta şi, pogorându-te din munte şi mergând la cetatea Mirmina, sădeşte toiagul acesta înaintea uşii bisericii de acolo, unde făcând rădăcini şi înălţându-se din mâna Mea cea dreaptă, se va face copac mult-roditor; şi din vârful crengilor sale se va pogorî mursa de miere, iar din rădăcina sa va ieşi izvor de apă, cu care spălându-se oamenii cetăţii, cei cu mintea de fiară, şi din mursa copacului împărtăşindu-se, li se vor îndulci simţirile şi vor înceta a mai face fărădelegi. | Continuare »

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787, în Bucureşti, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din Sfântul Botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. De asemenea, şi mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educaţie religioasă aleasă, învăţând carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic. La 3 decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie. Tot atunci primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica. În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales stareţ în Mănăstirea Cernica. Nu avea atunci decât 31 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mănăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă obşte monahală.
La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Râmnicului – Noului Severin, pe care o păstoreşte timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la mănăstirea de metanie, iar la 11 aprilie, 1868, se mută la cereştile lăcaşuri.
Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a făcut la 21 octombrie, 1955, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. | Continuare »

Părintele Sofian Boghiu (1912-2002), predică la duminica dinaintea Naşterii Domnului

Prăznuim astăzi Duminica dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos – numită şi Duminica Sfinţilor Strămoşi. Pentru aceea s-a şi citit astăzi – de la începutul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei – despre spiţa neamului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre spiţa neamului Domnului a mai scris, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Luca.
Niciun istoric din lume, scriind despre neamul vreunui om mare, nu a mers atât de mult în trecut, printre strămoşi, căutând pe cel dintâi dintre strămoşi, aşa cum au procedat cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, atunci când au scris despre neamul lui Iisus Hristos, despre sfântul lui neam, despre care Proorocul Isaia zice: „Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 3, 8).

„O scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre”
Sfântul Evanghelist Matei începe spiţa neamului sau genealogia lui Iisus Hristos de la Avraam şi o urcă până la Iisus Hristos. Iar Luca, începând de la Iisus Hristos, suie neamul Mântuitorului până la Dumnezeu. Citind aceste înşirări de neamuri ale Mântuitorului, ni se pare că vedem o scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre, o scară asemănătoare cu scara aceea din Sfânta Scriptură pe care a văzut-o în vis Patriarhul Iacob, şi pe care îngerii lui Dumnezeu se suiau la cer şi se coborau la pământ.
Ni se pare că vedem un arbore uriaş, aşa cum este adesea zugrăvit pe zidurile exterioare ale bisericilor, şi care este cunoscut ca „arborele lui Iesei”.
Precum ştim, două sunt naşterile lui lisus Hristos: una dumnezeiască, din Tată fără de mamă, mai înainte de veci, iar alta ca om, omenească, din mamă fără de tată – din Sfânta Fecioară Maria. Despre naşterea cea dumnezeiască scrie Sfântul Evanghelist Luca, zicând despre lisus Hristos că este fiul lui Enoh, al lui Set, al lui Adam, al lui Dumnezeu. | Continuare »