… E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei. Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit… O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…
Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).
Oricine este un trimis al Duhului Sfânt vorbeşte pe limba fiecăruia dintre cei care-l aud. Duhul Sfânt îi dă darul vorbirii în felurite limbi, după feluritele trebuinţe sufleteşti ale celor cărora le vorbeşte sau le scrie.
Iată-l pe părintele Iosif. Când Duhul Sfânt S-a revărsat peste el şi l-a trimis să propovăduiască lucrarea Vântului şi a Focului Ceresc pentru trezirea Bisericii şi a poporului nostru, el a vorbit în aşa fel încât noi toţi, cei care eram din toate neamurile de sub cer şi de sub iad, beţivi, mincinoşi, desfrânaţi, suduitori, hoţi, clevetitori, certăreţi, fumători, lacomi, ucigaşi – l-am auzit şi noi, fiecare, vorbindu-ne pe limba noastră… Şi toate sutele de mii am simţit că acest cuvânt ne străpunge inima, că ne îndoaie genunchii, că ne scaldă ochii şi că ne prăbuşeşte la picioarele Crucii lui Hristos, strigând din sutele de mii de guri cu un singur glas:
– Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!
Cine a făcut minunea asta, dacă nu darul şi Harul Duhului Sfânt?
Care putere de om mai este în stare să facă aşa ceva? Ce trâmbiţă cerească a mai sunat aşa în Biserica noastră de la Sf. Ioan Gură de Aur până astăzi – ca el?
Nu este, oare, asta o minune a revărsării Duhului Sfânt, după cum ne-a spus de atâtea ori el însuşi?
Cine a mai făcut o astfel de lucrare, cu un astfel de răsunet limpede dulce şi cald, cum este lucrarea Oastei, lucrarea Duhului Sfânt, lucrarea acestei Cincizecimi Dumnezeieşti?
Şi iată nu numai dovada roadelor ei, dar şi dovada trăiniciei ei, a duratei ei în timp!…
Câte furtuni a stârnit diavolul împotriva ei nu numai din afară, ci mai ales dinlăuntru! Ce vânt rău au stârnit valurile învolburate din 1935 bântuind până în 1947, timp de doisprezece ani, înecând atâtea suflete şi spărgând atâtea corăbii care porniseră şi ele spre Ierusalimul de Sus, dar care n-au mai ajuns niciodată în portul lui! Şi ce vânt viclean se strecoară iarăşi, cu vârtejuri ascunse şi cu răsuciri ucigaşe, aruncând praful şiretelor încredinţări şi gunoaiele orbiei pierzătoare în ochii multora, de atâţia ani, şi până şi azi!
Apoi câţi lei furioşi s-au repezit să rupă – şi-au rupt.
Dar lucrarea aceasta merge mereu crescând, biruind şi rodind pentru Dumnezeu, fiindcă ea este revărsarea Duhului Sfânt şi prin ea lucrează puterea şi Numele lui Hristos.
Şi nimeni şi nimic nu o vor putea nici nimici, nici abate de la slujba şi chemarea ei până ce şi le va împlini, fiindcă Dumnezeu Şi-a pus Numele Său şi pecetea Lui peste ea.
…Prigonirile sunt pentru credinţă ceea ce este furtuna pentru foc. Când focul e slab, furtuna îl împrăştie, dar când focul e puternic, ea îl aprinde nespus mai mult şi îl răspândeşte nespus mai repede. Aşa a fost totdeauna şi aşa a şi rămas până astăzi.
Încă din primele zile ale creştinismului, diavolul a stârnit împotriva Bisericii Domnului Iisus cea mai ucigaşă ură şi cea mai necruţătoare prigonire, cu gândul de a o nimici, după cum căutase să facă şi cu Iisus. Dumnezeu a îngăduit diavolului să-şi împlinească, în mare parte, aceste planuri ale lui, dar numai în măsura în care acestea foloseau chiar Bisericii Sale şi fiecărui credincios care ajunsese în această cernere a lui Satan, cum spusese Mântuitorul (Luca 22, 31). Dar aceasta era îngăduită de Dumnezeu tocmai în vederea curăţării grâului Său din hambarul Bisericii, prin această cernere.
…Furtuna n-a stins niciodată un foc viu, ci numai pe acela care şi aşa era mort. Cernerea n-a pierdut niciodată grâul care era sănătos, ci numai pe acela care şi aşa era sec. Nu vă miraţi de încercarea de foc ce s-a abătut peste voi – spune Cuvântul lui Dumnezeu (I Petru 4, 12)…
…Furtuna trebuie să împrăştie focul, iar vântul trebuie să cureţe aria, când fumul se lasă prea jos în ochi, iar aria se prea umple cu pleavă şi cu gunoaie.
Nu vine încercarea decât atunci când este nevoie şi numai acolo unde este lipsă de ea.
Vântul nu scutură decât florile seci şi nu face să cadă decât fructele viermănoase. După ce şi-a făcut această lucrare binefăcătoare, încercarea trece şi vântul încetează.
Scumpii mei fraţi, binecuvântaţi pe Domnul în orice vreme şi nu vă spăimântaţi niciodată de nici o ameninţare a vrăjmaşilor voştri. Dacă voi sunteţi nişte flăcări ale Duhului Sfânt, vină furtuna cât de mare peste voi, împrăştie-vă cât de departe printre cei străini, printre cunoscuţi sau printre necunoscuţi. Aceasta nu va face decât ca voi să fiţi folosiţi de Duhul Sfânt pentru cea mai mare slavă a Domnului vostru Iisus şi pentru cea mai mare binecuvântare a celor la care vă trimite El, pentru a le duce şi lor lumina mântuirii lui Dumnezeu.
Furtuna va trece, dar focul aprins va rămâne.
Vrăjmaşii care v-au împrăştiat se vor risipi, dar rodul pe care l-aţi strâns pentru Dumnezeu va rămâne.
Rănile voastre se vor vindeca, lacrimile voastre au să se usuce, averile pe care vi le-aţi pierdut vă vor fi înlocuite, dar ceea ce v-aţi câştigat la Dumnezeu vă va rămâne o bogăţie veşnică.
Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI la Apostolul din Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)
…Ce taină este, într-adevăr, între asemănarea omului cu numele care i s-a dat la naşterea sa! […]
Dar pe când toţi oamenii au nume frumoase, vai, ce puţini sunt cei care mai au în viaţa lor caracterele nobile, însuşirile frumoase, calităţile sfinte pe care ar trebui toţi să le aibă, potrivit tălmăcirii numelui lor.
Printre unicele şi sfintele valori pe care oamenii veacului din urmă le-au pierdut, era şi frumoasa identitate pe care le-o conferea numele lor curat de la început, dar trădat apoi, pe totdeauna, prin păcate.
După ce au rămas fără ascultarea de Dumnezeu, după ce s-au rupt şi de credinţa înaintaşilor, ce să-i mai lege pe oamenii aceştia de caracterul numelui lor izvorât din acestea două?
Toţi cei rămaşi fără ele au devenit o masă informă, o gloată fără identitate, un număr fără nume, ca tot ce merge la gunoi sau la foc pe veci.
Înspăimântător „progres“!
Hristos a înviat din morţi, ce bucurie sfântă!
şi îngerii din ceruri, toţi, şi lumea-ntreagă cântă!
– Veniţi, voi toţi cei vii, cântaţi cu morţii din mormânturi,
mărire Lui şi slavă-I daţi prin mii şi mii de cânturi! (TD)
O mie de limbi de foc dacă aş avea şi un cuvânt ca răsunetul vântului cel mai puternic, nu v-aş spune altceva acum, fraţii mei, în faţa cumplitului prăpăd care vine, decât: fraţilor, strângeţi-vă, uniţi-vă, contopiţi-vă întreolaltă!
Lăsaţi încredinţările străine şi dezbinătoare, lăsaţi ambiţiile fireşti, lăsaţi tot ce v-a împrăştiat – şi strângeţi-vă laolaltă cu fraţii voştri, cu învăţătura voastră, în dragostea dintâi!
Dacă veţi face aşa, nimic nu vă va putea nimici.
Dacă nu veţi face aşa, nimic nu vă va putea salva.
Vrăjmaşul nu vă poate niciodată nimici prin puterea lui, ci numai prin slăbiciunile voastre.
Milă ai de mine, Doamne, după marea milă-a Ta,
după îndurarea-Ţi multă, şterge fărdelegea mea.
Spală-mi cu desăvârşire multele-mi nelegiuiri,
curăţă-mă de păcatul care nu-mi dă liniştiri.
Eu cunosc şi-mi ştiu prea bine, Doamne, fărdelegea-mi grea
şi păcatul meu stă, Doamne, necurmat naintea mea.
Numai contra Ta, Preasfinte, numai Ţie Ţi-am greşit
şi naintea Ta, Stăpâne, ce e rău am făptuit.
Astfel că în hotărârea-Ţi vei fi drept când vei lucra
şi vei fi fără de vină, Doamne-n judecata Ta.
Iată că-n nelegiuire eu pe lume am ieşit
şi-n păcate grele, Doamne, maica mea m-a zămislit. | Continuare »
…Şi de ce se zice: „toţi împreună“?
Pentru că toţi suntem o scumpă familie împreună. Şi pentru că toţi avem acelaşi destin şi acelaşi ţel împreună. Şi pentru că toţi avem acelaşi trecut, aceiaşi părinţi, aceeaşi rădăcină. Şi avem acelaşi prezent, aceeaşi pâine din care ne hrănim, aceeaşi casă în care ne adăpostim, aceeaşi muncă pe care trebuie s-o facem… Şi avem acelaşi viitor, aceleaşi datorii faţă de copiii noştri, faţă de scopul nostru, faţă de Dumnezeul nostru, şi pentru că toţi vom fi judecaţi sau răsplătiţi după acelaşi Cuvânt pe care l-am avut şi l-am cunoscut împreună, şi pentru că împreună vom fi traşi la răspundere pentru lucrul pe care împreună trebuie să-l facem, fiecare contribuind, după darul său şi cu puterile sale, în vederea realizării ţelului comun.
Dacă împreună suferim prigonirile credinţei, dacă împreună purtăm durerile Evangheliei, dacă împreună ne împărtăşim din Cuvântul Domnului, din Trupul şi Sângele Domnului, din cântările şi rugăciunile Domnului, din darurile şi binecuvântările harului Său – şi dacă împreună trebuie să purtăm sarcinile sau ocara lui Hristos, de ce, atunci, să nu ne dăm fiecare toate silinţele ca să ajungem la aceeaşi credinţă a inimii şi la acelaşi fel de vorbire a gurii cu toţi fraţii noştri şi cu toată Lucrarea Domnului în care zicem că suntem?
Cine nu-şi dă toate silinţele să fie aşa va fi judecat şi osândit de tot Cuvântul lui Dumnezeu, care fiecăruia din noi tot asta ne cere şi ne porunceşte, de la începutul şi până la sfârşitul lui şi al nostru.
Fiul meu, fiica mea, noi să-l ascultăm şi să fim aşa!
… Fiecare om îşi are Hristosul pe care şi-l merită.
Cine are un cuget curat, un duh smerit, o inimă sinceră, o minte sănătoasă o umblare sfântă, o viaţă ascultătoare de Dumnezeu, acela Îl are pe Hristosul cel Adevărat, Smerit, Iubitor, Luminos şi Sfânt.
Cine are o inimă neascultătoare, o fire ambiţioasă, o umblare dezbinătoare, o vorbire prefăcută sau vicleană, o viaţă răvăşită şi rătăcită, acela are un hristos mincinos, înşelător şi dubios, ca şi el.
Chipul dumnezeului fiecăruia se oglindeşte pe chipul său sufletesc, se vede pe felul lui de viaţă, pe toată umblarea şi lucrarea sa.
Dacă Hristosul cel Adevărat este Dumnezeul şi Stăpânul tău, tu vei fi ceva asemănător cu El. Vorba ta va semăna cu a Lui, inima ta, duhul tău, gândurile şi cugetele tale vor fi asemenea alor Lui. Şi tu vei merge pretutindeni lipit de El, după cum un magnet puternic duce lipit de el firul de fier pe care şi l-a smuls din praful sau noroiul unde zăcuse înainte.
Primeşte-mă, Iubire, şi mă sărută drag
când vin de-aşa departe şi-aşa de mult – acasă
şi, ca o mamă dulce, întâmpină-mă-n prag,
strângându-mă la sânu-ţi c-o lacrimă duioasă!
Primeşte-mă, Iertare, să plâng în poala ta
ca după pocăinţa cea mai adânc curată
şi leagă-mă cu lacrimi, spre-a nu mă mai putea
să mă dezlege nimeni de tine, niciodată!
Primeşte-mă, Blândeţe, să-mi alipesc pe veci
de sânul tău fiinţa atât de obosită,
şi pacea ta cea dulce deasupra-mi să-ţi apleci,
făcându-mi pe vecie căderea ispăşită!
Primeşte-mă, Tăcere, pe muntele tău sfânt
pe care rugăciunea e slobodă să plângă
şi unde fericirea e singurul cuvânt,
iar mâinile întinse pot cerul tot să-l strângă!
De-acolo te deschide apoi, să mă primeşti,
o Patria mea scumpă, în dulcea-ţi limpezime
şi-apoi mi-nchide-n urmă grădinile cereşti,
din ele, pe vecie, să nu mă scoată nime’!
