Preot Iosif TRIFA La ÎNVIEREA DOMNULUI
[Strigarea femeilor mironosiţe şi strigarea Oastei Domnului rămasă fără conducător]
În toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfânta Cetate, am avut cea mai mare bucurie şi fericire din viaţa mea pământească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a înviat pentru viaţa mea şi mântuirea mea. M-am rugat şi am plâns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi simţisem în Biserica Sf. Mormânt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.
Mi se părea că sunt în clipele când Iosif cu Nicodim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe Domnul la mormânt. Toţi plângeau cu lacrimi amare, dar plânsul acesta era un fel de plâns ce întrecea toate plânsurile pământului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plânsul şi lacrimile mele. Plângeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţirile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd distruse toate nădejdile mântuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gândul meu parcă vedeam destrămându-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător [sublinierea editorului]. Apăsat de această deznădejde, strigam şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămânem singuri şi ne biruie răutăţile…
Ne apropiam plângând de mormânt. Atunci mironosiţele femei, ridicându-şi mâinile spre cer, strigară cu glas mare:
– Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!…
În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora… Ochii Lui, plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi, întinzân-du-Şi mâinile în semn de binecuvântare, zise:
– Nu vă temeţi. Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor…
În aceste clipe, simţii durerea din suflet schimbân-du-se într-o bucurie nespus de dulce. Zguduirea acestei schimbări mă trezi din somn şi puse capăt visului.
Am mai dormit trei nopţi în Ierusalim, dar n-am mai avut nici un vis în legătură cu lucrurile mântuirii sufleteşti. N-am mai avut nici de atunci încoace, cu toate că doream acest lucru. Atunci, la început, n-am înţeles deplin acest vis. Aşteptam altele, mai frumoase. Dar azi îmi dau seama ce înţeles adânc este în visul acesta. El mă urmăreşte de ani de zile şi, pe zi ce merge, înţelesul lui tot mai mare parcă se face. Un glas parcă îmi spune mereu: „Iosife, gândeşte-te bine asupra visului ce l-ai avut în Ierusalim“.
Eu văd în acest vis un înţeles mare şi pentru Praznicul Învierii Domnului.
Bucuria Învierii nu este numai un Hristos Care a înviat a treia zi şi S-a înălţat cu slavă la cer, unde şade de a dreapta Tatălui, ci este mai ales un Hristos Care petrece cu noi. Eu simt bucuria Învierii mai ales într-un Iisus viu, Care petrece cu mine.
Cât timp am fost la şcoală, dascălii mi-au vorbit despre un Iisus Hristos Care a trăit pe vremea lui August împăratul: a învăţat frumos, a suferit, a murit şi a înviat a treia zi şi şade de-a dreapta Tatălui. Mare folos sufletesc n-am avut din aceste lecţii. Acest Iisus nu era al meu. Era mai mult al istoriei; Îl vedeam mai mult în lumina istoriei.
Mai târziu mi s-a spus şi mai multe lucruri despre Iisus Hristos. În Teologie am învăţat pe larg, temeinic şi cu ştiinţă despre toată viaţa şi învăţăturile lui Iisus Hristos. Dar nici din această şcoală n-am ieşit cu un Hristos al meu. Eu L-am aflat pe Domnul numai când El „S-a arătat mie“ ca să mă încredinţeze că este viu şi petrece cu mine. În izbeliştile şi furtunile vieţii, Domnul mi S-a arătat mereu, şi azi, şi mâine, până în clipa când am aflat că este viu, şi am strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“
Domnul mi S-a arătat mereu şi m-a încredinţat mereu despre învierea Lui, până în clipa când am înţeles că El estre un Iisus viu… Că El este un Mântuitor al meu… Că El bate la uşa inimii mele şi vrea să petreacă cu mine.
Eu cred în Domnul Iisus nu pentru că mi se spune că este aşa şi aşa şi că a făcut asta şi asta, ci pentru că eu însumi am aflat că El lucrează şi face şi azi lucruri minunate în sufletul şi-n viaţa noastră.
Eu cred în Învierea Domnului nu numai pentru dovezile ce ni le aduce Scriptura şi natura, ci cred pentru că El Însuşi mi „S-a arătat“ şi m-a încredinţat că este viu şi lucrează în sufletul meu. Bucuria Paştilor pentru mine nu este numai vestea că a înviat Domnul. Ci este mai ales un Iisus viu, Care petrece cu mine, vorbeşte cu mine, Se îngrijeşte de mine, mă sfătuieşte, mă mustră, mă şi bate când trebuie… Un Iisus Ce are grijă de mine ca de un copil al Lui.
Pentru mine, cuvintele Domnului: „Iată, Eu cu voi sunt…“ îmi sunt tot atât de scumpe ca şi „Hristos a înviat!“ Eu cred într-un Iisus nespus de bun şi de scump nu pentru că îmi spune Evanghelia acest lucru, ci pentru că am gustat eu însumi din dulceaţa şi bucuriile unei vieţi trăite cu Domnul.
Undeva am citit despre un învăţat neamţ că a scris o carte întreagă despre plug şi plugărie fără să fi văzut în viaţa lui cândva vreun plug şi fără să fi ieşit cândva afară pe hotar la plug. Culesese de prin cărţi toate amănuntele despre plug şi plugărie, scrisese tot ce trebuie despre plug, dar el nu cunoştea cântecul şi farmecul cel special al plugului. El nu cunoştea fiorul cel plăcut ce-l are plugul în răsăritul soarelui.
Sunt atâţia şi atâţia creştini care cunosc toată istoria şi viaţa Mântuitorului. Ştiu tot anume cum S-a născut, ce a învăţat, cum a murit, dar, vai, ei nu cunosc fiorul deosebit al acestei vieţi, ei nu-L cunosc pe Mântuitorul şi nu trăiesc o viaţă cu El. Sunt atâţia şi atâţia învăţaţi mari în ştiinţele teologice. Ei ştiu în evreieşte şi greceşte toate Scripturile; ei cunosc toată istoria şi filozofia Scripturilor, dar, vai, Duh nu este în gura lor şi în predica lor. Ei nu pot mişca un suflet pentru Domnul, pentru că nu trăiesc o viaţă cu Domnul, nu sunt dospiţi de duhul Evangheliei.
Eu nu cred numai într-un Iisus Hristos Care şade de-a dreapta Tatălui, ci cred mai ales într-un Iisus care umblă şi azi pe drumuri, din sat în sat, din oraş în oraş, de la suflet la suflet. Eu cred într-un Iisus Care bate la uşa inimilor. Eu cred într-un Iisus viu, Care bate la uşa inimii tale, dragă cititorule, şi cere intrare în inima ta şi n viaţa ta. Eu cred într-un Iisus Care vrea să fie al tău, vrea să petreacă în casa ta, vrea să vorbească cu tine, vrea să-ţi fie ajutor, sfătuitor, cârmuitor, stăpân şi Mântuitor.
Bucuria Învierii tocmai aceasta trebuie să-ţi fie. Din mormântul Golgotei, a înviat a treia zi un Mântuitor al tău, Care vrea să petreacă cu tine până la sfârşitul vieţii tale.
De ani de zile mă urmăreşte visul ce l-am avut la Ierusalim. Sub puterea acestui vis am scris aceste învăţături. Visul ce l-am avut la Ierusalim îmi porunceşte parcă să strig în lume cuvintele Domnului: Iată, Eu cu voi sunt, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20).
Să-L primim pe El şi să trăim cu El, căci fără El nu putem face nimic decât păcate şi răutăţi.
În dimineaţa Învierii, mironosiţele femei s-au întristat foarte aflând mormântul gol. Un înger le-a mângâiat cu vestea de bucurie că Iisus a înviat. Vestea îngerului este o veste scumpă, ce străbate şi azi pământul. Îngerul stă şi azi pe marginea mormântului din Ierusalim şi vesteşte tuturor că Domnul a înviat, că El este viu… că El bate la uşa inimii noastre şi vrea să petreacă între noi şi cu noi. Să-L primim pe Domnul, căci fără primirea Lui, Învierea n-are nici un preţ pentru sufletul nostru.
Să-L primim pe El, căci fără de El nu putem face nimic decât păcate.