Spre Răsărit, departe de Iudeea, era o ţară care se numea Ţara Răsăritului, la poalele munţilor cu acelaşi nume. În această ţară locuiau, din vechime, fiii lui Avraam pe care i-a avut la bătrâneţe cu soţia sa Chetura. La moartea lui, Avraam i-a chemat pe aceşti fii ai săi şi, binecuvântându-i, i-a îndepărtat de lângă Isaac, fiul lui şi al Sarei. Iar ei s-au aşezat în această ţară (Fac 25, 6), devenind un popor foarte înţelept (I Regi 4, 30) şi foarte credincios (Traian Dorz, Judecata unui împărat credincios). Doar Solomon i-a întrecut în înţelepciune (I Regi 4, 30). Această sete de cunoaştere a moştenit-o poporul din Răsărit de la strămoşul lui, Avraam, care şi el căuta mereu, privind cerul înstelat, să afle adevărul cu privire la Acela despre Care simţea şi credea cu putere că este dincolo de stele. Moştenirea aceasta i-a făcut pe fiii Răsăritului să nu înceteze a cerceta atent tot ce se întâmpla deosebit în jurul lor.
Dar în curgerea vremii, această moştenire a rămas doar într-o rămăşiţă – magii – care, în statornica lor dorinţă de căutare, au primit în dar semnul de cunoaştere a ceea ce căuta Avraam. Doar lor li s-a arătat steaua deosebită şi numai ei au cunoscut ceea ce arăta ea, după cum spune şi troparul: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus…”
Credinţa puternică în semnul primit i-a făcut pe magi să nu se clatine în drumul căutării lor nici datorită vicleniilor şi cruzimii lui Irod, nici datorită „cunoaşterii” profeţiilor despre Prunc a mai-marilor vremii aceleia, nici datorită tulburărilor Ierusalimului, nici din cauza recensământul străinilor din veacul acela, ci au crezut cu statornicie că semnul dat lor este sacru.
Ajunşi cu această încredinţare în faţa Pruncului şi a Maicii Lui, au trăit în fiinţa lor strălucita transfigurare a recunoaşterii în Pruncul de curând născut pe Pruncul mântuirii lor.
Pe magi, setea de cunoaştere i-a adus până la adevărul absolut, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Dar moştenitorii de drept, care pretindeau că ştiu profeţiile, dar care şi-au schimbat moştenirea primită de la strămoşul lor Avraam prin Isaac cu o alta, adusă de împrejurări, de străini, – de satana, au ajuns să nu-L recunoască, ci să-L respingă chiar şi să-L urască de moarte pe Cel făgăduit.
O, fii ai vremurilor noastre! Veniţi să vedeţi (cât se mai poate) în Lucrarea Oastei Domnului un semn de Stea călăuzitoare spre Pruncul Sfânt. Un semn de stea care nu vine de la om, nici nu e produsul unor concepte omeneşti, care nu e înşelătoare, nici pierzătoare, nici iluzie deşartă, – ci este de la Dumnezeu, ca dar moştenit, rămas în urma tuturor jertfelor strămoşilor noştri sfinţi.
Această stea călăuzeşte şi pe căutătorul de azi către Pruncul mântuirii lui, prin acea transfigurare care îl face dintr-o peşteră rece cu iesle, paie şi animale – cum era înainte –, în templu sfânt cu altar de bucurie.
Aşa s-a petrecut atunci cu magii din Ţara Răsăritului, pentru că naşterea Domnului Iisus atunci aşa „a fost”, la timpul trecut. Dar în prezent, naşterea Pruncului are loc abia când se petrece cu fiecare şi pentru fiecare, Abia atunci se poate recunoaşte şi urma El ca Adevăr şi Păstor, prin semnele date de El.
Cât de clar se conturează şi la păstori, ca şi la magi îndeletnicirile de odinioară ale lui Avraam: „Erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8).
Fiii Cheturei au fost atenţi la tatăl lor, Avraam, când acesta întreba şi se întreba, căutând şi descoperind câte un adevăr, bucurându-se seara, în faţa cortului său. Şi fiul Sarei, Isaac, cu aceeaşi atenţie privea la tatăl lui păstorind oile, când acestea duceau lipsă de hrană, de apă, de răcoare, de pază, de sănătate, de iubire.
Iată, se vede peste ani cum rămăşiţa fiecăreia dintre cele două feluri de urmaşi a moştenit însuşirile lui Avraam.
Şi magii, şi păstorii făceau toate acestea cu sârguinţă, cu cercetare, cu tragere de inimă, cu iubire, din neam în neam, până la răsplătire. Şi păstorii au agonisit, pentru aşteptarea făgăduinţei venirii Păstorului promis, atâta credincioşie răbdătoare, curată, simplă şi neîntinată cu amestecăturile vremii, încât, după primirea veştii de la înger: „vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul”, au alergat cu atâta nerăbdare, bucurându-se la gândul înştiinţării primite. Doar ei şi numai ei – rămăşiţa din Isaac – au văzut slava lui Dumnezeu, primind şi semnul după care să-L cunoască: „Şi acesta vă va fi semn: veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle.” Ajunşi la peştera Naşterii şi văzând semnul spus lor de înger, L-au recunoscut pe Pruncul din iesle ca Prunc al mântuirii lor.
Acum fiii din Răsărit au recunoscut Adevărul pe care-L căutau. Acum fiii făgăduinţei L-au recunoscut pe Cel făgăduit şi aşteptat.
Aşa răsplăteşte Dumnezeu credincioşia iubitoare a fiecărui fiu al credinţei, căci numai prin credinţa iubitoare se capătă această răsplătire: recunoaşterea.
Abia acum se pot aprinde luminile şi se pot cânta imnurile de sărbătoare.